ÎCCJ, Decizia nr. 325/2005

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 1595 din 3 martie 1999, Judecătoria sectorului 5 București a admis acțiunea reclamantelor Primăria municipiului București și Primăria sectorului 5 București și a constatat nulitatea absolută a Ordinului de repartiție nr. 118975 din 12 martie 1992, emis de pârâtă, în favoarea F.S.M.R., a înștiințării nr. 81 din 15 septembrie 1992, a federației menționate, a contractului de închiriere nr. 267 din 15 martie 1993, încheiat cu pârâții G.C. și G.E., precum și a contractului de vânzare-cumpărare nr. 33496 din 23 ianuarie 1995, încheiat între aceleași părți. Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, prin decizia nr. 264/A din 28 ianuarie 2000, a admis apelul declarat de pârâții G.C., G.E.

și C.N.C.S.M.R. împotriva hotărârii primei instanțe și a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea. Prin decizia nr. 3321 din 18 octombrie 2000, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis recursurile declarate de reclamanți împotriva deciziei pronunțate în apel de către instanța de control judiciar, a casat decizia atacată și, pe fond, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți împotriva hotărârii primei instanțe. Pârâta C.N.C.S.M.R. a solicitat anularea acestei din urmă decizii, întemeiat pe cazul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., ca fiind potrivnică altor decizii pronunțate în cele peste 22 cauze civile având același obiect.

Secția civilă și de proprietate intelectuală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin decizia nr. 6376 din 16 noiembrie 2004, a respins cererea de revizuire, ca tardiv formulată. Împotriva acestei din urmă hotărâri, revizuenta-pârâtă C.N.M. București a declarat recurs, fără a invoca nici unul din cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Recurenta a susținut că decizia atacată este netemeinică și nelegală, fără a formula critici în susținerea căii de atac exercitate. Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Potrivit art. 129 din Constituția României, revizuită, „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”.

În raport cu principiul statuat prin textul menționat, admisibilitatea unei căi de atac și, pe cale de consecință, provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate, este condiționată de exercitarea acesteia în condițiile legii. Or, potrivit art. 328 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea pronunțată în revizuire este supusă căilor de atac prevăzute pentru hotărârea revizuită. Așadar, în cazul contrarietății de hotărâri, recursul este admisibil, numai dacă a doua hotărâre, a cărei anulare se cere, era și ea susceptibilă de recurs. Este de reținut în acest sens că, prin dispozițiile art. 328 alin. (2) C. proc. civ., legiuitorul nu a statuat asupra posibilității declarării recursului în toate cazurile în care revizuirea se cere pentru contrarietate de hotărâri, ci a urmărit doar suprimarea căii de atac a apelului în acest caz.

În cauză, completul de 9 judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva deciziei prin care secția civilă și de proprietate intelectuală s-a pronunțat asupra unei cereri de revizuire, întemeiată pe cazul prevăzut în art. 322 pct. 7 C. proc. civ. Hotărârea a cărei anulare s-a cerut, era irevocabilă și, în consecință, nesusceptibilă de reformare pe calea exercitării unui nou recurs. Se constată, așadar, că recursul declarat de revizuenta menționată nu este admisibil potrivit dreptului comun, ca urmare a neîndeplinirii condiției prevăzute de art. 299 C. proc. civ., cu referire la existența unei hotărâri susceptibile de reformare pe această cale, determinată ca atare de lege.

Or, recunoașterea unei căi de atac în alte situații, decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului legalității acestora, precum și al principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. Pe de altă parte, soluționarea prezentului recurs, ce nu privește o cauză soluționată în primă instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, excede competenței atribuite completului de 9 judecători, prin art. 22 din Legea nr. 304/2004. Or, normele procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea cererilor în limitele competenței atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituția României.

Drept urmare, neobservarea acestora este sancționată cu nulitatea hotărârii judecătorești pronunțate cu nesocotirea lor. Așadar, recursul nu este admisibil nici potrivit legii speciale, așa încât excepția invocată se constată a fi întemeiată. În consecință, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul declarat de revizuenta C.N.M., ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de revizuenta C.N.M. București împotriva deciziei nr. 6376 din 16 noiembrie 2004, pronunțată în dosarul nr. 3545/2004, al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 decembrie 2005.