ÎCCJ, Decizia nr. 325/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 1595 din 3 martie 1999,

Judecătoria sectorului 5 București a admis acțiunea reclamantelor Primăria

municipiului București și Primăria sectorului 5 București și a constatat

nulitatea absolută a Ordinului de repartiție nr. 118975 din 12 martie 1992, emis

de pârâtă, în favoarea F.S.M.R., a înștiințării nr. 81 din 15 septembrie 1992,

a federației menționate, a contractului de închiriere nr. 267 din 15 martie

1993, încheiat cu pârâții G.C. și G.E., precum și a contractului de

vânzare-cumpărare nr. 33496 din 23 ianuarie 1995, încheiat între aceleași

părți.

Tribunalul București, secția a V-a

civilă și de contencios administrativ, prin decizia nr. 264/A din 28 ianuarie

2000, a admis apelul declarat de pârâții G.C., G.E. și C.N.C.S.M.R. împotriva

hotărârii primei instanțe și a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a

respins acțiunea.

Prin decizia nr. 3321 din 18

octombrie 2000, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis

recursurile declarate de reclamanți împotriva deciziei pronunțate în apel de

către instanța de control judiciar, a casat decizia atacată și, pe fond, a

respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți împotriva hotărârii primei

instanțe.

Pârâta C.N.C.S.M.R. a solicitat

anularea acestei din urmă decizii, întemeiat pe cazul de revizuire prevăzut de

art. 322 pct. 7 C. proc. civ., ca fiind potrivnică altor decizii pronunțate în

cele peste 22 cauze civile având același obiect.

Secția civilă și de proprietate

intelectuală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin decizia nr. 6376 din

16 noiembrie 2004, a respins cererea de revizuire, ca tardiv formulată.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

revizuenta-pârâtă C.N.M. București a declarat recurs, fără a invoca nici unul

din cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Recurenta a susținut că decizia

atacată este netemeinică și nelegală, fără a formula critici în susținerea căii

de atac exercitate.

Recursul este inadmisibil, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 129 din Constituția României,

revizuită, „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și

Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”.

În raport cu principiul statuat prin textul menționat,

admisibilitatea unei căi de atac și, pe cale de consecință, provocarea unui

control judiciar al hotărârii atacate, este condiționată de exercitarea

acesteia în condițiile legii.

Or, potrivit art. 328 alin. (1) C.

proc. civ., hotărârea pronunțată în revizuire este supusă căilor de atac

prevăzute pentru hotărârea revizuită.

Așadar, în cazul contrarietății de hotărâri, recursul este

admisibil, numai dacă a doua hotărâre, a cărei anulare se cere, era și ea

susceptibilă de recurs.

Este de reținut în acest sens că,

prin dispozițiile art. 328 alin. (2) C. proc. civ., legiuitorul nu a statuat

asupra posibilității declarării recursului în toate cazurile în care revizuirea

se cere pentru contrarietate de hotărâri, ci a urmărit doar suprimarea căii de

atac a apelului în acest caz.

În cauză, completul de 9 judecători

a fost sesizat cu recursul declarat împotriva deciziei prin care secția civilă

și de proprietate intelectuală s-a pronunțat asupra unei cereri de revizuire,

întemeiată pe cazul prevăzut în art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

Hotărârea a cărei anulare s-a cerut,

era irevocabilă și, în consecință, nesusceptibilă de reformare pe calea

exercitării unui nou recurs.

Se constată, așadar, că recursul

declarat de revizuenta menționată nu este admisibil potrivit dreptului comun,

ca urmare a neîndeplinirii condiției prevăzute de art. 299 C. proc. civ., cu

referire la existența unei hotărâri susceptibile de reformare pe această cale,

determinată ca atare de lege.

Or, recunoașterea unei căi de atac

în alte situații, decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o

încălcare a principiului legalității acestora, precum și al principiului

constituțional al egalității în fața legii și autorităților și, din acest

motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Pe de altă parte, soluționarea

prezentului recurs, ce nu privește o cauză soluționată în primă instanță de

secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, excede competenței

atribuite completului de 9 judecători, prin art. 22 din Legea nr. 304/2004.

Or, normele procesuale privind

sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea cererilor în limitele

competenței atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător

principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituția României.

Drept urmare, neobservarea acestora

este sancționată cu nulitatea hotărârii judecătorești pronunțate cu nesocotirea

lor.

Așadar, recursul nu este admisibil

nici potrivit legii speciale, așa încât excepția invocată se constată a fi

întemeiată.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, Curtea va respinge recursul declarat de revizuenta C.N.M., ca

inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de

revizuenta

C.N.M.

București

împotriva

deciziei nr. 6376 din 16 noiembrie 2004, pronunțată în dosarul nr. 3545/2004,

al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 decembrie

2005.