ÎCCJ, Decizia nr. 347/2004

Asupra recursului de față ; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 1590 din 3 martie 1999, Judecătoria sectorului 5 București a admis acțiunea reclamantelor Primăria municipiului București și Primăria sectorului 5 București, în contradictoriu cu pârâții C.C.S.M. România și N.R., a constatat nulitatea absolută a ordinului de repartiție nr. 118975 din 12 martie 1992 a Primăriei municipiului București, în favoarea pârâtei I, înștiințării nr. 544 din 5 iulie 1993 a F.C.S.M. România, către pârâtul II, contractului de închiriere nr. 657 din 20 august 1993, încheiat între SC C. SA București și N.R., precum și a contractului de vânzare-cumpărare nr. 39095 din 12 iulie 1995, încheiat între aceleași părți.

Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, prin decizia nr. 262/A din 28 ianuarie 2000, a admis apelurile declarate de pârâți împotriva hotărârii primei instanțe și a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea. Prin decizia nr. 2273 din 27 iunie 2000, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis recursurile declarate de reclamante împotriva acestei din urmă hotărâri, a casat decizia atacată și, pe fond, a respins apelurile declarate de pârâți împotriva hotărârii primei instanțe, ca nefondate. La data de 16 iulie 2002, C.N.C.S.M. România a solicitat, în contradictoriu cu reclamantele menționate și pârâtul N.R., revizuirea deciziei nr. 2273 din 27 iunie 2000, a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Revizuenta a invocat cazul prevăzut în art. 322 pct. 7 C. proc. civ., iar în susținerea căii extraordinare de atac exercitate, a arătat că hotărârea a cărei anulare se cere, este în contradicție cu alte decizii ale aceleași instanțe, pronunțate în cauze similare. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, prin decizia nr. 1365 din 18 februarie 2004, a respins cererea de revizuire, ca tardiv introdusă. Împotriva acestei din urmă hotărâri, revizuenta-pârâtă C.N.M. a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris. Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Potrivit art. 129 din Constituția României, revizuită, „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”.

În raport cu principiul statuat prin textul menționat, admisibilitatea unei căi de atac și, pe cale de consecință, provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate, este condiționată de exercitarea acesteia în condițiile legii. În cauză, Completul de 9 judecători a fost sesizat cu soluționarea unui recurs declarat împotriva deciziei prin care secția civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra unei cereri de revizuire, întemeiată pe cazul prevăzut în art. 322 pct. 7 C. proc. civ., tardiv introdusă. Or, potrivit art. 24 din Legea nr. 56/1993, republicată, în vigoare la data pronunțării hotărârii atacate, Completul de 9 judecători judecă recursurile soluționate în primă instanță de secțiile Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Așadar, cum în cauză secția civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a judecat procesul în primă instanță, este evident că nu sunt întrunite cerințele textului menționat, așa încât recursul cu care a fost învestit Completul de 9 judecători, urmează a fi privit, potrivit legii speciale, ca inadmisibil. De reținut că, într-o redactare mai riguroasă și corespunzător competenței de judecată atribuite secțiilor Înaltei Curți de Casație și Justiție, rezultă din dispozițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, potrivit cărora Completul de 9 judecători judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pe de altă parte, concluzia inadmisibilității recursului rezidă și din raportarea dispozițiilor art. 299 C. proc. civ., potrivit cărora acestei căi de atac îi sunt supuse hotărârile definitive, stabilite ca atare de art. 377 alin. (1) din același cod, la dispozițiile art. 24, coroborat cu art. 25 din Legea nr. 56/1993, republicată, respectiv art. 22, coroborat cu art. 19 din Legea nr. 304/2004, potrivit cărora secția civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca și celelalte secții, de altfel, cu excepția secției penale în cazuri limitativ determinate, pronunță hotărâri irevocabile. Totodată, aceeași soluție se impune și în raport cu dispozițiile art. 328 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea pronunțată în revizuire este supusă căilor de atac prevăzute pentru hotărârea revizuită.

Așadar, în cazul contrarietății de hotărâri, recursul este admisibil, numai dacă a doua hotărâre ce a fost atacată cu revizuire, era și ea susceptibilă de recurs. Este de reținut în acest sens, că prin dispozițiile art. 328 alin. (2) C. proc. civ., legiuitorul nu a statuat asupra posibilității declarării recursului, în toate cazurile în care revizuirea se cere pentru contrarietate de hotărâri, ci a urmărit doar suprimarea căii de atac a apelului în acest caz. În cauză, hotărârea a cărei anulare s-a cerut, era irevocabilă și, în consecință, nesusceptibilă de reformare pe calea exercitării unui nou recurs. Se constată, așadar, că recursul declarat de revizuentă, este inadmisibil și potrivit dreptului comun.

Recunoașterea unei căi de atac în situații neprevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. În consecință, pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, Curtea va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de revizuenta C.N.M. împotriva deciziei nr. 1365 din 18 februarie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de revizuenta-pârâtă C.N.M. împotriva deciziei nr. 1365 din 18 februarie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, în dosarul nr. 301/2003. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 decembrie 2004.