ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1909/2005

Deliberând asupra recursului de față; Prin acțiunea reclamantei SC M.I. SA Brașov a solicitat obligarea pârâtei SC I.C.S.T. SRL la plata sumei de 1983 euro, cheltuieli de transport și penalități de întârziere, cu motivarea că nu au fost achitate integral facturile emise pentru încasarea costului transportului efectuate în conformitate de scrisorile de transport C.M.R. Tribunalul Vâlcea prin sentința nr. 93 din 28 ianuarie 2004, a admis în parte acțiunea reclamantei SC M.I. SA și a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 1983 euro contravaloare prestații transport, fără penalități de întârziere. Soluția a avut în vedere confirmarea existenței debitului de către pârâtă precum și lipsa clauzei penale pentru aplicarea penalităților de 1 % pe zi de întârziere solicitate de reclamant.

Sentința a fost confirmată de Curtea de Apel Pitești care, prin decizia nr. 139/2004, a respins ca nefondat apelul reclamantei precum și cererea de aderare la apel formulată de pârâta SC I.C.S.T. SRL Mlădărești. Curtea a examinat cererea de aderare la apel sub aspectul competenței materiale și a stabilit că în raport de noile reglementări, tribunalul este instanța competentă. Prin aceeași sentință a fost respinsă și critica pârâtei apelante prin care a încercat să acrediteze ideea că operația de retur din cadrul prestației este distinctă de cea prevăzută în comanda de transport cât și critica referitoare la neacordarea penalităților de întârziere. Instanța de apel a stabilit că prestația cuprindea ambele operații tur și retur și că această clauză a fost acceptată de părți.

Împotriva deciziei pronunțată în apel a declarat recurs reclamanta SC M.I. SA, prin care a invocat dispozițiile art. 304 alin. (8) și (9) C. proc. civ. În esență, recurenta aduce critici deciziei pronunțată în apel în partea care privește plata penalităților de întârziere cu alte argumente care vizează existența raportului juridic dintre părți, argumente care în opinia acesteia duc la concluzia că cerința acordului de voință privind înserarea clauzei în convenție a fost realizat. Recurenta a reluat susținerea din apel potrivit căreia prin faptul executării obligațiilor potrivit comenzii acceptate s-a realizat acordul de voință, considerându-se îndreptățită să pretindă penalitățile de întârziere întrucât intimata nu a refuzat în scris propunerea de aplicare a sancțiunii.

Recursul este nefondat. Recurenta și-a întemeiat criticile pe dispozițiile art. 304 alin. (8) C. proc. civ. și a încercat să acrediteze ideea că s-a schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Această critică nu poate fi primită întrucât instanțele au reținut corect faptul că raporturile juridice dintre părți s-au stabilit pe baza comenzilor efectuate de SC M.I. SA, care nu conțin o clauză penală agreată de debitoarea obligației ce urma să fie supusă sancțiunii. O astfel de clauză, care este o convenție accesorie, trebuie să fie rezultatul voinței expres exprimate, mențiunea unilaterală făcută de reclamantă pe înscrisurile respective neîntrunind condițiile clauzei penale, indiferent de teoria pe care o invocă în sprijinul argumentelor sale recurenta.

În realitate, criticile formulate exced prevederilor art. 304 pct. (8) C. proc. civ., întrucât natura actului a fost corect reținută de instanțe, nemulțumirea recurentei privind aspecte ce țin de interpretarea conținutului actului, urmând să fie înlăturată întrucât așa cum s-a mai arătat nu a fost schimbat înțelesul neîndoielnic al actului. În legătură cu motivul prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ., se constată că recurenta nu a invocat nici o încălcare a textelor de lege aplicabile în speță, respectiv Convenția C.M.R. sub care s-a derulat contractul. Oricum aceste argumente nu vizează încălcări imperative ale legii pe care recurenta să le invoce pentru prima dată în recurs în condițiile în care a avut la îndemână o cale de atac devolutivă, apelul, în care a pus în discuție convenția părților sub raportul prevederilor art. 969 și art. 970 C. civ., iar instanța de apel a răspuns corect la această critică.

În consecință nu sunt motive de nelegalitate care să ducă la modificarea deciziei pronunțată în apel, astfel că potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC M.I. SA Brașov, împotriva deciziei nr. 139 din 21 aprilie 2004 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 martie 2005.