ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1909/2005

Deliberând asupra recursului de

față;

Prin acțiunea reclamantei SC M.I. SA

Brașov a solicitat obligarea pârâtei SC I.C.S.T. SRL la plata sumei de 1983 euro,

cheltuieli de transport și penalități de întârziere, cu motivarea că nu au fost

achitate integral facturile emise pentru încasarea costului transportului

efectuate în conformitate de scrisorile de transport C.M.R.

Tribunalul Vâlcea prin sentința nr. 93

din 28 ianuarie 2004, a admis în parte acțiunea reclamantei SC M.I. SA și a

obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 1983 euro contravaloare prestații

transport, fără penalități de întârziere. Soluția a avut în vedere confirmarea

existenței debitului de către pârâtă precum și lipsa clauzei penale pentru

aplicarea penalităților de 1 % pe zi de întârziere solicitate de reclamant.

Sentința a fost confirmată de Curtea

de Apel Pitești care, prin decizia nr. 139/2004, a respins ca nefondat apelul

reclamantei precum și cererea de aderare la apel formulată de pârâta SC I.C.S.T.

SRL Mlădărești. Curtea a examinat cererea de aderare la apel sub aspectul

competenței materiale și a stabilit că în raport de noile reglementări,

tribunalul este instanța competentă. Prin aceeași sentință a fost respinsă și

critica pârâtei apelante prin care a încercat să acrediteze ideea că operația

de retur din cadrul prestației este distinctă de cea prevăzută în comanda de

transport cât și critica referitoare la neacordarea penalităților de

întârziere. Instanța de apel a stabilit că prestația cuprindea ambele operații

tur și retur și că această clauză a fost acceptată de părți.

Împotriva deciziei pronunțată în

apel a declarat recurs reclamanta SC M.I. SA, prin care a invocat dispozițiile art.

304 alin. (8) și (9) C. proc. civ.

În esență, recurenta aduce critici

deciziei pronunțată în apel în partea care privește plata penalităților de

întârziere cu alte argumente care vizează existența raportului juridic dintre

părți, argumente care în opinia acesteia duc la concluzia că cerința acordului

de voință privind înserarea clauzei în convenție a fost realizat.

Recurenta a reluat susținerea din

apel potrivit căreia prin faptul executării obligațiilor potrivit comenzii

acceptate s-a realizat acordul de voință, considerându-se îndreptățită să

pretindă penalitățile de întârziere întrucât intimata nu a refuzat în scris

propunerea de aplicare a sancțiunii.

Recursul este nefondat.

Recurenta și-a întemeiat criticile

pe dispozițiile art. 304 alin. (8) C. proc. civ. și a încercat să acrediteze

ideea că s-a schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al

acestuia. Această critică nu poate fi primită întrucât instanțele au reținut

corect faptul că raporturile juridice dintre părți s-au stabilit pe baza

comenzilor efectuate de SC M.I. SA, care nu conțin o clauză penală agreată de

debitoarea obligației ce urma să fie supusă sancțiunii. O astfel de clauză,

care este o convenție accesorie, trebuie să fie rezultatul voinței expres

exprimate, mențiunea unilaterală făcută de reclamantă pe înscrisurile

respective neîntrunind condițiile clauzei penale, indiferent de teoria pe care

o invocă în sprijinul argumentelor sale recurenta.

În realitate, criticile formulate

exced prevederilor art. 304 pct. (8) C. proc. civ., întrucât natura actului a

fost corect reținută de instanțe, nemulțumirea recurentei privind aspecte ce

țin de interpretarea conținutului actului, urmând să fie înlăturată întrucât

așa cum s-a mai arătat nu a fost schimbat înțelesul neîndoielnic al actului.

În legătură cu motivul prevăzut de art.

304 alin. (9) C. proc. civ., se constată că recurenta nu a invocat nici o

încălcare a textelor de lege aplicabile în speță, respectiv Convenția C.M.R.

sub care s-a derulat contractul. Oricum aceste argumente nu vizează încălcări

imperative ale legii pe care recurenta să le invoce pentru prima dată în recurs

în condițiile în care a avut la îndemână o cale de atac devolutivă, apelul, în care

a pus în discuție convenția părților sub raportul prevederilor art. 969 și art.

970 C. civ., iar instanța de apel a răspuns corect la această critică.

În consecință nu sunt motive de

nelegalitate care să ducă la modificarea deciziei pronunțată în apel, astfel că

potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta SC M.I. SA Brașov, împotriva deciziei nr. 139 din 21

aprilie 2004 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 18 martie 2005.