ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5394/2005

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: C.F.R. M. SA, sucursala Brașov, a chemat în judecată SC T.C.I. SRL Brașov, pentru a fi obligată să-i plătească suma de 8.904.367.361 lei cu titlu de majorări de majorări de întârziere la plată, motivând că potrivit contractului încheiat între părți, pârâta trebuia să achite reclamantei până la data de 25 ianuarie 2002 suma prevăzută în factura din 22 ianuarie 2002 și pentru că a plătit-o cu întârziere, în perioada 20 iunie 2002 – 13 decembrie 2002, datorează penalități conform prevederilor art. 8.5 din contract.

Tribunalul Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 1292 din 2 iunie 2004 a respins acțiunea reținând că în baza contractului din 26 martie 2003, reclamanta a emis factura din 22 ianuarie 2002, privind suma finală de plată pe care o datorează pârâta dar reclamanta în mod unilateral a dispus începând cu data de 26 noiembrie 2001 sistarea stingerii obligațiilor scadente prin compensare succesivă. Procedând astfel, reclamanta a încălcat dispozițiile O.U.G. nr. 77/1999, ale art. 1144 C. civ.

dar și cele cuprinse în art. 8.5 și art. 8.16 din contractul încheiat între părți și ca atare pârâta nu poate fi obligată la plata penalităților de întârziere, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a prezentat dovezi privind datoriile stinse prin compensare și prin plățile efectuate de pârâtă în perioada 28 ianuarie 2002 – 20 iunie 2002. Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta arătând că este nelegală, iar Curtea de Apel Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, prin decizia nr. 250 din 15 decembrie l-a admis și a schimbat sentința în sensul că a admis în parte acțiunea, obligând pârâta către reclamantă la plata sumei de 1.679.625.659 lei, cu titlu de majorări de întârziere.

Pronunțând această decizie, instanța de control judiciar a reținut că pârâta avea obligația să achite avansul de 30 % din tariful datorat reclamantei prin virarea de lichidități pentru diferența a optat pentru plata prețului prin compensare dar în mod nejustificat, în luna noiembrie 2001, circuitul plăților prin compensare a fost întrerupt. Întrucât întârzierea la plată nu se datorează culpei pârâtei, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 8.19 din contract privitor la penalitățile de întârziere decât pentru suma de 30 % din avans, respectiv 4.644.250.500 lei, care trebuia achitată numai prin lichidități, plata efectuându-se cu întârziere în perioada 20 iunie – 27 septembrie 2002. Nemulțumită de decizia pronunțată, reclamanta a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., arătând că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal. În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta susține că decizia este nelegală deoarece: 1. Deblocarea compensărilor din luna noiembrie 2001 nu prezintă relevanță juridică în cauză pentru că datoriile reciproce care au făcut obiectul compensărilor din luna noiembrie reprezentau contravaloarea prestațiilor de transport aferent acestei luni, iar obiectul cauzei îl reprezintă plata majorărilor de întârziere aferente tarifului de transport pe luna decembrie 2001. 2. Reclamanta nu a blocat compensările cu pârâta și nu a împiedicat pârâta în achitarea contravalorii tarifului de transport pe luna decembrie 2001. 3. Susținerea instanței potrivit căreia pârâta nu putea acționa în judecată C.N.C.F., întrucât între cele două societăți nu existau raporturi contractuale este nereală pentru că pârâta avea la îndemână acțiunea în răspundere civilă delictuală.

4. Instanța de fond și cea de apel în temeiul art. 1027 C. civ., au exonerat pârâta de răspundere pe motiv că în cazul unei obligații cu caracter alternativ alegerea aparține debitorului ori, potrivit prevederilor art. 8.5 din contractul încheiat între părți, pârâta avea la îndemână alte două posibilități de a preveni calcularea majorărilor de întârziere și anume plata prin lichidități și inițierea altor compensări, aprobate în prealabil de transportator. Recursul declarat de reclamantă nu este fondat. Conform dispozițiilor art. 304 pct. 3 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri judecătorești se poate cere când aceasta este lipsită de temei legal ori, a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

În cazul de față, instanța de apel a aplicat în mod corect dispozițiile legale și ca atare decizia atacată nu se impune a fi modificată. Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 8.904.367.361 lei, reprezentând majorări de întârziere la plata facturii din 22 ianuarie 2002, pentru tarif de transport din luna decembrie 2001. Într-adevăr măsura deblocării compensărilor s-a dispus în luna noiembrie 2001 dar s-a extins și asupra facturilor emise ulterior inclusiv cea sus-menționată și ca atare prima critică a recurentei este neîntemeiată. În ceea ce privește operațiunea de compensare, culpa reclamantei, în calitate de debitoare, constă în aceea că nu a făcut demersuri pentru ca terțul C.F.R.

M. SA să finalizeze compensările aprobate de ea și astfel a încălcat prevederile O.U.G. nr. 77/1999, ale H.G. nr. 685/1999 dar și dispozițiile contractului încheiat între părți. Referitor la posibilitatea pârâtei de a chema în judecată C.F.R. M. SA, pentru faptul că a deblocat compensările, în mod corect a reținut instanța de apel că lipsa unor raporturi contractuale între cele două societăți, nu era posibilă formularea unei asemenea acțiuni, iar cât privește acțiunea în răspundere delictuală nu putea fi introdusă, în cauză lipsind condițiile prevăzute de art. 997-998 C. civ. Și ultima critică este neîntemeiată, deoarece contractul încheiat între părți prevede două modalități de plată a tarifului de transport și anume prin lichidități și compensări cu C.F.R.

M. și C.N. C.F.R. SA. În lipsa lichidităților, pârâta a făcut demersuri pentru identificarea de creditori ai reclamantei în vederea compensării datoriilor reciproce, a întocmit documentele necesare dar compensarea nu s-a finalizat, independent de voința pârâtei. Față de aceste considerente Înalta Curte constatând că decizia atacată este legală, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta C.F.R. M. SA, sucursala Brașov, împotriva deciziei nr. 250/ Ap din 15 decembrie 2004 a Curții de Apel Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 11 noiembrie 2005.