ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3196/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 4185/ S din 27 octombrie

2003, Tribunalul Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, a

admis în parte acțiunea formulată de reclamantul Ministerul de Interne

București, în contradictoriu cu pârâta R.C.F. Brașov și în consecință a obligat

pârâta să plătească reclamantei suma de 773.374.321 lei penalități aferente

debitului achitat cu întârziere, pentru perioada septembrie 2000 – parțial

iulie 2001 și suma de 819.145.241 lei penalități de întârziere aferente

debitului neachitat corespunzător perioadei iulie 2001 - 15iulie 2002.

Prin aceeași sentință au

fost respinse restul pretențiilor.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut în esență, că pentru sumele achitate cu întârziere cu titlu de

contravaloare prestații de pază, efectuate de reclamant, pârâta, datorează în

temeiul clauzei penale introdusă în contractul din 1 aprilie 1999, penalități

de întârziere, în sumă de 773.374.321 lei, pentru intervalul septembrie 2000 și

parțial iulie 2001 și 819.145.241 lei, pentru debitul neachitat corespunzător

perioadei iulie 2001 – 15 iulie 2002.

A mai reținut, prima

instanță că, apărările pârâtei, în sensul că, s-a calculat greșit numărul

zilelor de întârziere sunt întemeiate, întrucât facturile au fost acceptate la

plată doar la 11 decembrie 2002, și deci ca atare numai de la acea dată se pot

calcula penalități.

De asemenea prima instanță a

mai reținut în apărarea pârâtei că, reclamantul nu a probat că facturile emise

pentru perioada octombrie 2001 – iulie 2002, au fost acceptate la plată în sensul

art. 46 C. com., sau comunicate beneficiarului, deși conform clauzelor

contractuale prestatorul reclamant era obligat să întocmească un plan de pază,

care să constituie baza de calcul și să stea la baza emiterii facturilor.

S-a mai reținut că, potrivit

art. 1 Capitolul V din contract, unitatea militară va comunica beneficiarului

de pază lunar până la data de 5 a lunii, pentru luna expirată numărul de

militari, care execută efectiv prestația de pază la obiectiv, tarifele orare pe

categorii de personal și contravaloarea totală a pazei militare, obligație care

nu s-a făcut proba de către prestator că a îndeplinit-o.

Apelul declarat împotriva

susmenționatei sentințe, de către reclamantul Ministerul de Interne, a fost

admis prin decizia nr. 78/ Ap din 23 martie 2004, pronunțată de Curtea de Apel

Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, și ca urmare,

sentința primei instanțe a fost schimbată în parte în sensul că admite acțiunea

formulată de reclamantul Ministerul de Interne, în contradictoriu cu pârâta R.C.F.

Brașov, pe care o obligă să plătească reclamantelor suma de 1.376.034.321 lei,

cu titlu de penalități de întârziere aferente debitului neachitat corespunzător

perioadei iulie 2001 – 15 iulie 2002, în loc de suma de 819.145.241 lei.

Au fost menținute celelalte

dispoziții ale sentinței apelate.

Pentru a adopta această

decizie, instanța de apel a reținut, în esență, în opoziție cu prima instanță,

că în conformitate cu dispozițiile art. 2 capitolul IV din contract, scadența

obligației de plată a prestațiilor efectuate, a fost stabilită la data de 15 a

lunii pentru luna expirată astfel că, față de această situație, nu poate fi

primită susținerea pârâtei, în sensul că penalitățile se datorează numai de la

data acceptării facturilor, întrucât o asemenea împrejurare ar echivala cu

încălcarea contractului, care constituie legea părților.

A mai reținut instanța de

apel, că la concilierea directă din 12 mai 2003, debitul în sumă de

1.383.538.544 lei aferent perioadei mai – octombrie 2001 a fost recunoscut de

pârâtă, care de altfel l-a și achitat.

De asemenea, s-a mai

reținut, că, recunoașterea parțială a penalităților de către pârâtă și

acordarea posibilității de a întocmi un contra calcul realizat în spiritul

concilierii, nu creează obligația pentru apelantul reclamant și obligația de

a-l accepta la nivelul sumei de 819.145.241 lei, pe motiv că numai la data de

11 decembrie 2003 au fost acceptate la plată facturile, atâta timp cât, data

scadenței plății a fost prevăzută în contract la data de 15 ale fiecărei luni pentru

luna expirată.

În concluzie, a reținut

instanța de apel, că atâta timp cât în facturi sunt cuprinse mențiunile,

prevăzute la art. 1 lit. a) din Capitolul V din contract, cât și cele privind

data emiterii facturilor, care este anterioară datei de 5 a lunii, aprecierea

instanței de fond, în sensul că prestatorul nu ar fi probat executarea

obligației anterior înaintării facturilor cu numărul de militari până la data

de 5 a lunii, nu este fondată.

Împotriva acestei ultime

hotărâri a declarat recurs pârâta R.C.F. Brașov, susținând, că în mod

nejustificat reclamantul a emis o serie de facturi fiscale în contul

beneficiarului, pentru perioada iulie 2001 – iulie 2002 (facturi la care

prestatorul a înțeles să calculeze în conformitate cu art. VI din contract

penalități de 0,25% pe zi de întârziere, pentru neachitarea obligațiilor

financiare, în valoare de 1.376.034.944 lei) deoarece, facturile în discuție au

fost acceptate la plată numai la data de 11 decembrie 2002, astfel că, față de

această situație și ținând seama de cele convenite de părți prin concilierea

directă, în sensul că cuantumul penalităților va fi cel pe care-l va comunica

pârâta până la data de 15 mai 2003, bine instanța de fond a obligat-o spre

deosebire de instanța de apel numai la plata sumei de 819.145.241 lei,

recunoscută ca datorată.

Mai susține pârâta, că

probele de la dosar nu confirmă că și-ar fi însușit facturile fiscale emise de

prestator, conform art. 46 C. com., fapt care este atestat de împrejurarea că,

la rubrica „semnătura de primire” nu figurează nici o semnătură și nici o

ștampilă din partea beneficiarului și cu toate că reclamanta nu a probat că ar

fi comunicat aceste facturi, totuși a fost de acord să și le însușească numai

la data de 11 decembrie 2002, dată de la care se puteau eventual calcula

penalitățile contractuale astfel, că bine instanța de fond, spre deosebire de

instanța de apel a acordat cu acest titlu, conform calculului depus, numai suma

de 819.145.241 lei, reținând totodată că, numărul zilelor de întârziere a fost

stabilit greșit și implicit, că, acestea puteau fi pretinse și acordate

începând cu data de 11 decembrie 2002.

În concluzie, susține pârâta

că, numai prin încălcarea gravă a dispozițiilor art. 304 pct. 6 și 10 C. proc.

civ., instanța de apel a obligat-o la plata sumei de 773.374.321 lei,

reprezentând penalități, peste suma de 819.145.241 lei, recunoscută ca datorată

și la care în mod judicios prima instanță a obligat-o la plată.

În consecință se solicită

admiterea recursului, casarea deciziei atacate și respingerea apelului

reclamantului.

Recursul pârâtei nu este

fondat.

Din examinarea actelor de la

dosar, rezultă că între unitatea militară Brașov din cadrul Ministerului de

Interne și pârâta R.C.F. Brașov s-a încheiat contractul de prestări de servicii

nr. 04 din 1 aprilie 1999, în temeiul căruia reclamanta a asigurat pârâtei paza

militară a celor două tunele mari C.F.R. de la Predeal.

La capitolul VI din

contract, părțile au prevăzut clauza penală sub forma că pentru neexecutarea în

totalitate sau în parte, ori pentru executarea necorespunzătoare a obligațiilor

asumate părțile datorează penalități în cuantum de 0,25% pe fiecare zi de

întârziere, până la recuperarea integrală a sumei datorate precum și

despăgubiri conform legii.

Totodată în același contract s-a

prevăzut că modificarea acestuia se poate face prin act adițional semnat de

ambele părți.

Pentru achitarea

contravalorii pazei militare, reclamantul a emis o serie de facturi în contul

beneficiarei pârâte, care totalizau ca debit pe perioada iulie 2001 – iulie

2002 suma de 1.383.538.544 lei (achitată ulterior) și pentru care a calculat,

conform clauzei penale, penalități de întârziere în plată în sumă de

1.376.034.944 lei.

Scadența sumelor de plată

datorată cu titlu de contravaloare prestații pază militarizată, a fost

stipulată la capitolul IV alin. (2) din contract, conform căreia pârâta în calitate

de beneficiară, avea obligația să vireze până la 15 ale lunii, pentru luna

expirată în contul prestatorului contravaloarea prestației efectuate, conform tarifului

stabilit de Ministerul de Interne.

De asemenea, la capitolul VI

intitulat răspunderea părților, sub punctul alte clauze, s-a prevăzut în mod

expres, că, obligația de urmărire a plății la scadență revine în exclusivitate

plătitorului prestației de pază.

Ori, cum, în speță, nu s-a

făcut dovada că, aceste clauze au fost modificate prin acte adiționale, semnate

de ambele părți, așa cum s-a stipulat la capitolul VI alin. (3) din contract,

înseamnă că acestea au rămas valabile.

Pe cale de consecință, față

de modalitatea de plată prevăzută în contract, virarea sumei datorate cu titlu

de contravaloare prestații până la 15 ale fiecărei luni, pentru luna expirată,

care constituie legea părților (art. 969 C. civ.) se constată că nu poate fi

reținută sub nici o formă apărarea pârâtei în sensul că pentru debitul

înregistrat pe perioada iulie 2001 – iulie 2002, penalitățile ar fi numai în

sumă de 819.145.241 lei, în loc de 1.376.034.944 lei (cât s-a solicitat prin

acțiune și s-a admis corect ulterior în apel), deoarece, în acest context,

faptul că, beneficiara a acceptat la plată facturile, numai la 11 decembrie

2003, nu putea avea nici o relevanță, sub aspectul diminuării perioadei de

calcul a penalităților, întrucât, așa cum bine a reținut instanța de apel,

factura constituie doar un mijloc de plată, iar acceptarea acesteia la

decontare, dovedește că beneficiarul datorează suma facturată, fără însă ca

această împrejurare să poată influența în sens restrictiv, momentul de la care

se datorează penalitățile, care a fost stabilit în contract la data de 15 ale

fiecărei luni, pentru luna expirată.

În plus tot conform

contractului, pârâtei îi revenea obligația de urmărire a plății contravalorii

prestațiilor la scadență stabilită potrivit celor arătate anterior.

Ori, în acest context, bine

a apreciat instanța de apel spre deosebire de instanța de fond, că recunoașterea

parțială a penalităților de către intimata pârâtă (pentru suma de 819.145.241

lei) și acordarea posibilității de a întocmi un calcul propriu, potrivit

concilierii directe din 15 mai 2003 (cu ocazia căreia s-a identificat și

recunoscut debitul în sumă de 1.383.548.544 lei, pentru perioada mai –

octombrie 2003, debit care a și fost achitat), nu naște în sarcina

reclamantului obligația de a accepta modalitatea de calcul efectuată de pârâtă,

potrivit căruia ar datora penalități numai în sumă de 819.145.241 lei, deoarece

doar la data de 11 decembrie 2003, a acceptat la plată facturile, atâta timp

cât această modalitate de calcul, contravine, clauzelor contractuale, prin care

s-a stabilit scadența plăților la 15 ale fiecărei luni pentru luna expirată,

astfel că susținerile și implicit calculul întocmit de pârâtă sunt în afara

convenției părților, și ca atare, bine instanța de apel, spre deosebire de

instanța de fond, a apreciat că penalitățile datorate de pârâtă pentru debitul

înregistrat în perioada iulie 2001 – iulie 2002, sunt în sumă de 1.376.034.944

lei (potrivit calculului depus de reclamant), în loc de 819.145.241 lei, cât a

recunoscut recurenta și a hotărât în consecință.

Așa fiind recursul pârâtei,

urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta

R.C.F. Brașov, împotriva deciziei nr. 78 din 23 martie 2004, pronunțată de

Curtea de Apel Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința

publică, astăzi 30 septembrie 2004.