ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3196/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 4185/ S din 27 octombrie 2003, Tribunalul Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul Ministerul de Interne București, în contradictoriu cu pârâta R.C.F. Brașov și în consecință a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 773.374.321 lei penalități aferente debitului achitat cu întârziere, pentru perioada septembrie 2000 – parțial iulie 2001 și suma de 819.145.241 lei penalități de întârziere aferente debitului neachitat corespunzător perioadei iulie 2001 - 15iulie 2002. Prin aceeași sentință au fost respinse restul pretențiilor.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut în esență, că pentru sumele achitate cu întârziere cu titlu de contravaloare prestații de pază, efectuate de reclamant, pârâta, datorează în temeiul clauzei penale introdusă în contractul din 1 aprilie 1999, penalități de întârziere, în sumă de 773.374.321 lei, pentru intervalul septembrie 2000 și parțial iulie 2001 și 819.145.241 lei, pentru debitul neachitat corespunzător perioadei iulie 2001 – 15 iulie 2002. A mai reținut, prima instanță că, apărările pârâtei, în sensul că, s-a calculat greșit numărul zilelor de întârziere sunt întemeiate, întrucât facturile au fost acceptate la plată doar la 11 decembrie 2002, și deci ca atare numai de la acea dată se pot calcula penalități.

De asemenea prima instanță a mai reținut în apărarea pârâtei că, reclamantul nu a probat că facturile emise pentru perioada octombrie 2001 – iulie 2002, au fost acceptate la plată în sensul art. 46 C. com., sau comunicate beneficiarului, deși conform clauzelor contractuale prestatorul reclamant era obligat să întocmească un plan de pază, care să constituie baza de calcul și să stea la baza emiterii facturilor. S-a mai reținut că, potrivit art. 1 Capitolul V din contract, unitatea militară va comunica beneficiarului de pază lunar până la data de 5 a lunii, pentru luna expirată numărul de militari, care execută efectiv prestația de pază la obiectiv, tarifele orare pe categorii de personal și contravaloarea totală a pazei militare, obligație care nu s-a făcut proba de către prestator că a îndeplinit-o.

Apelul declarat împotriva susmenționatei sentințe, de către reclamantul Ministerul de Interne, a fost admis prin decizia nr. 78/ Ap din 23 martie 2004, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, și ca urmare, sentința primei instanțe a fost schimbată în parte în sensul că admite acțiunea formulată de reclamantul Ministerul de Interne, în contradictoriu cu pârâta R.C.F. Brașov, pe care o obligă să plătească reclamantelor suma de 1.376.034.321 lei, cu titlu de penalități de întârziere aferente debitului neachitat corespunzător perioadei iulie 2001 – 15 iulie 2002, în loc de suma de 819.145.241 lei. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Pentru a adopta această decizie, instanța de apel a reținut, în esență, în opoziție cu prima instanță, că în conformitate cu dispozițiile art. 2 capitolul IV din contract, scadența obligației de plată a prestațiilor efectuate, a fost stabilită la data de 15 a lunii pentru luna expirată astfel că, față de această situație, nu poate fi primită susținerea pârâtei, în sensul că penalitățile se datorează numai de la data acceptării facturilor, întrucât o asemenea împrejurare ar echivala cu încălcarea contractului, care constituie legea părților. A mai reținut instanța de apel, că la concilierea directă din 12 mai 2003, debitul în sumă de 1.383.538.544 lei aferent perioadei mai – octombrie 2001 a fost recunoscut de pârâtă, care de altfel l-a și achitat.

De asemenea, s-a mai reținut, că, recunoașterea parțială a penalităților de către pârâtă și acordarea posibilității de a întocmi un contra calcul realizat în spiritul concilierii, nu creează obligația pentru apelantul reclamant și obligația de a-l accepta la nivelul sumei de 819.145.241 lei, pe motiv că numai la data de 11 decembrie 2003 au fost acceptate la plată facturile, atâta timp cât, data scadenței plății a fost prevăzută în contract la data de 15 ale fiecărei luni pentru luna expirată. În concluzie, a reținut instanța de apel, că atâta timp cât în facturi sunt cuprinse mențiunile, prevăzute la art. 1 lit. a) din Capitolul V din contract, cât și cele privind data emiterii facturilor, care este anterioară datei de 5 a lunii, aprecierea instanței de fond, în sensul că prestatorul nu ar fi probat executarea obligației anterior înaintării facturilor cu numărul de militari până la data de 5 a lunii, nu este fondată.

Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs pârâta R.C.F. Brașov, susținând, că în mod nejustificat reclamantul a emis o serie de facturi fiscale în contul beneficiarului, pentru perioada iulie 2001 – iulie 2002 (facturi la care prestatorul a înțeles să calculeze în conformitate cu art. VI din contract penalități de 0,25% pe zi de întârziere, pentru neachitarea obligațiilor financiare, în valoare de 1.376.034.944 lei) deoarece, facturile în discuție au fost acceptate la plată numai la data de 11 decembrie 2002, astfel că, față de această situație și ținând seama de cele convenite de părți prin concilierea directă, în sensul că cuantumul penalităților va fi cel pe care-l va comunica pârâta până la data de 15 mai 2003, bine instanța de fond a obligat-o spre deosebire de instanța de apel numai la plata sumei de 819.145.241 lei, recunoscută ca datorată.

Mai susține pârâta, că probele de la dosar nu confirmă că și-ar fi însușit facturile fiscale emise de prestator, conform art. 46 C. com., fapt care este atestat de împrejurarea că, la rubrica „semnătura de primire” nu figurează nici o semnătură și nici o ștampilă din partea beneficiarului și cu toate că reclamanta nu a probat că ar fi comunicat aceste facturi, totuși a fost de acord să și le însușească numai la data de 11 decembrie 2002, dată de la care se puteau eventual calcula penalitățile contractuale astfel, că bine instanța de fond, spre deosebire de instanța de apel a acordat cu acest titlu, conform calculului depus, numai suma de 819.145.241 lei, reținând totodată că, numărul zilelor de întârziere a fost stabilit greșit și implicit, că, acestea puteau fi pretinse și acordate începând cu data de 11 decembrie 2002. În concluzie, susține pârâta că, numai prin încălcarea gravă a dispozițiilor art. 304 pct. 6 și 10 C. proc.

civ., instanța de apel a obligat-o la plata sumei de 773.374.321 lei, reprezentând penalități, peste suma de 819.145.241 lei, recunoscută ca datorată și la care în mod judicios prima instanță a obligat-o la plată. În consecință se solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și respingerea apelului reclamantului. Recursul pârâtei nu este fondat. Din examinarea actelor de la dosar, rezultă că între unitatea militară Brașov din cadrul Ministerului de Interne și pârâta R.C.F. Brașov s-a încheiat contractul de prestări de servicii nr. 04 din 1 aprilie 1999, în temeiul căruia reclamanta a asigurat pârâtei paza militară a celor două tunele mari C.F.R. de la Predeal.

La capitolul VI din contract, părțile au prevăzut clauza penală sub forma că pentru neexecutarea în totalitate sau în parte, ori pentru executarea necorespunzătoare a obligațiilor asumate părțile datorează penalități în cuantum de 0,25% pe fiecare zi de întârziere, până la recuperarea integrală a sumei datorate precum și despăgubiri conform legii. Totodată în același contract s-a prevăzut că modificarea acestuia se poate face prin act adițional semnat de ambele părți. Pentru achitarea contravalorii pazei militare, reclamantul a emis o serie de facturi în contul beneficiarei pârâte, care totalizau ca debit pe perioada iulie 2001 – iulie 2002 suma de 1.383.538.544 lei (achitată ulterior) și pentru care a calculat, conform clauzei penale, penalități de întârziere în plată în sumă de 1.376.034.944 lei.

Scadența sumelor de plată datorată cu titlu de contravaloare prestații pază militarizată, a fost stipulată la capitolul IV alin. (2) din contract, conform căreia pârâta în calitate de beneficiară, avea obligația să vireze până la 15 ale lunii, pentru luna expirată în contul prestatorului contravaloarea prestației efectuate, conform tarifului stabilit de Ministerul de Interne. De asemenea, la capitolul VI intitulat răspunderea părților, sub punctul alte clauze, s-a prevăzut în mod expres, că, obligația de urmărire a plății la scadență revine în exclusivitate plătitorului prestației de pază. Ori, cum, în speță, nu s-a făcut dovada că, aceste clauze au fost modificate prin acte adiționale, semnate de ambele părți, așa cum s-a stipulat la capitolul VI alin. (3) din contract, înseamnă că acestea au rămas valabile.

Pe cale de consecință, față de modalitatea de plată prevăzută în contract, virarea sumei datorate cu titlu de contravaloare prestații până la 15 ale fiecărei luni, pentru luna expirată, care constituie legea părților (art. 969 C. civ.) se constată că nu poate fi reținută sub nici o formă apărarea pârâtei în sensul că pentru debitul înregistrat pe perioada iulie 2001 – iulie 2002, penalitățile ar fi numai în sumă de 819.145.241 lei, în loc de 1.376.034.944 lei (cât s-a solicitat prin acțiune și s-a admis corect ulterior în apel), deoarece, în acest context, faptul că, beneficiara a acceptat la plată facturile, numai la 11 decembrie 2003, nu putea avea nici o relevanță, sub aspectul diminuării perioadei de calcul a penalităților, întrucât, așa cum bine a reținut instanța de apel, factura constituie doar un mijloc de plată, iar acceptarea acesteia la decontare, dovedește că beneficiarul datorează suma facturată, fără însă ca această împrejurare să poată influența în sens restrictiv, momentul de la care se datorează penalitățile, care a fost stabilit în contract la data de 15 ale fiecărei luni, pentru luna expirată.

În plus tot conform contractului, pârâtei îi revenea obligația de urmărire a plății contravalorii prestațiilor la scadență stabilită potrivit celor arătate anterior.

Ori, în acest context, bine a apreciat instanța de apel spre deosebire de instanța de fond, că recunoașterea parțială a penalităților de către intimata pârâtă (pentru suma de 819.145.241 lei) și acordarea posibilității de a întocmi un calcul propriu, potrivit concilierii directe din 15 mai 2003 (cu ocazia căreia s-a identificat și recunoscut debitul în sumă de 1.383.548.544 lei, pentru perioada mai – octombrie 2003, debit care a și fost achitat), nu naște în sarcina reclamantului obligația de a accepta modalitatea de calcul efectuată de pârâtă, potrivit căruia ar datora penalități numai în sumă de 819.145.241 lei, deoarece doar la data de 11 decembrie 2003, a acceptat la plată facturile, atâta timp cât această modalitate de calcul, contravine, clauzelor contractuale, prin care s-a stabilit scadența plăților la 15 ale fiecărei luni pentru luna expirată, astfel că susținerile și implicit calculul întocmit de pârâtă sunt în afara convenției părților, și ca atare, bine instanța de apel, spre deosebire de instanța de fond, a apreciat că penalitățile datorate de pârâtă pentru debitul înregistrat în perioada iulie 2001 – iulie 2002, sunt în sumă de 1.376.034.944 lei (potrivit calculului depus de reclamant), în loc de 819.145.241 lei, cât a recunoscut recurenta și a hotărât în consecință.

Așa fiind recursul pârâtei, urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta R.C.F. Brașov, împotriva deciziei nr. 78 din 23 martie 2004, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 30 septembrie 2004.