ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3443/2003

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 2615 din 3 aprilie

2001 a Tribunalului București, secția comercială, s-a respins acțiunea

precizată, formulată de reclamanta sucursala pentru administrarea imobilelor de

protocol și a sediilor autorităților publice București, în contradictoriu cu

pârâta Fundația C.F.N.T. București, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut următoarele:

Potrivit acțiunii precizate,

reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 4.953.498 lei,

reprezentând penalități de întârziere, rezilierea contractului de locațiune și

prestări servicii nr. 144 din 12 februarie 1998, precum și evacuarea pârâtei din

spațiul situat în București.

Părțile au încheiat contractul de

locațiune și prestări servicii nr. 144 din 11 februarie 1999. Prin contract

reclamanta a transmis folosința temporară a spațiului din București, până la

data de 31 decembrie 2001.

Conform contractului, reclamanta s-a

obligat să asigure pârâtei servicii privind curățenia, paza clădirii, căldura,

apa, P.S.I., telefonia secundară, transportul pe verticală (lift), executarea

lucrărilor de întreținere și reparații, livrarea de energie electrică,

combustibil, energie termică, apă, canal, salubritate și telefonie. În situația

în care pârâta nu achită în termen sumele datorate, va plăti penalități de

întârziere.

Reclamanta nu a făcut dovada că a

emis facturile și le-a comunicat pârâtei, în condițiile art. 5 din contract,

care prevede că plata se va face în termen de 5 zile de la emiterea facturii.

Or, în lipsa unei facturi, care să aducă la cunoștință pârâtei suma pe care o

datorează, nu pot fi datorate penalități de întârziere și nici nu se poate

stabili data de la care acestea sunt datorate.

Astfel fiind, reclamanta nu a făcut

dovada pretențiilor și nici că pârâta nu și-a îndeplinit obligațiile asumate

prin contract cu rea credință.

Curtea de Apel București, secția a

V-a comercială, prin decizia nr. 1335 din 11 octombrie 2001, a respins, ca nefondat,

apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței instanței de fond.

De reținut că în fața instanței de

apel, la termenul de judecată de la data de 11 octombrie 2001, reclamanta și-a

precizat din nou acțiunea, în sensul că renunță la capetele de cerere privind

rezilierea contractului și evacuarea pârâtei.

Împotriva deciziei instanței de apel

a declarat recurs reclamanta, numai cu privire la soluționarea capătului de

cerere referitor la plata penalităților de întârziere, invocând motivul

prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs

se arată următoarele:

În mod greșit instanța de apel a

reținut că nu a probat pretențiile privind plata penalităților de întârziere,

deoarece a depus la dosar facturile și dispozițiile de plată aferente

penalităților datorate, în valoare de 4.953.498 lei, precum și centralizatoarele

de facturi aflate în sold ca neachitate și în care sunt specificate atât

valoarea debitului, cât și data facturii, data scadenței, data încasării,

valoarea încasată, numărul de zile de întârziere, procentul de penalizare pe

fiecare tip de prestație, precum și suma totală de penalizare.

Recursul este nefondat.

Este adevărat că reclamanta a depus

actele sus menționate, însă nu a administrat probe din care să reiasă că

facturile au fost comunicate pârâtei, respectiv, că aceasta le-a primit. În

condițiile în care pârâta nu a primit facturile, nu era în măsură să efectueze

plata chiriei sau a utilităților ori a serviciilor ce i s-au prestat, întrucât

nu cunoștea suma pe care avea să o achite. În acest sens, chiar și art. 6 alin.

(5) din contract prevede că, în cazul în care beneficiarul nu a primit, până la

data de 30 ale lunii, factura, data de la care încep să curgă penalitățile se

devansează cu un număr de zile egal cu cel al întârzierii.

Or, pe facturile depuse la dosar nu

este nici o mențiune din care să rezulte că au fost primite de pârâtă sau că au

fost acceptate, iar reclamanta nu a făcut dovada că a expediat facturile către

pârâtă sau că aceasta a refuzat primirea lor, deși, potrivit art. 1169 C. civ.,

avea obligația să facă o asemenea dovadă.

Sub aspectul analizat, Curtea reține

că reclamanta nu a probat obligațiile comerciale în condițiile art. 46 C. com.

Față de înscrisurile depuse la dosar,

soluția instanței de fond, cât și a instanței de apel este corectă.

În concluzie, recursul este

neîntemeiat și, respectiv, nu îndeplinește condițiile art. 304 pct. 10 C. proc.

civ. și, ca atare, se va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanta R.A. Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, prin sucursala

pentru administrarea imobilelor de protocol și a sediilor administrației

publice, împotriva deciziei nr. 1335 din 11 octombrie 2001 a Curții de Apel

București, secția a V-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi,

11 iulie 2003.