ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2152/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2152/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursurilor de

față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 70/2009 pronunțată la data

de 15 aprilie 2009, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția

comercială, contencios administrativ și fiscal, a admis în parte

cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC A.O. SA în

contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Ministerul Finanțelor

Publice și Ministerul Educației, Cercetării și

Inovării și a obligat pârâții la plata către

reclamantă a sumei de 25.000 lei cheltuieli de judecată aferente

dosarului cu nr. 3032/2005 al Curții de Apel Târgu Mureș, respingând

în rest pretențiile reclamantei.

Prin aceeași sentință

a fost admisă excepția prescripției invocată de pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice Harghita, pentru pretențiile formulate de reclamanta SC A.O. SA cu

titlu de penalitate, majorări de întârziere și dobânzi legale

aferente perioadei 24 mai 2004 – 13 mai 2005 și a respins excepția

anulabilității cererii de chemare în judecată invocată de

același pârât.

Cererea reconvențională

formulată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice Harghita a fost respinsă,

pârâții fiind obligați la 39,03 lei cheltuieli de judecată

către reclamantă, cheltuieli efectuate în prezentul dosar.

Pentru a pronunța această

sentință, prima instanță a reținut că referitor

la petitul privind despăgubiri în cuantum de 661.102 ron, reprezentând

majorări de întârziere, penalități de întârziere și

inclusiv dobânzi pentru perioada 24 mai 2004 – 24 aprilie 2005 pentru datoriile

fiscale către bugetul de stat, acestea sunt nefondate, dreptul la

acțiune al reclamantei pentru aceste despăgubiri luând naștere

la data de 25 mai 2004 când a fost înregistrată cererea pentru

despăgubiri la Ministerul Educației și Cercetării,

aceeași fiind data la care s-a născut și dreptul la accesorii,

în speță a dobânzilor.

Cum însă reclamanta a introdus

acțiunea la data de 13 mai 2008, reține instanța de fond,

acestea sunt prescrise în raport de dispozițiile art. 1 alin. (2) din

Decretul nr. 167/1958, astfel că a constatat a fi întemeiată

excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de

Direcția Generală a Finanțelor Publice Harghita în reprezentarea

intereselor Ministerului Finanțelor Publice.

A mai precizat instanța de fond

că prin decizia nr. 1736 din 23 martie 2007 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție au fost acordate dobânzile aferente

debitului de bază de 1.254.700, reclamanta având posibilitatea să

solicite dobânzile aferente perioadei 24 mai 2004 – 22 aprilie 2005 în cadrul

dosarului nr. 3032/2005 al acestei instanțe, fiind vorba de drepturi

născute anterior introducerii acțiunii (17 noiembrie 2005).

Totodată, se reține

că prin aceeași decizie nr. 1736/2007 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, capătul de cerere privind obligarea

pârâților la plata unor penalități de întârziere,

penalități solicitate de reclamantă în temeiul unei alte cauze

decât cea din prezenta speță a fost respins irevocabil cu motivarea

că potrivit art. 1088 C. civ. daunele interese pentru neexecutarea

obligațiilor bănești nu pot cuprinde decât dobânda legală.

S-a mai reținut că

reclamanta și-a cuantificat aceste despăgubiri în temeiul

convențiilor de eșalonare și apoi de scutire la plata unor

datorii fiscale din 4 decembrie 2002 și din 30 mai 2003, dar a constatat instanța

că nu există raport de cauzalitate între datoriile fiscale datorate

de reclamantă în baza acestor convenții și fapta pârâților

– acordarea justei despăgubiri cu întârziere.

Cu privire la cheltuielile de

judecată efectuate de reclamantă în dosarul nr. 3032/2005 al

Curții de Apel Târgu Mureș și dosarul cu nr. 9677/2006 al

Înaltei Curți de Casație și Justiție în care s-a

pronunțat decizia nr. 1736/2007, prima instanță a constatat

că sunt justificate în parte și anume pentru suma de 25.000 lei

reprezentând onorariu de avocat, acestea constituind cheltuieli necesare, care

au fost în mod real făcute, ele fiind într-un cuantum rezonabil.

Celelalte cheltuieli, cum ar fi suma

de 119.000 ron achitată aceluiași cabinet de avocatură în baza

facturii din 30 iunie 2007 precum și onorariul de succes de 20% din suma

efectiv recuperată nu reprezintă decât o formă de gratificare a

avocatului care nu poate fi opozabilă pârâților și ele nu se

justifică nici din punct de vedere al amplitudinii și

complexității activității desfășurate.

Cât privește, excepția

nulității cererii de chemare în judecată invocată de

Direcția Generală a Finanțelor Publice Harghita în reprezentarea

intereselor Ministerul Finanțelor Publice, instanța de fond a

considerat-o neîntemeiată, dat fiind că pârâta nu a făcut nicio

dovadă a faptului că reprezentantul reclamantei, numitul B.S.J. a

îndeplinit funcția de director executiv adjunct al Direcției Generale

a Finanțelor Publice Harghita și că ar fi făcut parte din

corpul de rezervă al funcționarilor publici, raporturile de

muncă ale acestuia încetând prin pensionare pe motive medicale,

situație ce nu se încadrează în nici una din situațiile

prevăzute de art. 99 alin. (1) din Legea nr. 188/1999.

Cererea reconvențională

formulată de aceeași pârâtă a fost și ea respinsă de

către instanța de fond, reținându-se că cele două

convenții în conformitate cu care reclamanta a beneficiat de scutirea de

la plata unor datorii fiscale, din 4 decembrie 2002 și 30 mai 2003 au fost

executate integral în anul 2006, pârâta nefăcând dovada conduitei

culpabile a reclamantei în derularea acestora.

Împotriva sentinței au declarat

recurs, reclamanta SC A.O. SA și pârâții Direcția Generală

a Finanțelor Publice Harghita – Ministerul Finanțelor Publice și

Guvernul României, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Reclamanta SC A.O. SA, invocă

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. –

„hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a

fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”,

susținând, în esență, următoarele:

Instanța de fond a aplicat

greșit art. 19 alin. (1) și (2) din Legea contenciosului

administrativ, termenul de un an reglementat de acest text de lege începând

să curgă de la data la care persoana vătămată a

cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, așa încât,

prima instanță a considerat greșit că data de la care

începe să curgă acest termen este data de 24 mai 2004 când s-a

născut dreptul la plata despăgubirilor.

Întinderea pagubei constând în plata

unor dobânzi nu îi era cunoscută la data promovării acțiunii ce

constituie obiectul dosarului nr. 3032 al Curții de Apel Târgu Mureș

și nici la data la care s-a emis Hotărârea de Guvern pentru plata

despăgubirilor.

- în mod greșit, instanța

de fond a făcut aplicarea prevederilor art. 1088 C. civ., considerând

că în materie civilă, în cazul neexecutării obligațiilor

bănești, daunele interese nu pot cuprinde decât dobânda legală.

Precizează recurenta că în

contencios administrativ „întinderea pagubei nu se răsfrânge doar la

cuantumul dobânzilor legale, uneori nivelul pagubelor cauzate putând fi mai

mare decât nivelul dobânzii legale și atunci trebuie aplicate prevederile art.

1084 C. civ.”.

Susține recurenta că

refuzul statului de a despăgubi societatea în luna mai 2004, și cu o

datorie de bază de 2.282.865 ron a condus la faptul că societatea nu

a putut contracta niciun împrumut bancar și a fost obligată să

vândă activele din patrimoniu în vederea respectării contractelor de

eșalonare și pentru a evita falimentul.

Dacă plata despăgubirilor,

susține recurenta, ar fi fost făcută la data de 24 mai 2004 în

cuantumul solicitat de 1.254.700 ron „atunci nu ar mai fi fost obligată

să plătească majorări de întârziere și dobânzi

începând cu această dată.

Prejudiciul ce i s-a adus a fost

stabilit în raportul de expertiză întocmit în cauză.

Recurenții Direcția

Generală a Finanțelor Publice Harghita în reprezentarea Ministerului

Finanțelor Harghita și Guvernul României invocă motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și critică

soluția instanței de fond în sensul că obligarea lor la plata

onorariilor de avocat în sumă de 25.000 lei, cheltuieli care se

referă la cu totul alt dosar – nr. 3032/2005 al Curții de Apel Târgu

Mureș, este cu totul nelegală. Cererea pentru acordarea acestor

cheltuieli de judecată trebuie formulată în dosarul respectiv și

nu în prezenta cauză în care acțiunea s-a soluționat în

defavoarea reclamantei, acțiunea sa fiind respinsă.

Guvernul României susținând

și el motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

precizează că instanța de fond nu a cenzurat cuantumul

cheltuielilor de judecată acordate în sumă de 25.000 lei, acesta

fiind excesiv în raport de complexitatea medie a cauzei.

Pârâții au depus întâmpinare la

recursul formulat de reclamantă, solicitând respingerea acestuia ca

nefondat.

La rândul său reclamanta SC

A.O. SA a depus întâmpinare la recursurile formulate de pârâți cerând

respingerea acestora ca nefondate.

Analizând cererile de recurs

formulate prin prisma motivelor invocate, a normelor legale incidente în

cauză, precum și în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 9

C. proc. civ. și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte

constată următoarele:

În ceea ce privește recursul

formulat de reclamanta SC A.O. SA, se constată că acesta este

nefondat.

Nu are relevanță ordinea

soluționării de către instanța de fond a capetelor

principale de cerere din acțiunea reclamantei.

Instanța de fond în mod corect

a apreciat că dreptul la acțiune al reclamantei pentru

despăgubiri s-a născut la data de 25 mai 2004, dată la care s-a

născut și dreptul privind dobânda aferentă despăgubirii,

plângerea prealabilă fiind formulată abia la data de 22 aprilie 2005.

Prin decizia Înaltei Curți de

Casație și Justiție nr. 1736 din 23 martie 2007 a fost obligat

Guvernul României să emită hotărârea de guvern pentru plata

despăgubirilor în sumă de 1.254.700 ron și obligați pârâții

să plătească reclamantei dobânda legală aferentă

acestei sume, începând cu data de 22 aprilie 2005 și până la

soluționarea cererii, potrivit art. 2 din O.G. nr. 9/2000.

Având în vedere că aceste

dobânzi pentru perioada 24 mai 2004 - 22 aprilie 2005 sunt aferente debitului

de bază în sumă de 1.254.700 ron, acestea trebuiau să fie

solicitate în cadrul dosarului nr. 3032/2005 în care s-a pronunțat decizia

Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1736/2007.

Nu este fondat nici motivul

recurentei reclamante referitor la data publicării în Monitorul Oficial al

României a Hotărârii de Guvern nr. 424 din 9 mai 2008 privind acordarea

justei despăgubiri care ar determina nașterea dreptului său la

acțiune pentru aceste dobânzi.

Faptul că acestea se

referă la perioada anterioară introducerii acțiunii care a fost

soluționată în cadrul dosarului nr. 3032/2005 conduce la concluzia

că în raport cu data introducerii acelei acțiuni (24 mai 2004)

trebuie analizat dreptul la acțiune în repararea prejudiciului, astfel

că față de data introducerii prezentei acțiuni (13 mai 2008)

pentru prejudiciul care se referă la perioada anterioară introducerii

cererii din 2005, această solicitare este prescrisă.

Este eronată interpretarea

recurentei în ceea ce privește prevederile art. 19 alin. (2) din Legea nr.

554/2004, deoarece cererea de despăgubiri întemeiată pe

dispozițiile art. 19 este condiționată de soluționarea unei

acțiuni anterioare în contencios administrativ formulate în temeiul art. 1

din lege (o astfel de cerere a fost soluționată în cadrul dosarului nr.

3032/2005, finalizat prin decizia Înaltei Curți de Casație și

Justiție nr. 1736/2007).

Cererea reclamantei recurente prin

care se solicită obligarea unei autorități publice la plata de

despăgubiri, nu se încadrează în prevederile art. 19 alin. (2),

deoarece, această cerere a fost precedată de soluționarea unei

acțiuni anterioare formulate în temeiul art. 1 din Legea nr. 554/2004 în

cadrul căreia deja a fost soluționată cererea de

despăgubiri, această noua cerere a reclamantei recurente având un

obiect pur patrimonial și urmând regulile de drept comun privind

prescripția dreptului la acțiune (Decretul nr. 167/1958).

Cu privire la motivul referitor la

plata despăgubirilor datorate, majorărilor de întârziere și

penalităților pentru neexecutarea unor obligații

bănești provenite din convențiile de eșalonare și alte

datorii fiscale, în mod corect instanța de fond a constatat că nu

există relație de cauzalitate între neplata datoriilor fiscale pe

care reclamanta le are la bugetul de stat și acordarea

despăgubirilor, la care se referă decizia Înaltei Curți de

Casație și Justiție nr. 1736/2007, de către pârâți cu

întârziere.

În ceea ce privește recursurile

declarate de cei doi pârâți Direcția Generala a Finanțelor

Publice Harghita în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice și

Guvernul României, Înalta Curte constată că acestea sunt fondate,

hotărârea pronunțată fiind rezultatul aplicării

greșite a legii.

Instanța de fond, în mod

eronat, a acordat cheltuieli de judecată în sumă de 25.000 lei

reprezentând onorariu avocat, aceste cheltuieli fiind aferente dosarului nr. 3032/2005

al Curții de Apel Târgu Mureș.

Or, cheltuielile de judecată,

care reprezintă un accesoriu al acțiunii principale, trebuie să

urmeze soarta principalului, conform principiului „accesorium sequitur

principalem” și să fie respinse, întrucât în prezenta cauză

acțiunea reclamantei a fost respinsă.

Față de cele reținute

mai sus, în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul declarat de reclamanta SC A.O. SA, în conformitate cu art. 304

pct. 9 C. proc. civ., se vor admite recursurile declarate de recurenții pârâți,

se va modifica sentința atacată în sensul că se va respinge ca

nefondat capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata

cheltuielilor de judecată aferente dosarului nr. 3032/2005 al Curții

de Apel Târgu Mureș. Vor fi menținute celelalte dispoziții ale

sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC

A.O. SA Odorheiu Secuiesc, împotriva sentinței civile nr. 70 din 15

aprilie 2009 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Admite recursurile declarate de

recurenții-pârâți Direcția Generală a Finanțelor

Publice Harghita în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice și

Guvernul României, împotriva aceleiași sentințe.

Modifica în parte sentința

atacată în sensul că respinge ca nefondat capătul de cerere

privind obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată

aferente dosarului nr. 3032/2005 al Curții de Apel Târgu Mureș.

Menține celelalte

dispoziții.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 27 aprilie 2010.