ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1736/2007

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1736/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 55 din 3 aprilie 2006 Curtea

de Apel Târgu Mureș, secția comercială și de contencios administrativ, a

respins acțiunea formulată de reclamanta SC A.O. SA prin care aceasta solicită,

în temeiul dispozițiilor art. 8 alin. (1) teza 2 din Legea nr. 554/2004,

obligarea pârâților Guvernul României, M.F.P. și M.E.C. să avizeze favorabil și

respectiv, să emită o hotărâre de guvern, pentru plata despăgubirilor în sumă

de 1.254.700 RON, cu dobânzi aferente, penalități și daune morale, reprezentând

contravaloarea imobilului trecut din patrimoniul reclamantei în domeniul public

la Municipiului Odorheiu Secuiesc, județul Harghita.

Pentru a hotărî astfel Instanța

de Fond a reținut că prin Hotărârea nr. 30/2004 a C.L. al Municipiului Odorheiu

Secuiesc s-a preluat fără plată, în patrimoniul domeniului public al acestei

localități, imobilul Grădinița cu program prelungit.

A mai reținut Instanța că

reclamanta nu a atacat în contencios administrativ nici hotărârea Consiliului

Local și nici Protocolul de predare din 24 martie 2004, de unde concluzia că

aceasta a avut reprezentarea clară, că trecerea imobilului în domeniul public

s-a făcut fără plată.

Pe cale de consecință Instanța

a apreciat că în speță reclamanta nu a făcut dovada vătămării unui drept

recunoscut de lege ci, dimpotrivă, includerea imobilului în patrimoniul

acesteia s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. 20 alin. (2) din Legea nr.

15/1990, desfășurarea activităților de învățământ nefăcând parte din obiectul

de activitate al societății reclamante. S-a concluzionat în sensul că aceasta

nu poate beneficia de despăgubirile solicitate, în condițiile art. 166 alin.

(3) din Legea nr. 84/1995.

Împotriva acestei sentințe,

în termen legal, a declarat recurs reclamanta SC A.O. SA, invocând prevederile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta a arătat că Instanța

de Fond a stabilit greșit că dreptul său la despăgubiri nu este recunoscut de

lege. În realitate, grădinița în discuție era în patrimoniul său și, după

predarea imobilului pe bază de protocol, au devenit incidente prevederile art.

166 alin. (3) din Legea nr. 84/1995, a învățământului, cu modificările și

completările ulterioare, care consacră dreptul societății la o justă

despăgubire.

Se mai susține, într-o

critică distinctă, că Instanța de Fond în cuprinsul considerentelor hotărârii

atacate, s-a referit la faptul că prin hotărâri judecătorești anterioare

protocolului de predare - primire din 2004 s-ar fi tranșat chestiunea dedusă

judecății, în sensul inexistenței dreptului la despăgubiri. Această concluzie

este combătută de recurentă dintr-o dublă perspectivă.

Mai întâi, se invocă faptul

că raționamentul judecătorului a vizat excepția autorității de lucru judecat,

fără ca această excepție să fi fost pusă în discuția părților pe parcursul

procesului.

Apoi recurenta relevă

diferența netă de obiect între pricinile menționate în considerente și cauza de

față. Susține că între obligația de a preda imobilul fără plată și dreptul său

de a primi despăgubiri nu există nici o contradicție, fiindcă prima situație se

referă la raporturile create cu persoana căreia i s-a predat bunul, în timp ce

a doua vizează dreptul de a primi despăgubiri de la o altă entitate, menită să

gestioneze patrimoniul statului.

În fine, ultimul motiv de

recurs combate concluzia Instanței de Fond dedusă din faptul necontestării

protocolului și a Hotărârii nr. 30/2004, respectiv a prezumției de acceptare a

reintegrării fără plată a imobilului în domeniul public.

Recurenta arată că acest

considerent nu are nici o bază legală, întrucât la data încheierii procesului -

verbal de predare - preluare erau deja în vigoare noile modificări ale Legii

învățământului, ce prevedeau plata de despăgubiri în asemenea situații,

indiferent de faptul că anterior, în lipsa unor reglementări exprese, Instanțele

judecătorești au hotărât predarea imobilului fără plată. Numai Guvernul

României poate emite o hotărâre privind acordarea justei despăgubiri, nici

primarul și nici C.L. al Municipiului Odorheiu Secuiesc neavând competențe în

această materie.

În recurs au formulat

întâmpinări toți cei trei intimați.

Intimata D.G.F.P.H. a

solicitat respingerea recursului ca nefondat, întrucât în cauză sunt

îndeplinite condițiile legale cerute pentru integrarea fără plată. Imobilul a

fost construit din fondurile unei întreprinderi de stat și, anterior datei de

22 decembrie 1989, avea destinația de grădiniță, iar societatea comercială nu

avea inclus în obiectul său desfășurarea de activități specifice

învățământului. Conform art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, la data

privatizării, societatea comercială trebuia să includă în capitalul social

imobilele cu destinația de spații de învățământ ca fiind dobândite cu alt

titlu, iar nu cu titlu de proprietate, cum a făcut.

Ceilalți doi intimați, M.E.C.

și Guvernul României au solicitat, de asemenea, respingerea recursului ca

nefondat, dezvoltând considerentul Instanței de Fond referitor la preluarea

fără plată a imobilului în patrimoniul domeniului public al Municipiului

Odorheiu Secuiesc și subliniind că singura obligație a primitorului constă în

folosirea acestuia potrivit destinației sale, în procesul de învățământ. Cum

nici protocolul și nici Hotărârea nr. 30/2004 nu au fost contestate în

contencios administrativ, iar prin Decizia nr. 2292 din 7 iunie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă, s-a statuat în sensul că predarea fără plată a

imobilului din patrimoniul recurentei în domeniul public de interes local a

fost legală, rezultă, susțin acești intimați, că hotărârea fondului este

corectă.

Examinând sentința atacată

prin prisma motivelor de recurs expuse, încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a apărărilor cuprinse în întâmpinări, precum și potrivit art. 304

1

,

Înalta Curte constată:

Prin Hotărârea nr. 30/2004 C.L.

al Municipiului Odorheiu Secuiesc a aprobat preluarea fără plată a imobilului Grădinița

cu program prelungit, situat în Odorheiu Secuiesc, cu construcții și teren

aferent, în domeniul public al Municipiului Odorheiu Secuiesc, din proprietatea

SC A.O. SA, conform Protocolului de predare - primire din 24 martie 2004.

În preambulul actului

administrativ s-au indicat, ca temei al măsurii dispuse, prevederile art. 166

din Legea Învățământului, modificată și completată, Legea nr. 213/1998 (generic),

precum și Decizia nr. 2292 din 7 iunie 2002 a Curții Supreme de Justiție.

Obiectul acțiunii judiciare

formulate de recurenta - reclamantă vizează tocmai obligarea intimaților - pârâți

de a derula procedura instituită prin art. 166 alin. (3) din Legea nr. 84/1995,

a învățământului cu modificările și completările ulterioare, în vederea

acordării unei juste despăgubiri.

Din expunerea

considerentelor sentinței atacate, a motivelor de recurs și a întâmpinărilor

formulate în recurs a rezultat că în dispută sunt două chestiuni: dreptul de

proprietate al recurentei - reclamante asupra imobilului ce a fost preluat în

patrimoniul Municipiului Odorheiu Secuiesc și dreptul la acordarea

despăgubirilor la care se referă textele enunțate.

Grădinița a fost edificată

de fosta Î.A.F. Odorheiu Secuiesc, pentru copiii salariaților săi, existând în

patrimoniul întreprinderii la data la care s-a reorganizat în SC A.O. SA În

baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor

emis de Ministerul Industriilor la data de 21 mai 1993 și a încheierii din 1994,

dreptul de proprietate al societății comerciale, atât pentru teren, cât și

pentru construcții a fost intabulat în cartea funciară.

Dreptul său de proprietate

nu a fost contestat de autoritățile locale, care au încasat anual impozitul datorat

de contribuabilul SC A.O. SA pentru clădirea – Grădinița de copii, chiar

Hotărârea nr. 30/2004, anterior indicată, prin care acest imobil se preia fără

plată din proprietatea societății comerciale în domeniul public al municipiului,

fiind o dovadă în același sens.

Nici intimații - pârâți nu

contestă tranșant dreptul de proprietate al recurentei – reclamante (prin

indicarea, de exemplu, a adevăratului proprietar), ci fac trimitere la art. 20

alin. (2), teza finală din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților

economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, susținând că

imobilul a fost dobândit „cu alt titlu” și, prin urmare, nu a intrat în

patrimoniul societății comerciale care nu avea prevăzut în obiectul său

activități specifice, de educație și învățământ.

Teza intimaților - pârâți,

preluată de Instanța de Fond este greșită.

Cum s-a arătat, recurenta - reclamantă

a făcut dovada dreptului său de proprietate, în timp ce intimații – pârâți nu

au indicat nici măcar la ce se referă sintagma, cu alt titlu, de care s-au

prelevat pe tot parcursul procesului.

La fel, este fără relevanță

susținerea referitoare la obiectul de activitate al societății comerciale, în

condițiile în care, chiar art. 166 alin. (3) din Legea nr. 84/1995, a

învățământului, reglementează modalitatea de preluare a imobilelor construite

anterior datei de 22 decembrie 1989, necesare desfășurărilor procesului de

instruire și educație, proprietatea societății comerciale, fără a distinge după

obiectul de activitate al acestora.

Referitor la dreptul

recurentei - reclamante de a beneficia de despăgubiri pentru imobilul preluat,

Înalta Curte constată:

Textul de lege aplicabil

este art. 166 alin. (3) din Legea nr. 84/1995, republicată, modificată și

completată, care, la data preluării imobilului (24 martie 2004) avea următorul

conținut:

„Baza materială aferentă

procesului de instruire și educație, ... realizată din fondurile statului sau

din fondul instituțiilor și întreprinderilor de stat în perioada anterioară

datei de 22 decembrie 1989 se reintegrează fără plată în patrimoniul M.E.C., ...,

și, după caz, în domeniul public al comunelor, orașelor, municipiilor, ..., cu

excepția bunurilor care au intrat în proprietatea agenților economici privați ...

În aceleași condiții se reintegrează fără plată și imobilele care, conform art.

20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice

de stat ca regii autonome și societăți comerciale, cu modificările ulterioare,

cu trecut în patrimoniul unor societăți comerciale, indiferent de statutul

capitalului social al acestora. Reintegrarea se face pe bază de protocol de

predare - preluare. Justa despăgubire se acordă, pentru fiecare caz, prin

hotărâre a Guvernului, la propunerea M.E.C. și a M.F.P., în termen de 60 de

zile de la data semnării protocolului de predare - preluare. Cuantumul

despăgubirii se stabilește în termen de 30 de zile de la data semnării

protocolului de predare - preluare, de către o comisie de evaluare formată din

reprezentanți ai M.E.C., M.T.C.T. și ai M.F.P., constituită prin ordin comun”.

La rândul său, art. 20 alin.

(2) din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca

regii autonome și societăți comerciale, menționat în text, are următorul

conținut: „bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea

acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu”.

Din cele anterior expuse,

rezultă că drept consecință a preluării fără plată a imobilului proprietatea

recurentei - reclamante, acesteia i se cuvine o justă despăgubire care se

acordă după parcurgerea unei proceduri riguros determinate în lege.

Cele două sintagme utilizate

nefericit, dar consecvent de legiuitor: „reintegrare fără plată” și „acordarea

unei juste despăgubiri” nu sunt antinomice, întrucât juridicește plata nu este

sinonimă cu despăgubirea.

Recurenta - reclamantă mai

critică hotărârea fondului și din perspectiva concluziei pe care o deduce

acesta din urmă din examinarea Deciziei nr. 2292 din 7 iunie 2002 a secției civile a Curții Supreme de Justiție. Critica este justificată, întrucât considerentul Instanței

de Fond referitor la hotărârile judecătorești irevocabile, anterioare

protocolului de predare - primire din 2004 care ar fi statuat că reclamanta nu

are drept la despăgubiri, decurgând din aplicarea art. 166 alin. (3) din Legea

nr. 84/1995, nu are suport.

Hotărârea judecătorească

anterior menționată a încheiat un ciclu procesual, pornit la data de 17 aprilie

2000 de I.Ș.J.H. prin cererea de chemare în judecată având ca obiect obligarea

SC A.O. SA la predarea fără plată a imobilului în discuție. În cadrul acelui

proces, SC A.O. SA a chemat în garanție Guvernul României, dar, deși acțiunea a

fost admisă, cererea de chemare în garanție a fost respinsă ca inadmisibilă,

reținându-se că nu sunt îndeplinite condițiile art. 60 C. proc. civ., respectiv nu există raporturi juridice obligaționale corelative.

Pe lângă faptul că obiectul

cererii de chemare în judecată pe care s-a grefat cererea de chemare în

garanție este diferit de obiectul cauzei de față, iar aceasta din urmă nu a

fost examinată pe fond, în actuala reglementare art. 166 alin. (3) din Legea

nr. 84/1995 republicată, modificată și completată, precitat, este diferit de

textul în vigoare la data pronunțării Deciziei Curții Supreme de Justiție nr.

2292/2002, fiind întregit cu procedura administrativă de stabilire și acordare

a despăgubirilor de către Guvern, introdusă prin O.U.G. nr. 110/2003.

În plus, nu există mai multe

hotărâri judecătorești care să fi dezlegat chestiunea în discuție, ci una

singură, cea menționată anterior.

În ceea ce privește

considerentul Instanței de Fond referitor la acceptarea de către societatea

comercială a trecerii fără plată a imobilului în domeniul public, concluzie

trasă din faptul neatacării protocolului de predare - preluare ori a Hotărârii

nr. 30/2004 a C.L. al Municipiului Odorheiu Secuiesc, Înalta Curte constată că

este corect, dar incomplet.

Este real că societatea

comercială nu a atacat cele două acte. Demersul său judiciar ar fi fost inutil

întrucât exista o hotărâre judecătorească irevocabilă care o obliga să predea

imobilul fără plată.

Numai că, după cum s-a

arătat deja, predarea fără plată a imobilului în domeniul public local trebuia

urmată de acordarea unei juste despăgubiri de către guvern, ceea ce în speță nu

s-a realizat.

În același sens este și Nota

de fundamentare privind transmiterea fără plată a obiectivului Grădinița

Odorheiu Secuiesc din proprietatea SC A.O. SA în domeniul public al Municipiului

Odorheiu Secuiesc și administrarea Consiliului Municipal Odorheiu Secuiesc,

întocmită de municipiu prin primar, prin care se propune suplimentarea bugetului

local cu suma de 1.254.700 RON în vederea despăgubirii societății comerciale,

arătându-se explicit că aceasta trebuie despăgubită deoarece în momentul

privatizării reprezentanții F.P.S. nu au fost de acord cu reducerea capitalului

social al societății.

De altfel, Înalta Curte mai

observă că prin Decizia nr. 121/1996, Curtea Constituțională a decis că

dispozițiile cuprinse în art. 166 alin. (3) din Legea nr. 84/1995, în vigoare

în epoca respectivă, sunt neconstituționale în cazul în care se referă la

imobile care aparțin societății privatizate în condițiile legii.

Tocmai în considerarea

acestei decizii a Curții Constituționale și a respectării dispozițiilor art. 44

alin. (2) și alin. (3) și art. 136 alin. (1) și alin. (5) din Constituția

României legiuitorul a modificat textul inițial al art. 166 alin. (3) din Legea

nr. 84/1995, prin O.G. nr. 110/2003.

În fine, hotărârea Instanței

de Fond încalcă Protocolul nr. 1 Adițional la C.E.D.O., privind protecția proprietății.

Recurenta - reclamantă are

un drept de proprietate asupra imobilului în discuție, care este cuprins în

capitalul său social.

Prin urmare, ea nu poate fi

privată de proprietatea sa în condițiile Legii nr. 84/1995, decât cu o justă

despăgubire.

Pentru aceste considerente,

în temeiul art. 312 alin (1) – (3), pentru motivul de modificare prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se va admite recursul și se va modifica sentința

în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată.

În termenul art. 18 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004 vor fi obligați intimații - pârâți M.F.P. și M.E.C. să

facă toate demersurile privind avizarea favorabilă a cererii de despăgubiri

pentru imobilul compus din construcție și teren în suprafață de 5711 mp, cu

destinație de grădiniță, situat în Odorheiu Secuiesc.

Constatând că intimații - pârâți

au depășit cu mult toate termenele prevăzute de art. 166 alin. (3) din Legea

nr. 84/1995, republicată, modificată și completată, anterior arătate, care curg

de la data semnării protocolului de predare - preluare (24 martie 2004), în

virtutea contenciosului de plină jurisdicție pe care îl consacră Legea nr.

554/2004, Înalta Curte va obliga pe intimatul - pârât Guvernul României să

emită hotărâre de guvern pentru plata despăgubirilor în sumă de 1.254.700 RON

către recurenta - reclamantă.

Imobilul a fost evaluat de

către expertul K.J., membru A.N.E.V.A.R., prin raportul care a fost depus la

dosarul Instanței de Fond ca expertiză extrajudiciară, în cadrul probei cu

înscrisuri încuviințate în Instanță, nefiind combătut de intimații - pârâți.

Stabilind că intimații - pârâți

au fost puși în întârziere prin reclamațiile administrative înregistrate la

data de 22 aprilie 2005, în temeiul art. 2 din O.G. nr. 9/2000 privind nivelul

dobânzii legale pentru obligații bănești, vor fi obligați la plata dobânzii

legale aferente sumei sus menționate de la această dată și până la rezolvarea

cererii recurentei - reclamante.

Cât privește capătul de

cerere privind obligarea intimaților - pârâți la plata unor penalități de

întârziere și daune morale, acesta va fi respins.

Astfel, potrivit art. 1088

alin. (1) C. civ., daunele interese pentru neexecutarea obligațiilor bănești nu

pot cuprinde decât dobânda legală.

Cât privește daunele morale,

recurenta - reclamantă nu a justificat această solicitare, neindicând dreptul

personal nepatrimonial al persoanei juridice, vătămat prin neemiterea actului

administrativ, deși potrivit art. 1169 C. civ. sarcina probei îi aparține.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

SC A.O. SA împotriva sentinței civile nr. 55 din 3 aprilie 2006 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția comercială și de contencios administrativ.

Modifică sentința atacată în

sensul că admite în parte acțiunea reclamantei SC A.O. SA.

Obligă pârâții M.F.P. și M.E.C.

să facă toate demersurile privind avizarea favorabilă a cererii de despăgubiri

pentru imobilul compus din construcție și teren în suprafață de 5711 mp, cu

destinația de grădiniță, situat în Odorheiu Secuiesc.

Obligă pârâtul Guvernul

României să emită hotărâre de guvern pentru plata despăgubirilor în sumă de 1.254.700

RON către reclamantă.

Obligă pârâții să plătească

reclamantei dobânda legală aferentă sumei de 1.254.700 RON începând cu data de

22 aprilie 2005 și până la rezolvarea cererii reclamantei.

Respinge capetele de cerere

privind plata de daune morale și de penalități de întârziere.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 martie 2007.