ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3376/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3376/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2810 din 7

decembrie 2006, Tribunalul Mureș

a

respins acțiunea civilă formulată de reclamanta U.M.I., în contradictoriu cu

Primăria comunei C.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța a reținut că prin cererea înregistrată pe rolul instanței la data de 1

noiembrie 2005, reclamanta a contestat dispoziția din 14 octombrie 2005, emisă

de Primăria comunei C., prin care aceasta a propus acordarea în favoarea sa a

măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul înscris în C.F. -construcții

și teren în suprafață de 3.693,6 m.p. - imobil în care funcționează în prezent

Grădinița cu program redus din localitate.

Solicitarea de restituire în natură a imobilului

a fost apreciată de instanță ca neîntemeiată, întrucât în C.F. menționată nu figurează

nicio construcție, iar din Decizia nr. 566/1970 a Consiliului Popular al județului

Mureș reiese că statul a preluat terenul și a construcțiilor edificate pe acesta,

iar nu pe terenul indicat de reclamantă.

Prin apelul declarat împotriva hotărârii

anterior descrise, reclamanta a arătat că Legea nr. 247/2005 permite restituirea

în natură și a imobilelor în care funcționează instituții de învățământ, iar susținerile

pârâtei - în sensul edificării, în anul 1976, de către aceasta a construcțiilor

revendicate, nu au fost dovedite.

Pârâta a depus la dosar întâmpinare, prin

intermediul căreia a susținut legalitatea soluției primei instanțe, arătând că notificarea

reclamantei a fost soluționată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005,

prin Dispoziția nr. 179 din 10 aprilie 2002 - neatacată conform prevederilor

art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001 - propunându-se tot acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent.

S-a mai arătat că ulterior, răspunzând

adreselor din 27 aprilie 2004 și din 16 august 2004, reclamanta a comunicat valoarea

estimată a imobilului din litigiu, fiind emisă în acest sens dispoziția din 15

aprilie 2005 - de asemenea, neatacată în instanță, iar prin dispoziția din 14

octombrie 2005 - obiect al prezentei cauze, nu s-a făcut decât să se adopte propunerea

de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, conform prevederile Titlului

VII din Legea nr. 247/2005; s-a mai învederat că reclamanta nu a formulat o nouă

notificare, prin care să solicite restituirea în natură.

Raportat la împrejurările anterior expuse,

pârâta a susținut că cererea de restituire în natură a imobilului nu este întemeiată,

deoarece reclamanta a acceptat oferta de despăgubiri, nerevenind cu o nouă notificare,

în baza Legii nr. 247/2005. Pe de altă parte, construcția revendicată - respectiv

„casă de lemn" -nu mai există, fiind edificată între timp o nouă clădire, din

cărămidă, în care funcționează grădinița cu program normal din localitate.

Prin decizia civilă nr. 20/A din 19 februarie

2010 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări

sociale,

apelul reclamantei

a fost admis, sentința apelată a fost schimbată în tot, în sensul că s-a admis acțiunea,

s-a dispus anularea dispoziției din 14 octombrie 2005 și obligarea pârâtei Primăria

comunei C. la restituirea în natură a imobilului înscris în C.F., compus din construcții

și teren în suprafață de 9.911 m.p., situat în comuna C., str. Ș., județul Mureș

și identificat prin expertiza topografică - parte integrantă din decizie; de asemenea,

s-a stabilit în sarcina pârâtei obligația de a menține afectațiunea imobilului -

grădiniță - pentru o perioadă de 5 ani de la data pronunțării deciziei, în aplicarea

dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată.

În

vederea lămuririi aspectelor în divergență ale prezentului

litigiu, instanța de apel a administrat proba cu înscrisuri, constând în procurarea

copiei fidele a cărții funciare corespunzătoare imobilului revendicat și a dispus

efectuarea în cauză a două expertize tehnice, respectiv una în specialitatea

topografie,

iar cealaltă în specialitatea construcții, probe în urma examinării cărora, prin

coroborare cu cele administrate în fața primei instanțe, s-a constatat a fi fondat

apelul formulat de reclamantă, pentru următoarele considerente:

Dispoziția contestată în prezenta cauză

- nr. 418 din 14 oct. 2005 - a fost emisă de către pârâta Primăria comunei C. în

urma adresei din 22 sept. 2005, prin care Prefectura jud. Mureș i-a solicitat ca,

în baza prevederilor art. 25 din Legea nr. 247/2005, să procedeze la reanalizarea

tuturor notificărilor cu a căror soluționare a fost învestită, în sensul reverificării

situației juridice a imobilelor revendicate și precizării motivului pentru care

nu este posibilă restituirea în natură.

În

acest context, instanța de apel a apreciat ca nefondată susținerea

conform căreia, necontestând în instanță dispozițiile anterioare, reclamanta ar

fi optat în mod irevocabil pentru propunerea de despăgubire prin echivalent.

Din acest punct de vedere, s-a observat

faptul că la momentul emiterii dispozițiilor din 10 aprilie 2002 și din 15

aprilie 2005, prevederile Legii nr. 10/2001 nu permiteau restituirea în natură a

imobilelor ocupate de unități din învățământ (art. 16 din lege). Or, tocmai având

în vedere modificările de esență aduse prin Legea nr. 247/2005 cu referire la această

categorie de imobile- în sensul restituirii lor în natură, condiționat de menținerea

afecțiunii specifice o anumită perioadă de timp - legiuitorul a impus, prin dispozițiile

art. 25 din Titlul VII al legii menționate, reanalizarea notificărilor soluționate

anterior prin propunerea de despăgubiri și nepuse în executare până la intrarea

în vigoare a prevederilor legale modificatoare.

De asemenea, Curtea de Apel a înlăturat

și susținerea conform căreia reclamanta ar fi trebuit să formuleze o nouă notificare,

pentru a putea beneficia de măsura restituirii în natură, dat fiind faptul că Legea

nr. 10/2001 dă prevalentă restituirii în natură, nefiind permisă acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent decât în situațiile în care restituirea în natură nu

este posibilă. Pe de altă parte, s-a reținut că prin dispozițiile Legii nr. 247/2005

nu s-a prevăzut un nou termen pentru depunerea notificărilor, impunându-se, în schimb,

reverificarea situației juridice a imobilelor pentru care s-a propus anterior acordarea

de despăgubiri.

Prin urmare, în contextul în care pârâta

a respins cererea de restituire în natură a imobilului din litigiu, în principal,

pe considerentul că acesta este ocupat de grădinița de copii din localitate, contestația

reclamantei s-a apreciat a fi întemeiată, reținându-se că dispoziția din 14

octombrie 2005 a fost emisă cu încălcarea prevederilor art. 16 din Legea nr. 10/2001,

astfel cum acestea au fost modificate prin Legea nr. 247/2005.

În

ce privește celelalte aspecte invocate în apărare de către

pârâtă, Curtea de Apel a constatat că, prin notificarea din 13 februarie 2002, reclamanta

a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate în natură, descriind imobilul

revendicat ca fiind „teren intravilan, curte și casă", înscris în C.F., imobil

care a fost preluat de Statul Român din proprietatea

defunctei

U.V. (autoarea sa), în baza decretului nr. 308/1953 și adresei a Sfatului Popular

U.

Procedând la examinarea notificării, pârâta

a constatat că imobilul este ocupat de o unitate bugetară de învățământ, în care

funcționează grădinița cu program redus din localitate, astfel că, prin dispoziția

din 10 aprilie 2002, a comunicat Prefecturii județului Mureș propunerea privind

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, reținând incidența prevederilor

art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Ulterior, prin adresa din 27 iulie 2004,

pârâta i-a solicitat reclamantei să precizeze valoarea estimativă a imobilului și,

în urma răspunsului comunicat de aceasta prin notificarea din 7 ianuarie 2005, a

emis dispoziția din 15 aprilie 2005, propunând acordarea de măsuri reparatorii prin

echivalent la o valoare estimată de 925.000.000 RON; s-a precizat că acestea vizează

un teren în suprafață de 3.693,6 mp, deoarece construcția (casă de lemn) nu mai

există, iar cea în care funcționează în prezent grădinița este cuprinsă în inventarul

comunei din anul 1976, precum și faptul că prin decizia nr. 560/1970 a Consiliului

Popular al județului Mureș i-a fost transmis în administrare terenul în suprafață

de 9.902 m.p., înscris în C.F., edificat la acel moment cu o clădire - stație emițătoare.

În

fine, ca urmare a solicitării transmise de Prefectura județului

Mureș prin adresa din 22 septembrie 2005 - în sensul reverificării situației juridice

a imobilului din litigiu, ca efect al intrării în vigoare a Legii nr. 247 din

19 iulie 2005, pârâta a emis dispoziția din 14 octombrie 2005 - contestată în prezenta

cauză, prin care a propus acordarea de despăgubiri, cu motivarea suplimentară că

imobilul-construcție în care funcționează grădinița a fost edificat de comuna C.,

iar cel a cărui restituire a solicitat-o reclamanta nu mai exista la data la care

a intimata a primit terenul în administrare.

În

dovedirea acestei susțineri, pârâta a invocat Anexa nr. 33

la H.G. nr. 964/2002, cuprinzând Inventarul bunurilor care aparțin domeniului public

al comunei C., însă, din examinarea înscrisului menționat s-a reținut că imobilul

a fost dobândit în anul 1947.

Prin expertiza tehnică în specialitatea

construcții, s-a stabilit că imobilul a fost edificat în perioada 1945-1947. Este

adevărat că aceleași probe atestă faptul că imobilul este construit din cărămidă,

iar în C.F. este înscrisă mențiunea „casă de lemn", însă această împrejurare

nu prezintă relevanță sub aspectul examinat, deoarece cuprinsul cărții funciare

atestă doar existența dreptului de proprietate, iar nu și întinderea acestuia, descrierea

imobilului fiind o stare de fapt, susceptibilă a fi dovedită prin alte mijloace

de probă.

Or, potrivit înscrierii de la poziția B+46

din C.F. C., mențiunea privind transmiterea în proprietatea statului a imobilelor

s-a făcut la data de 5 octombrie 1954, în baza adresei din același an, emisă de

Sfatul Popular U. în aplicarea

Decretului nr. 308/1953, corelativ

cu transcrierea în C.F. nr. 125/11 C. Prin urmare, construcția fiind edificată în

perioada 1945-1947, instanța de apel a prezumat că a aparținut celui înscris ca

ultim proprietar în C.F., anterior preluării acesteia de către stat, în anul 1953,

respectiv defunctei U.V., antecesoarea reclamantei, conform prevederilor art. 32

alin. (1) din Decretul - Lege nr. 115/1938 și ale art. 492 C. civ., prezumție care

nu a fost răsturnată prin celelalte probe administrate în cauză.

De asemenea, pentru considerentele expuse,

curtea de apel a reținut ca fiind irelevantă, sub același aspect, o altă apărare

a pârâtei, respectiv aceea că în cuprinsul Deciziei nr. 560/1970 - prin care imobilul

din litigiu a fost transmis din administrarea județului Mureș în administrarea comunei

C. -construcția a fost descrisă ca fiind „clădire stație emițătoare", deoarece

o eventuală schimbare în timp a destinației unui imobil nu este de natură a conduce

la pierderea dreptului de proprietate al celui înscris în cartea funciară ca proprietar

al terenului, în lipsa consimțământului acestuia.

În

ceea ce privește argumentele reținute de prima instanță în

sprijinul soluției de respingere a cererii de restituire în natură a imobilului

din litigiu - în sensul că în cartea funciară nu figurează nicio construcție, iar

prin Decizia nr. 560/1970 s-a preluat terenul și construcțiile, iar nu cel indicat

de reclamantă, instanța de apel a constatat că acestea sunt eronate, în contextul

în care, atât în cadrul procedurii administrative de soluționare a notificării,

cât și pe parcursul judecății, pârâta a confirmat faptul că imobilul revendicat

de reclamantă este cel ocupat în prezent de grădinița din localitate.

Pe de altă parte, așa cum a rezultat și

din cuprinsul notificării, reclamanta a arătat că imobilul solicitat spre restituire

- în prezent înscris în C.F. nr. 125/11 C., a fost transcris din C.F. nr. 204 C.,

precizând că antecesorii săi erau înscriși ca proprietari la pozițiile B+ 43  și

B+45. Or, aceste aspecte sunt confirmate de copia fidelă a cărții funciare menționate,

înscris din examinarea căruia instanța de apel a constatat- potrivit mențiunii de

la poziția B+46, că la data de 5 octombrie 1954 s-a dispus, în baza adresei a Sfatului

Popular U. și a Decretului nr. 308/1953, transcrierea în C.F. și în favoarea Statului,

a imobilelor înscrise în foaia de avere la pozițiile, care corespundeau, imobile

asupra cărora erau înscriși ca proprietari U.A. - la poziția B+43, iar apoi U.V.

- la poziția B+45.

De asemenea, Curtea de Apel a apreciat

că situația de carte funciară anterior descrisă a fost confirmată și prin expertiza

topografică efectuată în cauză de expertul tehnic F.I., stabilindu-se că imobilul

edificat ce reprezintă sediul grădiniței cu program normal din comuna C. este înscris

în C.F. - casă de lemn și curte intravilan de 562 m.p., grădină de 1.440 m.p., grădină

de 2.880 m.p., grădină de 414 m.p. și grădină de 4.615 m.p., iar din suprafața totală

de 9.911 m.p. se identifică în curtea grădiniței o suprafață de 3.373 m.p., diferența

de 6.538 m.p. regăsindu-se în exteriorul acesteia și este folosită parțial ca organizare

de șantier.

Din coroborarea probelor expuse, curtea

de apel a concluzionat că prima instanță a apreciat în mod greșit ca nefondată cererea

reclamantei, în contextul în care prevederile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

în forma în vigoare la data emiterii de către pârâtă a dispoziției din 14

octombrie 2005, obligau unitatea deținătoare la restituirea în natură a imobilelor

ocupate de unități din învățământ, condiționat de menținerea afectațiunii specifice

pe o perioadă de până la 5 ani. De asemenea, cu referire la terenul situat în afara

incintei grădiniței de copii din localitate, instanța a reținut că acesta este liber

în sensul Legii nr. 10/2001, întrucât nu s-a făcut dovada că acesta ar fi afectat

de lucrări de investiții de interes public sau amenajări de utilitate publică, astfel

că, s-a făcut aplicarea aceluiași principiu al restituirii în natură, instituit

prin dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1) și art. 9 din Legea nr. 10/2001.

În

termen legal, împotriva acestei decizii, pârâta comuna C.,

jud. Mureș a formulat recurs, prevalându-se de dispozițiile art 304 pct. 6 și 9

C. proc. civ.

În

dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta învederează că

în mod corect prima instanță a dispus respingerea contestației formulate de reclamantă

ca neîntemeiată, în condițiile în care în C.F. nu figurează nicio construcție, iar

din decizia nr. 560/1970 a Consiliului Popular al Județului Mureș, reiese că statul

a preluat terenul și a construcțiilor edificate pe acesta, iar nu pe terenul indicat

de reclamantă, teren ce nu face obiectul dispoziției atacate și, implicit, nici

al contestației la această dispoziție.

Se mai arată de către recurentă că instanța

de apel a administrat proba cu înscrisuri și a dispus efectuarea a trei expertize

tehnice, două în specialitatea topografie și una în specialitatea construcții, având

ca obiective identificarea imobilelor și stabilirea anului edificării construcției

pe terenurile identificate.

Deși inițial în mod corect în prima expertiză

s-a identificat terenul înscris în C.F., după depunerea raportului expertiză care

arata în mod clar ca terenul revendicat, obiect deciziei contestate, a făcut obiectul

Legii nr. 18/1991, iar pe acesta nu se află edificată în prezent nicio construcție,

și după ce expertul a răspuns la obiecțiunile formulate de apelantă în sensul că

nu există identitate între terenul înscris în C.F., cu cel înscris în C.F., instanța

de apel a dispus efectuarea unei noi expertize topografice cu obiectivul identificării

terenului pe care se afla edificată grădinița din localitate, respectiv a terenului

cu nr. top., deși acest imobil nu face obiectul deciziei contestate.

În

opinia recurentei, procedând astfel, instanța de apel a cercetat

fondul pentru prima dată în apel, suprimând părților litigante un grad de juridiciție.

Or, în condițiile în care instanța de apel

a constatat că tribunalul nu a administrat probe pentru lămurirea chestiunilor controversate

ale pricinii, trebuia

să admită apelul și să trimită cauza spre

rejudecare, astfel cum prevede art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenta mai arată că probele administrate

în apel nu pot fi calificate ca o completare a probatoriului de la prima instanță,

în condițiile în care scopul lor viza lămurirea unor chestiuni care nu au fost puse

discuția părților și nici nu au fost analizate de Tribunal.

Prin urmare, s-a intrat în cercetarea fondului

pentru prima dată în apel, cu încălcarea dispozițiilor art. 297 alin. (1) C.

proc. civ., astfel că, se impune casarea celor două hotărâri și trimiterea cauzei

în vederea rejudecării la prima instanță, urmând ca în rejudecare să fie analizate

susținerile divergente ale părților privind inexistența unei identități între imobilul

revendicat și imobilul pe care se află edificată grădinița, restituit reclamantei

prin decizia recurată, susținerile părților legate de anul edificării grădiniței,

întrucât concluziile raportului de expertiză construcții se bazează pe un înscris

prezentat de reclamantă, iar nu pe constatările tehnice ale expertului; totodată,

va trebui analizată susținerea recurentei potrivit căreia terenul revendicat a făcut

obiectul Legii nr. 18/1991, contestatoarea beneficiind de despăgubiri în baza acestei

legi pentru acest teren; nu în utlimul rând, prin trimiterea cauzei spre rejudecare

se va garanta părților cele trei grade de jurisdicție instituite de legiuitor.

În

subsidiar, recurenta a solicitat modificarea deciziei recurate,

prin respingerea apelului reclamantei, cu consecința menținerii soluției primei

instanțe, prin care, în mod corect fost respinsă contestația pentru lipsa identității

dintre imobilul revendicat, obiect al dispoziției atacate, și imobilul cu destinația

de grădinița și teren aferent, restituit în natură de instanța de apel.

Așa cum deja s-a arătat, obiectul dispoziției

atacate de reclamanta U.M. l-a constituit terenul înscris în C.F. iar terenul pe

care se află grădinița și cel care a fost restituit de instanța de apel este înscris

și nu este identic cu cel revendicat; pe de altă parte, transcrierea unui imobil

dintr-o carte funciară în alta are ca efect schimbarea numărului C.F., cu menținerea

însă a numărului topografic; prin urmare, chiar dacă a existat o transcriere a imobilelor

într-o altă carte funciară, numerele topografice au rămas aceleași.

Recurenta pârâtă a depus la dosar copii

ale unor înscrisuri în susținerea motivelor de recurs, respectiv, cererea formulată

de intimata reclamantă în temeiul Legii nr. 18/1991 și Hotărârea din  1

ianuarie 2001.

Recursul formulat este fondat, potrivit

celor ce urmează.

Prin notificarea nr. 272 din 13

februarie 2002 adresată Primăriei comunei C., intimata reclamantă a solicitat în

temeiul Legii nr. 10/2001 restituirea în natură a imobilului înscris în C.F., transcris

din C.F.; în cuprinsul aceleiași notificări, intimata reclamantă a învederat aceste

terenuri și casa de lemn au aparținut numitului U.A. din C.F. menționată, fiind

transcrise ulterior, în favoarea numitei U.V.; imobilul a fost preluat în baza Decretului

nr. 308/1953, fiind transcris în C.F. în baza adresei a Sfatului Popular U.

Prin dispoziția din 14 octombrie 2005 emisă

de recurentă, contestată în cauză, pentru imobilul solicitat identificat în C.F.

C., în suprafață de 1.026 stj (3.693,6 mp) compus din curte și casă, s-a propus

acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, respectiv despăgubiri în condițiile

Titlului VII din Legea nr. 247/20005; s-a reținut că nu este posibilă restituirea

în natură, întrucât acesta a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 308/1953,

după care însăși recurenta se referă în cuprinsul la Decizia nr. 560/1970 a Consiliului

Popular al Județului Mureș - Comitetul Executiv prin care s-a transmis din administrarea

județului Mureș în administrarea operativă a comunei C. terenul în suprafață de

9.902 mp, înscris în CF nr. 125/11 nr. top. 170-173 și nr. 194/2 și construcțiile

aferente (stație emițătoare, piloni antene, instalații intercomunicații, cablu telefonic,

instalații radiofar, fântână, tub beton, magazie din scândură, împrejmunire gard

din scândură și chirpici).

Astfel cum rezultă din expozeul deciziei

de față, instanța de apel a dispus efectuarea unei expertize topo la termenul din

9.10.2007, raportul de expertiză fiind depus la fila 103 din dosarul de apel; din

cuprinsul acestei expertize reiese că expertul a conchis în sensul că terenurile

înscrise în CF nr. 125/11 C., solicitate de reclamantă, se află pe teritoriul administrativ

al comunei Pănet, apreciind că acestea au făcut obiectul legilor de fond funciar,

precum și că reclamanta a făcut o confuzie în ce privește amplasamentul terenului,

necunoscând poziția reală a imobilului ce face obiectul cauzei.

Întrucât

obiectul litigiului de față privește o

contestație formulată în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanța

de apel a dispus administrarea de probe în sensul verificării calității de persoană

îndeptățită la măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, respectiv în temeiul

art. 4 alin. (2) rap. la art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, sens în

care era necesar a se stabili calitatea de proprietari a autorilor săi U.A. și U.V.

la data preluării imobilului de către stat, precum și a întinderii dreptului de

proprietate al proprietarilor de pe urma cărora se solicită măsuri reparatorii.

Astfel, notificarea a purtat asupra imobilelor

menționate în cartea funciară inițială C.F. C., această C.F. fiind indicată de intimata

reclamantă în mod expres ca fiind cea din care s-a transcris dreptul statului după

preluare, respectiv, carte funciară actuală.

Înalta Curte constată însă că aceste copii

ale C.F., precum și exemplarul (ce țin de verificarea calității de proprietari la

data preluării a autorilor reclamantei) sunt ambele depuse în limba maghiară, contrar

celor prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea

judiciară care prevăd că procedura judiciară se desfășoară în limba română, dar

și de art. 13 din Constituția României; de altfel, și art. 112 pct. 5 alin. (3)

C. proc. civ. este în același sens, întrucât acest extras al C.F. trebuia atașat

cererii de chemare în judecată ca înscris doveditor încă de la

învestirea

primei instanțe (acest extras de C.F. C. a fost enunțat de chiar intimata reclamantă

în cuprinsul notificării, ca anexă a acesteia).

În

considerarea acestui înscris, a concluziilor anterior menționate

ale raportului de expertiză și din coroborarea tuturor probelor cauzei, instanța

de apel a pus în discuția părților necesitatea efectuării unui nou raport de expertiză,

considerând că obiectul litigiului de față este imobilul înscris în C.F. C., (cum

a susținut și intimata prin întâmpinare), astfel cum a rezultat și din copiile fidele

de carte funciară, anume că se revendică fosta proprietate a numitului U.A., transcrisă

din C.F., ceea ce corespunde mețiunilor făcute în C.F. poziția B- 46.

În

consecință, a fost administrată și această probă ale cărei

concluzii se regăsesc la dosar apel.

În

plus, față de cele arătate, Înalta Curte constată că nu este

posibilă exercitarea controlului de legalitate, întrucât cauza nu este lămurită

sub toate aspectele, iar identitatea de imobile nu poate fi confirmată, din perspectiva

art. 4 alin. (2) corob. cu art. 3 lit. a) din Legea nr. 10/2001. Astfel:

intimata reclamantă a solicitat măsuri

reparatorii pentru imobilului înscris în C.F., în timp ce instanța de apel, fără

o justificare legală, a acordat măsuri reparatorii (restituirea în natură) a imobillui

înscris în C.F. nr. top. 170, 171, 172 și 194/2 compus din construcții și teren;

pe de altă parte, întinderea dreptului

de proprietate ce a aparținut autorilor săi, a fost indicată de intimată în cuprinsul

notificării ca fiind 1.026 stj. (respectiv, 3.693,6 m.p., astfel cum recurenta a

menționat în cuprinsul dispoziției contestate), în timp ce instanța de apel a dispus

restituirea în natură a unei suprafețe de teren de 9.911 m.p. - teren și construcții;

astfel cum și recurenta a susținut prin

motivele de recurs, deși după preluarea imobilului din proprietatea autorilor intimatei

acesta a fost transcris din C.F., nu există nicio rațiune pentru schimbarea numerelor

topografice ale parcelelor.

Înalta Curte constată că, relevante din

acest punct de vedere, sunt dipozițiile art. 144 alin. (1) și (3) din Decretul-lege

nr. 115/1938 care dispun:

„(1) Modificările săvârșite prin alipire,

deslipire, reînscriere și transcriere, se vor arăta atât în partea

I

cu numărul de ordine ce urmează, numărul

parcelei fiind vechiul ei număr urmat de indicele de pe plan, (...).

(3) Transcrierea unei parcele în altă carte

funciară se va arăta prin sublinierea înscrierii parcelei în vechea carte funciară."

de asemenea, instanța de apel nu a analizat

nici apărările pârâtei cu privire la împrejurarea că intimata reclamantă ar fi urmat

procedura Legii nr. 18/1991 pentru acest teren, sens în care, în rejudecare, se

vor verificate în contextul probator al cauzei, și înscrisurile noi depuse de recurentă,

pentru susținerea acestei apărări, în dosarul de recurs;

însă, în acest context, se impune precizarea

că în ipoteza în care se va constata incidența art. 8 din Legea nr. 10/2001, instanța

de rejudecare va trebui să țină seama de împrejurarea că prin dispoziția contestată,

intimatei reclamante i-a fost recunoscut dreptul la măsuri reparatorii în echivalent

(despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005) ceea ce are semnificația

unei „valori patimoniale" ce se circumscrie noțiunii de „bun" prevăzută

de art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană; în același timp, contestația

cu care prima instanță a fost învestită este o cale de atac declanșată de aceasta,

iar prin soluționarea ei nu i se va putea agrava situația.

Înalta Curte va înlătura însă ca nefondată

susținerea recurentei privind incidența în soluționarea apelului a dispozițiilor

art. 297 alin. (1) C. proc. civ. (forma anterioară Legii nr. 202/2010), întrucât

cerințele textului nu sunt întrunite, pricina fiind soluționată pe fond de tribunal.

Pe de altă parte, apelul este o cale devolutivă

de atac, iar în temeiul art. 295 alin. (1) C. proc. civ. instanța de apel avea obligația

verificării situației de fapt stabilite de prima instanță și a aplicării legii,

în limitele devoluțiunii fixate prin motivele de apel, pentru lămurirea cauzei sub

toate aspectele, iar în condițiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ., instanța de

apel putea încuviința refacerea, completarea sau administrarea unor probe noi în

apel.

Legislația procesuală civilă consacră însă

principiul dublului grad de jurisdicție (primă instanță și apel - calea ordinară

de atac), iar nu al triplului grad de juridicție, astfel cum recurenta susține și,

în același timp, nici acesta nu are o valoare absolută întrucât unele hotărâri de

primă instanță sunt susceptibile doar de recurs, cale extraordinară de atac (fiind

suprimată de lege calea de atac a apelului), ceea ce nu este cazul în speță.

Față de toate aceste considerente,

Înalta Curte, față de dispozițiile art. 312 alin. (1) și (3) rap. la art. 304

pct. 9 cu ref. la art. 314 C. proc. civ. va admite recursul pârâtei, va casa decizia

recurată și va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel în

vederea lămuririi tuturor împrejurărilor de fapt și de drept ale pricinii ce rezultă

din prezentele considerente, sens în care instanța de rejudecare va dispune administrarea

oricăror probe pertinenete, concludente și utile pentru justa soluționare a cauzei

în limitele obiectului dedus judecății (cu referire la notificare), în considerarea

dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., ca și pentru o corectă identificare

a imobilului ce a aparținut autorilor intimatei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta comuna

C. prin primar împotriva deciziei nr. 20/A din 19 februarie 2010 a Curții de Apel

Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale.

Casează decizia recurată și trimite cauza

spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

14 iunie 2013.