ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 103/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin cererea adresată Curții de Apel Iași, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC K.K. SRL

Vaslui a solicitat, în contradictoriu cu D.G.F.P. Vaslui și A.F.P. Vaslui,

anularea deciziei nr. 24 din 24 iulie 2008, a deciziei de impunere nr. 62 din

14 mai 2008 și a raportului de inspecție fiscală nr. 4416 din 4 mai 2008 și să

fie exonerată de plata sumei de 554.600 lei.

În motivarea cererii s-a arătat că

inspecția fiscală efectuată în perioada 18 aprilie 2008 – 12 mai 2008 a vizat

activitatea fiscală a reclamantei în perioada 01 ianuarie 2004 – 31 decembrie 2007,

iar actele fiscale se consideră că au fost întocmite cu încălcarea legislației

în vigoare, că modul de stabilire al impozitului pe profit nu reflectă

dispozițiile legale în materie și astfel baza impozabilă nu a fost stabilită

corect.

Curtea de Apel Iași, secția contencios

administrativ și fiscal, prin sentința nr. 83/CA din 18 mai 2009, a admis

acțiunea promovată de reclamantă în contradictoriu cu D.G.F.P. Vaslui, au fost

anulate Decizia nr. 24 din 24 iulie 2008, decizia de impunere nr. 62 din 14 mai

2008 și raportul de inspecție fiscală nr. 4416 din 4 mai 2008 și raportul de

inspecție fiscală nr. 4416 din 4 mai 2008, a fost exonerată reclamanta de plata

sumei de 544.600 lei.

În baza art. 15 alin. (2) din Legea nr. 554/2004

a fost suspendată executarea actelor administrativ-fiscale atacate până la

soluționarea irevocabilă a cauzei și obligată pârâta la plata cheltuielilor de

judecată.

Prin Încheierea din 13 iulie 2009, aceeași

instanță a admis îndreptarea erorii materiale strecurată în dispozitivul

sentinței nr. 83/CA din 18 mai 2009 în sensul că acțiunea este admisă și în

contradictoriu cu A.F.P. Vaslui pentru Contribuabili Mijlocii.

În motivarea sentinței, instanța de fond a

reținut faptul că, în urma efectuării unei inspecții fiscale, a fost emisă

decizia de impunere nr. 62 din 14 mai 2008, iar contestația formulată a fost

admisă numai pentru suma de 1295 lei și respinsă ca neîntemeiată prin Decizia

nr. 24 din 24 iulie 2008 a D.G.F.P. Vaslui, pentru suma de 544.600 lei.

Instanța de fond a arătat că raportat la

obiectivele formulate și la concluziile raportului de expertiză realizat în cauză,

în urma examinării celor 39 de facturi, experții au constatat că în partea

stângă-jos a facturilor nu sunt menționate datele de identificare a persoanei

care efectuează livrarea mărfurilor, iar lipsa acestora nu are nici un efect

asupra valabilității facturilor.

Au fost preluate pe larg concluziile raportului

de expertiză referitor la dreptul de deducere a TVA, modul de stabilire a

impozitului pe profit, stabilirea caracterului deductibil al cheltuielilor

aferente edificării și utilării imobilului-casă de protocol, precum și cu

amenajarea terenului de tenis, dar și cu achiziția de bunuri (obiecte sanitar

și altele).

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs

D.G.F.P. Vaslui, atât în nume propriu, cât și în numele și pentru Administrația

Finanțelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii Vaslui, criticând sentința ca

fiind nelegală și netemeinică.

În motivele de recurs se arată că acțiunea în

contencios administrativ are ca obiect stabilirea faptului dacă anumite facturi

emise de diverși furnizori ai reclamantei pot fi considerate deductibile

fiscal.

Suma de 224.490 lei a fost stabilită ca impozit

pe profit de plată suplimentar în sarcina reclamantei pentru că societății nu

i-au fost admise spre deducere fiscală facturile prin care aceasta s-a

aprovizionat cu materie primă de la SC B.C. SRL Iași, precum și pentru

neadmiterea unor cheltuieli efectuate pentru obiectivele „teren de tenis” și

„case de protocol”.

S-a stabilit că respective facturi emise de SC

B.C. SRL, în urma unui control încrucișat efectuat de D.G.F.P. Iași, au fost

emise de SC S.L. SRL Iași pentru SC M.C. SRL Iași și nu pentru SC B.C. SRL și

pentru că SC M.C. SRL nu este unitate autorizată a emite documente cu regim

special, rezultă că nu au fost respectate prevederile art. 6 din H.G. nr. 831/1997

și, prin urmare, facturile respective nu au calitatea de document justificativ

în accepțiunea art. 21 alin. (4) lit. f) C. fisc.

Este criticată soluția instanței de fond pentru

că o factură fiscală, pentru a avea calitatea de document justificativ, nu este

suficientă înregistrarea în contabilitatea societății ci, pe lângă condițiile

impuse de Codul fiscal, trebuie îndeplinite și condițiile cerute de art. 6 din

H.G. nr. 831/1997.

Această problemă a fost rezolvată prin Decizia

nr. V/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile unite, unde s-a

stabilit că nu pot fi considerate documente justificative facturile sau actele

contabile ce nu respectă toate condițiile prevăzute de dispozițiile legale în

vigoare la data efectuării operațiunii, iar în speță, chiar dacă culpa emiterii

facturilor de către o unitate ce nu era autorizată nu aparține reclamantei,

facturile nu pot avea calitatea de document justificativ.

S-a solicitat admiterea recursului și

respingerea acțiunii reclamantei.

Intimata SC K.K. SRL Vaslui a formulat

întâmpinare și a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

După examinarea motivelor de recurs, a

dispozițiilor legale incidente în cauză, inclusiv ale art. 304

1

C.

proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul dar pentru

următoarele considerente:

Reclamanta-intimată a solicitat instanței de

fond anularea actelor fiscale întocmite și prin care s-a stabilit obligația de

plată a sumei de 544.600 lei reprezentând TVA și impozit pe profit deoarece

organele fiscale au apreciat că unele documente prezentate nu au caracter

justificativ iar unele cheltuieli nu sunt deductibile fiscal.

Principala sumă contestată și pentru care nu s-a

acordat drept de deducere a fost de 838.184 lei, sumă pentru care s-a stabilit

un impozit pe profit de 224.490 lei pentru anul 2004 este legată e faptul că

organele fiscale au reținut că facturile emise de SC B.C. SRL nu sunt procurate

pe căi legale și nu conțin toate informațiile obligatorii stipulate de

legislația în vigoare.

În discuție sunt un număr de 39 de facturi emise

de SC B.C. SRL în perioada ianuarie 2004 – 26 iulie 2004.

Instanța de fond, deși era învestită tocmai cu

stabilirea caracterului de document justificativ a celor 39 de facturi, în

motivarea sentinței, reține constatarea experților contabili că facturile emise

de SC B.C. SRL îndeplinesc prevederile legale în vigoare la acea dată cu

privire la conținut și formă.

Verificând actele aflate la dosar s-a putut

constata că instanța de fond a considerat, ca și experții contabili, că acele

facturi pot fi considerate documente justificative, dar această constatare nu

s-a bazat pe propria analiză a acestora de către instanța de fond pentru că

acestea nu au fost depuse în copie la dosar.

Instanța de fond s-a limitat la a relua

concluziile experților contabili, a considerat că acestea au calitatea de

document justificativ, dar fără o verificare directă a acestora.

Expertiza este un mijloc de probă, iar

concluziile expertizei trebuie apreciate de judecător, dar obiectul expertizei

îl constituie numai împrejurări de fapt dar nu lămurirea unor probleme de

drept.

De altfel, instanța de fond, însușindu-și și

reluând concluziile expertizei, nu face nicio referire la dispozițiile legale

referitoare la forma și conținutul facturii, cu excepția O.G. nr. 29/2003, deși

există chiar o decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile unite,

(Decizia nr. V/2007 ) în această problemă, mai ales că părțile (organele

fiscale și societatea comercială) au păreri diferite în această problemă, iar

în raport de data emiterii facturilor, se poate pune chiar problema aplicării

legii în timp, astfel că sub acest aspect, hotărârea instanței de fond este

nemotivată.

Pentru că cele 39 de facturi nu au fost depuse

la dosar, nici instanța de recurs nu poate analiza caracterul de document

justificativ al acestora.

De aceea, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat

la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va fi admis recursul, va fi casată

sentința și trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță pentru a fi

depuse, în copie, cele 39 de facturi și pentru a se verifica și stabili de

către instanță dacă acestea au sau nu caracterul de document justificativ,

potrivit prevederilor legale și pentru a analiza, în ansamblu, susținerile

părților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de declarat

de D.G.F.P. Vaslui, în nume propriu și pentru Administrația Finanțelor Publice

Vaslui împotriva sentinței civile nr. 83 din 18 mai 2009 a Curții de Apel Iași.

Casează sentința atacată și trimite

cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15

ianuarie 2010.