ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1064/2011

Deliberând asupra recursului comercial de față, reține următoarele: Prin sentința nr. 291/COM din 14 iunie 2006, pronunțată de judecătorul din cadrul Tribunalului Bihor – Oradea, secția comercială, în dosarul nr. 1914/COM/2005, a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâți; a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul S.I.G. împotriva pârâților SC C.I. SRL și S.M. și a fost obligată prima pârâtă să plătească reclamantului suma de 39.140 dolari SUA, în echivalent în lei la data plății și la dobândă legală de la data scadenței – 27 martie 1995 până la data plății efective și suma de 14.249,13 Ron, reprezentând dividende cuvenite pentru anul 1998, actualizate conform ratei inflației la data plății; a fost obligat pârâtul S.M.

să plătească reclamantului suma de 39.140 dolari SUA, în echivalent în lei la data plății și la dobândă legală de la data scadenței 27 martie 1995 până la data plății efective, în solidar cu prima pârâtă; a fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului S.M. la plata sumei de 14.249,13 Ron, reprezentând dividende cuvenite pentru anul 1998. În considerentele sentinței, judecătorul fondului a reținut netemeinicia excepției de prescripție, apreciind că soluționarea unui litigiu anterior în procedura somației de plată pe baza acestei excepții nu reprezintă o autoritate de lucru judecat în cauza cu care a fost investit. Pe fondul cauzei, judecătorul a reținut că reclamantul a acordat un mandat pârâtului S.M.

pentru ca acesta din urmă să semneze documentele necesare constituirii societății comerciale pârâte, precum și un alt mandat prin care îl împuternicea pe același pârât să îl reprezinte în adunările generale ale societății. Ulterior, conform corespondenței depusă la dosar, părțile s-au înțeles ca reclamantul să participe la capitalul social al societății pârâte cu suma de 50.000 dolari SUA., pârâtul subscriind în numele reclamantului doar un capital social de 10.860 dolari SUA. (10.000 dolari SUA vărsați inițial și 860 dolari SUA depuși ulterior). Societatea comercială pârâtă a comunicat reclamantului că din suma de 50.000 dolari SUA, doar 10.860 dolari SUA reprezintă aportul la capitalul social, restul de 39.140 dolari SUA reprezentând aportul reclamantului pentru realizarea de investiții de către societate.

Urmare acestei comunicări, reclamantul a solicitat ambilor pârâți restituirea sumei de 39.140 dolari SUA, precum și dividendele ce i se cuveneau și revocă procura de reprezentare dată pârâtului S.M., precizând că acesta a depășit dreptul de reprezentare, folosindu-se de procură în propriul interes. La rândul său, pârâtul S.M. a comunicat reclamantului că este menționat în calitate de creditor al societății cu suma de 39.140 dolari SUA. Analizând probatoriul administrat, judecătorul a reținut că pârâtul S.M. a depășit limitele mandatului acordat, încheind acte prin care a schimbat destinația sumelor achitate de reclamant. A reținut că fapta societății pârâte de a nu înregistra în evidențele societății ca aport la capitalul social întreaga sumă vărsată de reclamant, schimbând destinația sumei de 39.140 dolari SUA, fără știrea și consimțământul reclamantului, atrage răspunderea delictuală a acesteia, conform art. 35 alin. (3) din Decretul nr. 31/1954.

de asemenea, a reținut că fapta pârâtului S.M. de a semna actele care au modificat actul constitutiv al societății, fără a-l înscrie pe reclamant cu întreaga sumă de 50.000 dolari SUA ca aport social, schimbând destinația sumei de 39.140 dolari SUA, fără știrea și consimțământul reclamantului atrage răspunderea delictuală a acestuia, conform art. 381 C. com. Judecătorul a reținut și incidența prevederilor art. 1003 C. civ., cu privire la solidaritatea pârâților pentru prejudiciul cauzat reclamantului. A apreciat că prescripția dreptului la acțiune pentru repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită începe să curgă la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel vinovat.

Reclamantul a cunoscut paguba la data de 4 decembrie 2000, la data de 20 noiembrie 2003, societatea pârâtă recunoscând existența datoriei pe care o are față de reclamant. În raport de această recunoaștere a datoriei, cursul prescripției a fost întrerupt, fiind începută o nouă prescripție, al cărei termen nu era împlinit la data introducerii acțiunii în justiție. În ce privește solicitarea reclamantului vizând plata dividendelor aferente anului 1998, judecătorul a reținut că reclamantul a cunoscut dreptul său la plata acestor dividende în iulie 2003, dreptul fiind recunoscut de societatea pârâtă prin adresa din 23 octombrie 2003, suma fiind înscrisă în evidențele contabile ale societății aferente anilor 1998-2004.

De asemenea, la data când a avut loc adunarea generală care a dispus cu privire la dividendele aferente anului 1998, nu s-a stabilit un termen de plată, art. 67 din Legea nr. 31/1990 stabilind că dividendele se plătesc la data stabilită prin adunarea generală, dar nu mai târziu de 8 luni de la data aprobării situațiilor financiare anuale. În consecință, față de data introducerii acțiunii, dreptul reclamantului la dividende nu era prescris. S-a apreciat că plata dividendelor este o sarcină a societății pârâte, neexistând o obligație în acest sens a pârâtului S.M.; în consecință, doar societatea pârâtă poate fi obligată la plata sumei cuvenite cu titlu de dividende. Sentința de fond a fost apelată de pârâții SC C.I.

SRL și S.M.; prin decizia nr. 150/A-C din 12 decembrie 2006, pronunțată în dosarul nr. 2650/35/C/2006, completul de judecată din cadrul Curții de Apel Oradea a admis apelurile declarate în cauză, a schimbat sentința apelată în sensul că a respins acțiunea în pretenții față de pârâtul S.M., menținând obligația de plată a sumei de 39.140 dolari SUA doar față de societatea pârâtă. S-a apreciat de către completul de apel că judecătorul fondului a reținut greșit existența faptei ilicite a pârâtului S.M., acesta acționând în limitele mandatului acordat. Decizia de apel a fost recurată de reclamantul S.G.I. și pârâta SC C.I.

SRL; prin decizia nr. 2594 din 2 iulie 2007, pronunțată în dosarul nr. 2650/35/2006, completul de judecată a admis recursurile declarate, a casat decizia din apel și a trimis cauza spre rejudecare, în considerarea actului nou depus în calea de atac procesul verbal încheiat la data de 6 iunie 2007, apreciat ca fiind o achiesare a reclamantului și pârâtei la suma și procentul cu care primul a participat la majorarea capitalului social al pârâtei, fără a exista o precizare cu privire la suma ce i se datorează reclamantului. În consecință, s-a apreciat că se impune doar stabilirea sumei exacte pe care societatea o datorează reclamantului.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea sub nr. 1317/35/C/2007, la data de 8 aprilie 2008, dosarul fiind scos de pe rol și înaintat Curții de Apel Târgu Mureș, în considerarea încheierii de strămutare a judecării cauzei pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție (încheierea nr. 1196 din 21 martie 2008). Dosarul a fost înregistrat sub același număr pe rolul Curții de Apel Oradea. Prin decizia nr. 106/A din 15 decembrie 2008, completul de apel a admis apelurile declarare de pârâți și a schimbat sentința de fond în sensul admiterii excepției de prescripție și respingerii acțiunii reclamantului ca prescrisă. Completul de apel a reținut că destinația sumelor achitate de reclamant a fost înscrisă în situațiile financiare aferente anilor 1995-2005, situațiile fiind înregistrate la registrul comerțului, reclamantul având nu numai dreptul, dar și obligația de a solicita informații despre societatea al cărei asociat era.

În consecință, s-a reținut că dreptul la acțiune al reclamantului a început că curgă de la momentul virării ultimei sume, respectiv 27 martie 1995. În raport de această reținere, s-a constatat că recunoașterile datoriei de către pârâți, pe care judecătorul fondului le-a apreciat ca fiind întrerupătoare ale cursului prescripției, au fost exprimate după împlinirea termenului de prescripție. În ce privește dreptul a dividendele aferente anului 1998, completul de apel a apreciat, de asemenea, împlinirea termenului de prescripție, raportat la faptul că aceste dividende au fost aprobate în hotărârea asociaților din 2 aprilie 1999, acesta fiind momentul în care a început curgerea termenului de prescripție, termen împlinit în considerarea prevederilor art. 67 alin. (5) din Legea nr. 31/1990, în vigoare la data nașterii dreptului.

Decizia de apel a fost recurată de reclamantul S.G.I., iar prin decizia nr. 2472 din 16 octombrie 2009, completul de judecată din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, a fost admis recursul reclamantului, decizia de apel a fost casată și cauza a fost trimisă spre rejudecarea apelurilor. Completul de recurs a apreciat ca nefiind respectate dispozițiile din decizia anterioară de casare, care stabilea direcțiile de analiză a cauzei, prin raportare la înscrisul nou care a fost apreciat ca o reconsiderare a datei scadenței datoriilor societății către asociați. În consecință a apreciat că rejudecarea cauzei pe excepția prescripției dreptului material la acțiune s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor de îndrumare date prin decizia de casare.

În rejudecare, prin decizia nr. 21/A din 12 martie 2010, pronunțată în dosarul nr. 550/43/2009, completul de judecată din cadrul Curții de Apel Târgu-Mureș, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, a admis apelurile pârâților, a schimbat în parte sentința de fond în sensul că a respins acțiunea reclamantului vizând plata sumelor de 39.140 dolari SUA plus dobândă legală și de 14.249,13 Ron, actualizată cu rata inflației, sume la care era obligată pârâta SC O.I. SRL; de asemenea, a respins acțiunea reclamantului împotriva pârâtului S.M., vizând obligarea acestuia la plata sumei de 39.140 dolari SUA, cu dobândă legală, a menținut dispoziția din sentința apelată referitoare la respingerea acțiunii reclamantului de obligare a pârâtului S.M.

la plata sumei de 14.249,13 Ron. În considerentele deciziei, s-a reținut că raportul juridic dintre reclamant și pârâtul S.M. este unul supus legii civile, nefiind un mandat comercial, împuternicirile date de reclamant succesiv, de reprezentare pentru constituirea societății comerciale și de reprezentare în adunările generale ale societății neputând fi încadrate în faptele de comerț, astfel cum sunt reglementate prin dispozițiile art. 3, art. 4 și art. 7 C. com. S-a mai reținut că din conținut celor două împuterniciri nu rezultă nici o dispoziție expresă dată mandatarului cu privire la obligația acestuia de a face demersuri pentru majorarea capitalului social cu suma în litigiu. În acest context, s-a apreciat că pârâtul S.M.

a acționat în limitele mandatului acordat, probele administrate nerelevând că suma pretinsă de reclamant ar fi fost dată pârâtului pentru depunerea sa în completare la capitalul social. În consecință, nu s-a reținut existența unei fapte ilicite a pârâtului S.M., pentru a se putea atrage răspunderea sa delictuală. În ce privește raportul juridic al reclamantului cu pârâta SC C.I. SRL, s-a reținut că pârâta a recunoscut destinația sumei de 39.140 dolari SUA ca fiind acea de majorare a capitalului social, acesta recunoscând totodată că suma, în echivalent în lei 7.167 Ron, a fost depusă în contul societății, fără a se face precizări și cu privire la majorarea numărului de părți sociale de la 5% la 20%, așa cum a pretins reclamantul.

S-a reținut că reclamantul nu a solicitat niciodată acest lucru, acesta limitându-se la solicitarea de restituire a sumei în litigiu. Completul de apel a mai reținut că raportul juridic dintre părți s-a concretizat, fiind efectuată majorarea capitalului social cu suma de 7.167 Ron, în adunarea generală în care s-a dispus asupra acestui aspect reclamantul votând pentru (hotărârea din Adunarea Generală Extraordinară din data de 6 iunie 2007). În consecință, s-a apreciat că însuși reclamantul a fost de acord ca echivalentul sumei de 39.140 dolari SUA, suma de 7.167 Ron, să fie destinată majorării capitalului social, iar părțile sociale corespunzătoare acestui aport în numerar să fie de 5%. Hotărârea ce a dispus în acest sens a fost înregistrată în Registrul Comerțului, intrând în puterea lucrului judecat, ea nefiind contestată de reclamant.

În acest context, a fost apreciată ca nefondată solicitarea reclamantului de obligarea a societății pârâte la restituirea sumei de 39.140 dolari SUA, în condițiile în care suma a fost utilizată conform destinației stabilite, respectiv aceea de majorare a capitalului social. Cu privire la capătul de cerere vizând obligarea societății pârâte la plata dividendelor aferente anului 1998, completul de apel a reținut că suma corespunzătoare a fosta achitată reclamantului, acesta declarând că nu mai înțelege să susțină această cerere. S-a apreciat, totodată, că soluția dată în primă instanță referitoare la respingerea cererii de obligare a pârâtului S.M. la plata în solidar cu societatea a sumei reprezentând dividende a intrat în puterea lucrului judecat, reclamantul neformulând apel cu privire la acest aspect.

Decizia de apel a fost recurată de reclamantul S.G.I., care a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelurilor pârâților și menținerii sentinței de fond. Reclamantul a apreciat nelegalitatea deciziei de apel pentru următoarele motive: - greșita interpretare a întinderii mandatului dat pârâtului S.M., acest mandat vizând o obligația de majorare a capitalului social al societății pârâte cu suma totală de 50.000 dolari SUA; în susținerea acestei critici, reclamantul invocă înscrisurile administrate în cauză care, potrivit opiniei acestuia, conturează însărcinarea dată pârâtului în ceea ce privește majorarea capitalului social; - greșita interpretare a mandatului, din perspectiva răspunderii ce îi revine pârâtului S.M.; reclamantul invocă prevederile art. 375 alin.(4) și art. 376 C. civ.

(în realitate, texte Cod comercial), în raport de care pârâtul trebuie să răspundă și pentru nedepunerea sumei cu titlu de capital social, mandatarul în mandatul general răspunzând pentru toate actele necesare executării lui, chiar dacă nu ar fi anume arătate; în consecință, pârâtul răspunde în conformitate cu prevederile art. 381 C. com. pentru că nu s-a conformat instrucțiunilor date de mandant; în același sens, susține și aplicabilitatea prevederilor art. 153 7 și art. 153 9 C. civ.

- interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, societatea pârâtă confirmând datoria față de el în sumă de 39.140 dolari SUA, nefiind fundamentată legal ori convențional reducerea acestei sume la echivalentul de numai 7.167 Ron; - greșita interpretare a hotărârii AGEA din 6 iunie 2007, în raport de îndrumările date în prima decizie de casare, cu privire la stabilirea sumelor ce i se cuveneau, apreciind că procesul verbal încheiat la acel moment avea în vedere sumele astfel cum era stabilite în sentința de fond. Prin concluziile scrise depuse la dosar, intimații pârâți au solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind ca fiind legală decizia completului de apel.

Analizându-se legalitatea deciziei de apel din perspectiva criticilor invocate și a apărărilor formulate, se apreciază că recursul nu este fondat, cu următoarele considerente: Nu poate fi reținută critica reclamantului în sensul greșitei interpretări a actului dedus judecății, respectiv a mandatului dat pârâtului M.S. (critica ce poate fi încadrată în dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.). Se apreciază că judecătorii apelului au interpretat corect natura acestui mandat, aceea a unui mandat general, dat pentru reprezentarea în adunările generale ale societății. Conținutul termenilor folosiți în redactarea respectivei, procuri sunt clari în sensul limitelor acordate pârâtului, respectiv acelea de reprezentare.

Pentru existența obligației pârâtului de a acționa în sensul majorării capitalului social al societății era necesară o procură în care să se menționeze expres această însărcinare, ea neputând fi dedusă din modul de configurare, general a atribuțiilor acordate pârâtului. Concluzia ce se desprinde este aceea că pârâtul a primit împuternicire din partea reclamantului de a-l reprezenta în adunările generale ale societății, fără a circumstanția acest mandat de o obligație expresă pentru pârât de a acționa în numele reclamantului pentru majorarea capitalului social. Se observă că reclamantul invocă, alături de critica de nelegalitate, și modalitatea în care au interpretat judecătorii probatoriul administrat.

Recursul, însă, este limitat la verificarea legalității deciziei de apel, neputându-se efectua în această cale de atac o reevaluare a probatoriului administrat în fața instanțelor inferioare. În consecință, criticile formulate de reclamant vizând greșita interpretare a probatoriului administrat nu vor fi analizate în cadrul recursului, neconstituind critici de nelegalitate ale deciziei. Este înlăturată și critica vizând greșita apreciere a mandatului dat pârâtului M.S. (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.), din perspectiva răspunderii acestuia în îndeplinirea însărcinărilor date. Se constată, în primul rând că nu sunt incidente prevederile Codului comercial invocate de reclamant, judecătorii statuând în mod legal cu privire la caracterul civil a actului juridic dedus judecății, textele Codului comercial nefiind aplicabile, în considerarea calității persoanelor care au încheiat actul.

În al doilea rând, nu se poate reține o răspundere a pârâtului raportat la o pretinsă nerespectare a însărcinării primite de la reclamant. Așa cum s-a menționat deja, mandatul invocat de reclamant are un caracter general, fiind dat pentru actele de funcționare curentă ale societății, neexistând elemente care să conducă la concluzia că pârâtul a primit expres însărcinarea de a majora capitalul social al societății pârâte cu anumite sume avansate de reclamant. Se constată, deci, că pentru a exista o obligație a pârâtului de a acționa în numele și pe seama reclamantului pentru majorarea capitalului social era necesară o prevedere strictă în cadrul mandatului în acest sens. De asemenea, se reține că operațiunea de majorare în numele și pe seama reclamantului a capitalului social al societății pârâte nu poate fi apreciată ca un act necesar în executarea mandatului general.

Operațiunea de majorare a capitalului social nu poate fi considerată ca fiind de natura actelor curente de activitate ale societății. În speță, este necesar ca mandatul să cuprindă mențiunea expresă în sensul împuternicirii pârâtului de a participa în numele și pe seama reclamantului la operațiunea de majorare a capitalului social, cu indicarea sumei cu care urma să se majoreze capitalul și a numărului de părți sociale corespunzătoare acestei operațiuni. În consecință, nu este fondată critica reclamantului vizând existența răspunderii pârâtului pentru nerespectarea împuternicirii date în vederea majorării capitalului social, judecătorii apelului statuând în mod legal cu privire la respectarea de către acesta a limitelor împuternicirii.

Critica reclamantului vizând greșita interpretare a actului juridic dedus judecății din perspectiva sumei pe care societatea pârâră o datora nu va fi analizată, aceasta nereprezentând o critică de nelegalitate, implicând o reanalizare a probatoriului administrat în apel și fond. Or, așa cum s-a menționat deja, recursul este limitat la analiza legalității deciziei de apel, în această cale de atac nefiind permisă reaprecierea și reevaluarea probatoriului. Nu poate fi reținută nici critica reclamantului în sensul nerespectării îndrumărilor date prin prima decizie de casare. Prin decizia de casare s-a indicat judecătorilor apelului doar necesitatea administrării de probatorii pentru stabilirea eventualelor sume pe care societatea pârâtă le-ar datora reclamantului.

Însă, decizia de casare nu stabilește modul în care să fie interpretat procesul verbal al adunării generale din 6 iunie 2007, această interpretare revenind completului de apel. Se reține, totodată, corecta interpretare a hotărârii AGA din 6 iunie 2007, prin raportare la acordul exprimat prin vot de reclamant în cadrul acelei adunări. Restul susținerilor reclamantului nu pot fi considerate critici de nelegalitate, ele vizând modalitatea de apreciere de către judecătorii apelului a probatoriului administrat. Pentru considerentele reținute și constatându-se legalitatea deciziei de apel, recursul declarat de reclamant va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul S.I.G. împotriva deciziei nr. 21/A din 12 martie 2010 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 martie 2011.