ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5764/2005

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5764/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea introductivă

înregistrată la data de 6 ianuarie 1998 la Tribunalul Bihor, reclamantul C.P. a

solicitat, în contradictoriu cu pârâții SC L.I.E. SRL Oradea și C.D.I.,

excluderea din SC L.I.E. SRL a asociatului, pârâtul C.D.I., dizolvarea și

lichidarea societății și obligarea celor doi pârâți la plata dividendelor ce i

se cuvin în calitate de asociat.

Pârâtul C.D.I. a formulat cerere

reconvențională la acțiunea introductivă, solicitând excluderea din societate a

reclamantului pentru nedepunerea aportului la capitalul social în sumă de 1000 dolari

S.U.A. și pentru prejudiciile aduse societății, urmând ca instanța să dispună

dizolvarea și lichidarea societății.

Prin sentința nr. 389 din data de 8

iulie 1999, Tribunalul Bihor a respins ca nefondată acțiunea principală

formulată de reclamantul C.P. și a admis cererea reconvențională formulată de

pârâtul C.D.I., a dispus excluderea din societate a reclamantului, dizolvarea

și lichidarea societății SC L.I.E. SRL și a numit lichidator pe expertul

contabil B.I.

Prima instanță a reținut în

considerentele sentinței că reclamantul nu a depus aportul de 1000 dolari

S.U.A. la capitalul social conform actelor constitutive, iar în ce privește

administrarea societății, cei doi asociați-reclamantul și pârâtul au avut și

calitatea de administratori. Reclamantul nu a fost împiedicat să-și exercite

atribuțiile de administrator de către pârât, care a condus activitatea

societății, în baza împuternicirii primite de la reclamant în anul 1993, când

s-a autorizat funcționarea societății.

Într-un prim ciclu procesual, apelul

declarat de reclamant împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat de

Curtea de Apel Oradea, prin decizia civilă nr. 17 din data de 18 ianuarie 2000.

Recursul declarat de reclamant

împotriva acestei decizii a fost admis de Curtea Supremă de Justiție prin

decizia nr. 5664/2001, care a casat decizia curții de apel și a trimis cauza

spre rejudecare în apel stabilind în temeiul art. 315 C. proc. civ., că, în

cauză este necesară efectuarea unei completări la expertiza contabilă dispusă,

pentru a se analiza cuantumul dividendelor ce se cuvin reclamantului din

profitul net realizat de societate.

Referitor la dreptul reclamantului

de a primi dividendele, instanța supremă a reținut că acesta a vărsat suma de

1000 dolari S.U.A., reprezentând aportul său la capitalul social, suma fiind

depusă pentru reclamant de către pârât, ceea ce îi conferă acestuia un drept de

creanță față de reclamant, dar nu înlătură dreptul reclamantului de a încasa

dividendele ce i se cuvin în calitate de asociat la SC L.I.E. SRL.

În rejudecarea apelului, după

casare, Curtea de Apel Oradea prin decizia nr. 23/ COM din data de 9 decembrie

2003, admite apelul reclamantului C.P., schimbă în tot sentința nr. 389/ LC din

8 iulie 1999, pronunțată de Tribunalul Bihor în sensul că admite în parte

acțiunea precizată formulată de reclamant și în parte cererea reconvențională

formulată de pârâtul C.D.I.

Obligă pe pârâtul C.D.I. la plata

sumei de 176.224.280 lei către reclamant, reprezentând contravaloarea reactualizată

a dividendelor ridicate de la SC L.I.E. SRL în perioada 1995-1996.

Constată ca fiind prescris dreptul

la acțiune al reclamantului pentru pretențiile solicitate cu același titlu pe

perioada 1993 – 1994.

Totodată prin aceeași decizie

instanța a respins capătul de cerere al reclamantului având ca obiect obligarea

societății pârâte la plata dividendelor și ca rămase fără obiect cererea

reconvențională privind excluderea celor doi asociați și dizolvarea societății.

Cererea reclamantului privind plata

sumei de 48.890 dolari S.U.A. cu titlu de creditare a societății, a fost de

asemeni respinsă.

Instanța admițând cererea de

lichidare a numit ca lichidator pe SC R.V.A. SRL, filiala Oradea.

În temeiul art. 274 C. proc. civ.,

reținând culpa procesuală a pârâtului C.D.I. a dispus obligarea acestuia să

plătească reclamantului suma de 45.605.958 lei cheltuieli de judecată la toate

instanțele.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

control judiciar a reținut că potrivit raportului de expertiză contabilă dispus

inițial și completat urmare indicațiilor date de instanța supremă,

reclamantului i se cuvin dividendele pe perioada 1995 – 1996, dividende ce au

fost ridicate de la societate de către pârât.

Sumele solicitate de reclamant cu

același titlu pentru perioada 1993 și 1994 au fost respinse ca prescrise în

raport de data introducerii acțiunii 6 ianuarie 1998.

Totodată, referitor la cererile de

excludere și dizolvare formulată, instanța reține că potrivit încheierii din

data de 10 octombrie 2001 a judecătorului delegat la O.R.C. de pe lângă

Tribunalul Bihor, societatea este dizolvată de drept în temeiul Legii nr. 314/2001,

cererile rămânând fără obiect.

Cum dizolvarea dispusă în temeiul

Legii nr. 314/2001 au ca efect deschiderea procedurii lichidării, instanța

numește lichidator pe SC R.V.A. SRL, filiala Oradea.

În contra acestei decizii au

declarat, în termen legal recurs, reclamantul C.P. și pârâtul C.D.I.

Recurentul reclamant C.P. a

solicitat modificarea în parte a deciziei atacate în sensul obligării

intimatului C.D.I. și la plata dividendelor ridicate pentru anii 1993 – 1994,

în sumă de 883.076.472 lei actualizate până la 30 septembrie 2003, iar în ce

privește intimata SC L.I.E. SRL obligarea la plata sumei de 48.890 dolari

S.U.A., reprezentând creditarea acordată societății în anul 1993 cu marfă,

reprezentând pudră sucuri.

Invocând ca motive de nelegalitate

dispozițiile art. 304 pct. 7, 8, 9 și 10 C. proc. civ., recurentul în

dezvoltarea acestora susține următoarele:

- instanța de apel în rejudecare a

examinat numai capătul de cerere privind plata dividendelor nu și cererea

privind plata sumelor cu care a creditat firma, deși acestea au făcut obiectul

primului raport de expertiză;

- în mod greșit s-a constatat

prescris dreptul material la acțiune pentru plata dividendelor datorate pe anii

1993 și 1994, deoarece prescripția începe să curgă de la data nașterii

dreptului la acțiune, respectiv din momentul aprobării bilanțului contabil

anual aferent exercițiului financiar încheiat, pentru anul 1994, data aprobării

fiind 15 februarie 1995, în raport de care termenul de prescripție nu s-a

împlinit;

- în ce privește aprobarea

bilanțului contabil pentru anul 1993, aceasta s-a făcut la 15 ianuarie 1994,

când s-a născut dreptul la acțiune pentru plata dividendelor;

- instanța în mod tendențios și

contradictoriu calculează cuantumul dividendelor la care se aplică coeficientul

de actualizare de la data introducerii acțiunii și până la 30 noiembrie 2003;

- cheltuielile de judecată au fost

acordate doar în parte, prin reducerea onorariilor de avocat, fără a se stabili

și motiva cuantumul sau proporția în care au fost reduse;

- în mod greșit prin încheierea din

4 decembrie 2003, instanța a respins cererea de recuzare a doamnei judecător R.R.

considerându-se că nu are interes alături de soțul său în favoarea intimatului.

Recurentul pârât C.D.I. a solicitat

casarea deciziei atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de

apel, iar în subsidiar, casarea hotărârii și în urma rejudecării, respingerea

apelului formulat de reclamant și menținerea sentinței pronunțate de Tribunalul

Bihor.

Invocând motivele de casare

prevăzute de art. 304 pct. 5 și 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul pârât a

susținut în argumentarea acestora următoarele:

- cauza s-a judecat cu lipsă de

procedură față de intimata pârâtă SC L.I.E. SRL, care fiind dizolvată de drept

prin încheierea din 10 octombrie 2001 a Tribunalului Bihor, și-a pierdut

calitatea de persoană juridică și ca atare capacitatea de exercițiu de a sta în

nume propriu în proces;

- acțiunea introductivă formulată de

reclamant este inadmisibilă, deoarece societatea pierzându-și capacitatea

juridică prin dizolvarea de drept este supusă lichidării;

- obligarea subscrisului la plata

dividendelor este nelegală și netemeinică, deoarece nu se bazează pe nici o

probă referitoare la faptul ridicării dividendelor.

Asupra recursurilor:

reclamant C.P. este fondat numai sub aspectul aplicării dispozițiilor

referitoare la prescripția extinctivă pentru dividendele solicitate pe anul

financiar 1994, motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Potrivit art. 7 alin. (1) din decretul

nr. 167/1958, prescripția începe să curgă de la data nașterii dreptului la

acțiune. Ori, dreptul la acțiune pentru dividendele cuvenite recurentului în

calitate de asociat pentru anul 1994, s-a născut la data aprobării bilanțului

contabil aferent exercițiului financiar încheiat, respectiv la 15 februarie

dreptul la acțiune s-a exercitat înăuntrul termenului de 3 ani prevăzut de

actul normativ evocat.

1.2. Pentru dividendele cuvenite pe

anul 1993, dreptul la acțiune s-a născut la data de 15 ianuarie 1994, iar în raport

de data introducerii acțiunii, dreptul la acțiune s-a stins ca urmare

exercitării cu depășirea termenului de 3 ani stabilit de lege.

1.3. Motivul de nelegalitate,

întemeiat pe art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu va fi primit.

În primul rând, din dezvoltarea

acestuia nu rezultă „o denaturare a actului juridic” în sensul motivului

invocat.

Faptul că instanța nu a examinat un

capăt de cerere, așa cum pretinde recurentul, nu echivalează cu o denaturare a

actului dedus judecății, ci, eventual cu un minus petita, dar aceasta nu

constituie motiv de nelegalitate, în sensul art. 304 C. proc. civ., care

stabilește expres și limitativ motivele de nelegalitate supuse controlului

recursului.

Pe de altă parte, instanța de apel a

examinat această cerere a reclamantului, stabilind, cu respectarea

dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ. și art. 294 alin. (1) C. proc.

civ., că reclamantul în fața primei instanțe nu și-a completat acțiunea cu un

nou capăt de cerere privind obligarea societății la plata sumei de 48.890 dolari

S.U.A.

1.4. Critica privind acordarea

parțială a cheltuielilor de judecată suportate de recurentul reclamant, urmare

micșorării onorariilor avocațiale, este nefondată sub aspectul nelegalității

invocate.

Instanța de apel a respectat

dispozițiile art. 274 C. proc. civ., care permit judecătorilor să micșoreze

onorariile avocaților ori de câte ori constată că sunt nepotrivit de mari față

de valoarea pricinii și munca depusă.

Sub aspectul cuantumului diminuării

aplicate, chestiunea nu poate fi cenzurată de instanța de recurs, fiind un

aspect de temeinice care scapă controlului casației în contextul legislativ

actual.

pârât C.D.I. este nefondat.

2.1. În primul rând, trebuie

precizat că recurentul, în dezvoltarea primului motiv de recurs întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., pune semnul egalității între

încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității și lipsa

capacității de exercițiu a societății.

Ori, cele două aspecte procedurale dezvoltate

au reglementări distincte și consecințe juridice distincte, ele nu se confundă.

2.2. Urmare dizolvării de drept a

societății, aceasta intră în lichidare, iar, pentru operațiunile lichidării,

societatea își păstrează capacitatea de exercițiu, deci societatea are

personalitate juridică pentru necesitățile lichidării până la terminarea

acesteia, putând sta singură în justiție.

2.3. Critica privind obligarea

recurentului pârât la restituirea dividendelor încasate pentru reclamant,

vizează aspecte de netemeinicie pe situații de fapt reținute de instanța de

apel, ori, sub acest aspect, situațiile de fapt stabilite de judecătorii

fondului, inclusiv cei al apelului, dat fiind caracterul devolutiv al acestei

căi de atac, nu pot forma obiectul controlului de legalitate, ci constituie

atributul suveran al acestora.

Așa fiind, Înalta Curte, în temeiul art.

312 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul recurentului reclamant și va

modifica decizia atacată în sensul că va obliga pe pârâtul C.D.I. și la plata

sumei de 514.570.060 lei contravaloarea dividendelor ridicate de la societate

de pârât, aferente anului 1994, dreptul la acțiune nefiind prescris.

Restul dispozițiilor deciziei nr. 23

din 9 decembrie 2003 a Curții de Apel Oradea, vor fi menținute.

Totodată, Înalta Curte va respinge,

ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât C.D.I., împotriva aceleiași

decizii și în temeiul art. 274 C. proc. civ., va obliga pe pârâtul recurent C.D.I.

la plata sumei de 17.172.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată ocazionate

de soluționarea prezentului recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamantul C.P., împotriva deciziei nr. 23/ COM din 9 decembrie 2003 a Curții

de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ, pe care o

modifică în sensul că obligă pe pârâtul C.D.I. și la plata sumei de 514.570.060

lei, reprezentând contravaloarea dividendelor ridicate de la societate pentru

reclamantul C.P. pe anul 1994, dreptul la acțiune nefiind prescris.

Menține restul dispozițiilor

deciziei.

Respinge recursul declarat de

pârâtul C.D.I., împotriva aceleiași decizii.

Obligă pârâtul C.D.I. la plata către

reclamant a sumei de 15.172.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

I

revocabilă

.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi 30 noiembrie 2005.