ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2472/2009

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2472/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Reclamantul S.I.G. i-a chemat în judecată pe

pârâții SC C.I. SRL și pe S.M. și a solicitat ca prin sentința care se va

pronunța să fie obligați, în solidar la plata sumei de 39.140 dolari S.U.A.

scadentă la 27 martie 1995, cu dobândă legală calculată de la data scadenței

până la plata efectivă, sumă folosită în alte scopuri și nu pentru participație

la constituirea capitalului social precum și la plata sumei de 14.249,13 lei

dividende cuvenite pentru anul 1998, care au fost declarate ca achitate, pentru

care societatea a plătit impozit.

Litigiul a fost soluționat de Tribunalul

Bihor, secția comercială, care, prin sentința nr. 291 pronunțată la data de 14

iunie 2006, a admis în parte acțiunea și a obligat-o pe pârâta SC C.I. SRL să-i

plătească reclamantului suma de 39.140 dolari S.U.A. ori contravaloarea în lei

plus dobândă legală calculată de la data scadenței 27 martie 1995 până la data

plății efective precum și la suma de 14.249,13 Ron reprezentând dividende

cuvenite pentru anul 1998 neachitate, actualizate cu rata inflației. Prin

aceeași sentință pârâtul S.M. a fost obligat să-i plătească reclamantului suma

de 39.140 dolari cu titlu de daune ori contravaloarea în lei plus dobânda legală

de la data scadenței 27 martie 2005 până la data plății efective, în solidar cu

pârâta 1. Capătul de cerere pentru obligarea pârâtului S.M. la plata sumei de

14.249 Ron reprezentând dividende calculate pentru anul 1998, a fost respins.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a respins

excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâți pe considerentul

că dreptul de a pretinde suma în litigiu s-a născut la data când reclamantul a

cunoscut paguba și faptul că suma avansată pârâtului S.M. nu a fost folosită ca

aport la capital, ci în alte scopuri. A mai reținut instanța de fond că prin

recunoașterea sumei pretinsă prin acțiune (la data de 20 noiembrie 2003),

cursul prescripției a fost întrerupt conform art. 16 pct. a și art. 17 din

Decretul nr. 167/1958 și că noua prescripție care a început să curgă nu era

împlinită la data de 12 aprilie 2005, când a fost introdusă acțiunea.

Pe fondul cauzei s-a reținut că pârâtul S.M.

nu și-a îndeplinit mandatul în sensul că nu a încheiat actele juridice cu care

a fost împuternicit constând în depunerea sumei de 50.000 dolari S.U.A. drept

capital social la constituirea societății, că o parte din sumă, fără acordul

reclamantului, a fost folosită în alte scopuri și că dreptul de reprezentare a

fost folosit cu rea credință. Prin semnarea actelor de modificare a statutului

societății și de majorare-reducere a capitalului social, se apreciază că reclamantul

a fost prejudiciat astfel că mandatarul trebuie să răspundă conform art. 381 C.

com., pentru prejudiciile cauzate mandantului.

Împotriva sentinței nr. 291/2006 au declarat

apel SC C.I. SRL și S.M. care au invocat netemeinicia și nelegalitatea soluției

primei instanțe invocând încălcarea principiului contradictorialității

procesului civil, schimbarea temeiului juridic al acțiunii din îmbogățire fără

just temei în răspundere civilă delictuală. Alte critici au vizat neîntrunirea

cerințelor răspunderii civile delictuale, soluționarea greșită a excepției

prescripției dreptului material la acțiune și stabilirea greșită a situației de

fapt, reclamantul apelant criticând și faptul că instanța a reținut calitatea

sa de mandatar pentru ca apoi să rețină răspunderea delictuală și nu

contractuală.

Apelurile au fost soluționate de Curtea de

Apel Oradea care, prin decizia nr. 150 din 12 decembrie 2006, a admis apelurile

declarate de SC C.I. SRL și S.M. și a modificat în parte sentința în sensul

obligării SC C.I. SRL la plata către reclamant a sumei de 39.140 dolari S.U.A.

sau contravaloarea acestora în lei, cu dobânda legală calculată de la data de 4

decembrie și până la data plății efective.

Primul și ultimul capăt de cerere al acțiunii

în pretenții formulată de reclamant împotriva pârâtului S.M. prin care s-a

cerut obligarea acestuia în solidar la plata sumei de 39140 dolari S.U.A., au

fost respinse. Restul dispozițiilor sentinței atacate cu privire la obligarea

pârâtei C.I. SRL la plata sumei de 14.249,13 Ron cu titlu de dividende pe anul

1998, au fost menținute.

Pentru a decide astfel, instanța de control

judiciar a stabilit că excepția prescripției dreptului la acțiune a fost corect

soluționată atât în ce privește momentul nașterii dreptului la acțiune cât și

în ce privește dispozițiile art. 16 pct. a din Decretul nr. 167/1958

referitoare la întreruperea cursului prescripției extinctive.

Pe fondul cauzei au fost reconsiderate

raporturile juridice dintre părți apreciindu-se că nu s-a făcut distincția

corectă între calitatea de mandatar a lui S.M. și dreptul de reprezentare a

acestuia în calitatea sa de administrator. Din acest punct de vedere s-a

stabilit că S.M. avea de îndeplinit două mandate, respectiv reprezentarea cu drept

de semnătură a reclamantului în fața organelor competente pentru constituirea SC

C.I. SRL și reprezentarea cu puteri depline a reclamantului, cu drept de vot și

semnătură în adunările generale ordinare sau extraordinare ale societății

pentru realizarea obiectului de activitate al societății privind majorarea,

reducerea aportului social, modificarea actelor societății, numirea de

administratori, completarea obiectului de activitate. Conchide instanța că

primul mandat este special în timp ce al doilea mandat este cu titlu general.

S-a mai reținut că, în cauză, nu operează antrenarea răspunderii persoanei juridice,

că aceasta ar putea opera doar dacă faptele ilicite ale organelor sale au fost

săvârșite cu ocazia exercitării funcției lor. Instanța a stabilit că

neîndeplinirea mandatului de către S.M. nu s-a consumat cu ocazia exercitării

funcției de administrator al societății pârâte.

În ce privește fapta ilicită reținută de

prima instanță constând în neîndeplinirea mandatului de către S.M., Curtea a stabilit

că aceasta ar putea duce la răspundere contractuală și nu delictuală și că această

răspundere se impune a fi analizată prin prisma celui de-al doilea mandat care

este în legătură cu demersurile pentru majorarea capitalului social. În aceste condiții,

demersul trebuia făcut în baza unui mandat special, care trebuia să conțină

mențiuni privind obligațiile și puterile mandatarului, această limitare neexistând

în mandatul acordat.

Semnarea actelor de modificare a actelor

constitutive, potrivit instanței nu constituie faptă ilicită din moment ce

mandatele îi acordau aceste atribuții. Pentru aprobarea participării

reclamantului la capitalul social instanța a mai reținut că acesta este un

atribut al A.G.E.A. căreia trebuia să i se adreseze reclamantul.

Cu privire la apelul SC C.I. SRL, instanța de

apel a stabilit că modificările aduse art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990

nu erau în vigoare la data aprobării dividendelor, că dreptul la dividende s-a

născut atunci când reclamantul a luat cunoștință de calitatea sa de creditor al

pârâtei așa cum rezultă din A.G.A. ținută la 10 septembrie 2004 la care a

participat și reclamantul, astfel că, dobânda i se cuvine reclamantului de la

acea dată și nu de la data de 27 martie 1995.

După pronunțarea deciziei nr. 150/2006 intimatul

S.I.G. a formulat cerere pentru completarea și lămurirea înțelesului,

întinderii dispozitivului, cerere care a fost admisă prin încheierea din 13

februarie 2007, prin care s-a dispus completarea alineatului 5 al

dispozitivului deciziei în sensul că „Menține dispozițiile sentinței atacate și

cu privire la obligarea pârâtei SC C.I. SRL la plata sumei de 29.282,78 lei cu

titlu de cheltuieli de judecată în favoarea reclamantului S.I.G.”. Capătul de

cerere privind lămurirea înțelesului și întinderii dispozitivului aceleiași

decizii a fost respins prin aceeași încheiere temeiul reținut fiind art. 281 C.

proc. civ.

Împotriva deciziei nr. 150 din 12 decembrie

2006 și a încheierii de completare a acesteia au declarat recurs, reclamantul S.I.G.

și SC C.I. SRL care au susținut că s-a aplicat greșit legea în legătură cu data

scadenței de plată, s-a interpretat greșit raportul juridic dintre

creditor-debitor și s-a stabilit tot greșit data scadenței pentru plata

dividendelor provenind din anul 1998. De asemenea, s-a invocat încălcarea normelor

de competență agreate de părți și clauza compromisorie, normele procedurale

privind citarea pentru termenul din 13 februarie 2007, dispozițiile art. 281

2

C. proc. civ. și dispozițiile privind excepția prescripției extinctive cu

referire la suma de 39.140 dolari S.U.A.

Analizând criticile aduse deciziei și

încheierii de completare a dispozitivului deciziei nr. 150/2006, Înalta Curte

de Casație și Justiție a pronunțat decizia nr. 2594 din 2 iulie 2007 prin care

a admis recursurile reclamantului și ale societății comerciale a casat decizia

și încheierea și a trimis cauza pentru rejudecare Curții de Apel Oradea, secția

comercială.

Înalta Curte a analizat procesul verbal din 6

iunie 2007, semnat și de reclamant, prin care în A.G.E.A. ținută de SC C.I. SRL

s-a hotărât majorarea capitalului social al societății, S.I.G. fiind trecut cu

suma de 7.167 lei reprezentând 5 % din capitalul social. În urma votului

hotărârii de majorare, care a fost adoptată în unanimitate, s-a stabilit că

asociatul S.I.G. a declarat că este de acord cu A.G.A. din 22 mai 2007 prin

care s-a stabilit scadența datoriilor societății către asociați, datorii

înscrise în contul 455.

Prin aceeași A.G.A. s-a acceptat ca în măsura

în care nu se vor plăti de către societate sumele reținute prin contul 455,

asociații să pornească la executarea drepturilor de încasat recunoscute de societate.

Constatând că nu s-a trecut concret în

procesul verbal care este suma din contul 455 care i se cuvine reclamantului și

reținând și caracterul de tranzacție al procesului verbal motivat de faptul că

acesta  conține și elemente de achiesare în privința unor drepturi care ar

putea fi valorificate în condițiile art. 720

7

C. proc. civ., cauza a

fost trimisă pentru rejudecare pentru a se da eficiență înțelegerii părților.

În rejudecare, Cauza a fost strămutată la Curtea de Apel Târgu Mureș care procedând la rejudecarea apelurilor declarate de SC C.I. SRL

și S.I.G. împotriva sentinței nr. 291/COM/2006 a pronunțat decizia nr. 106/A/2008

prin care, admițând cele două apeluri a schimbat în tot sentința apelată și a respins

acțiunea reclamantului S.I.G. ca prescrisă, în urma examinării excepției

privind prescripția dreptului la acțiune.

Pentru a decide astfel, Curtea de apel a reținut

că reclamantul a solicitat să i se restituie suma de 39.140 dolari S.U.A. scadentă

la data de 27 martie 1995 virată societății pentru a fi depusă la constituirea capitalului

social, precum și suma de 142.491.380 rol reprezentând dividende cuvenite

pentru anul 1998 și aprobate prin A.G.A. din 2 aprilie 1999, solicitând și

actualizarea sumei menționate, la data plății efective. Analizând modul în care

prima instanță a soluționat excepția prescripției extinctive, Curtea a observat

că s-a stabilit greșit momentul când a început să curgă termenul de prescripție.

Invocând art. 7 alin. (1) și (8) din Decretul nr. 167/1958, instanța de apel a

stabilit că dreptul la acțiune s-a născut la 27 martie 1995 odată cu virarea

ultimei sume de către reclamant. De asemenea, a stabilit că nu putea să opereze

întreruperea cursului prescripției pentru motivul că recunoașterea a intervenit

după împlinirea termenului de prescripție. Și în privința dividendelor în sumă de

14.249 Ron cuvenite pentru anul 1998, solicitate de reclamant, Curtea de Apel

Târgu Mureș a stabilit că a operat prescripția motivând că dreptul la dividende

s-a născut la data de 2 aprilie 1999, dată în raport de care dreptul de a

solicita dividendele a intrat sub incidența prescripției extinctive.

Recursul împotriva deciziei comerciale nr. 106/

A din 15 decembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș.

Reclamantul S.I.G. a declarat recurs

împotriva deciziei pronunțată în rejudecare, prin care a solicitat ca în

temeiul art. 304 alin. (3) și (9) C. proc. civ., să fie modificată în

totalitate decizia atacată în sensul respingerii apelurilor formulate de

pârâții SC C.I. SRL și S.M.

În argumentarea celor două motive de nelegalitate

recurentul a susținut că instanța de apel și-a depășit competența pe care o avea

ca instanță de rejudecare încălcând astfel prevederile art. 315 C. proc. civ. În

continuare recurentul a expus faptele care, în opinia sa demonstrează raporturile

juridice stabilite cu pârâtul S.M. și cu societatea comercială făcând trimitere

la procurile care i-au fost date intimatului persoană fizică, și la suma

predată mandatarului în scopul constituirii societății. A mai arătat că

mandatarul nu a folosit suma pe care i-a avansat-o potrivit destinației

convenite între părți și că despre această împrejurare a avut cunoștință la data

de 4 decembrie 2000 urmare comunicării care i-a fost făcută cu adresa nr. 28.

În continuare recurentul a considerat că starea de fapt a fost expusă corect în

sentința nr. 291/2006 și că deși a fost preluată în decizia nr. 150/2006 a

Curții de Apel Oradea, sentința fondului a fost desființată, în opinia sa,

soluția fiind greșită.

În ce privește prescripția, recurentul a susținut

că pârâții nu au contestat dreptul său de a i se restitui banii deturnați (care

nu au fost depuși ca aport la capitalul social), că nu a fost invocată de către

aceștia excepția prescripției și că dispozițiile art. 16 lit. a) din Decretul nr.

167/1958 nu operează pentru că prin balanțele din anii 1994 – 2004 s-a

recunoscut existența banilor și destinația lor. Față de aceste argumente

recurentul a considerat că este îndreptățit să-și valorifice pretențiile în

conformitate cu prevederile art. 375 alin. (4) și art. 376 C. com.

Intimatul S.M. a solicitat respingerea

recursului ca inadmisibil pentru că recurentul a solicitat să se mențină

sentința Tribunalului Bihor deși judecata în apel nu a intrat în cercetarea

fondului ci s-a oprit asupra excepției prescripției.

Pentru înlăturarea celorlalte motive,

intimatul a susținut că s-au aplicat în rejudecarea apelurilor dispozițiile art.

315 alin. (3) C. proc. civ., care stabilesc că instanța judecă din nou cauza ținând

seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost

casată. În privința prescripției extinctive judecata Curții de Apel Târgu

Mureș, în opinia sa, a fost corectă întrucât dreptul la acțiune s-a născut la

data de 27 martie 1995 odată cu virarea ultimei sume de către reclamant. De

asemenea, a considerat că nu au existat cauze de suspendare sau de întrerupere

a cursului prescripției care să-i poată fi opuse. În consecință, a solicitat respingerea

recursului și menținerea deciziei Curții de Apel Târgu Mureș.

Recursul este fondat.

proc. civ., invocat de recurent vizează situația când „Hotărârea s-a dat cu încălcarea

competenței altei instanțe”. În speță, decizia atacată cu recurs a fost

pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș în urma strămutării cauzei astfel că instanța

investită era competentă să judece calea de atac a apelului declanșată de cei

doi pârâți, societatea comercială și persoana fizică S.M.

de recurent în sensul că instanța de rejudecare nu a ținut seama de decizia de

casare pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în ciclul procesual

anterior ceea ce în opinia sa reprezintă o încălcare a art. 315 C. proc. civ. Folosirea

unor termeni improprii penrtru motivul invocat respectiv „depășirea

competenței” nu atrage o altă analiză a criticilor decât cea care vizează

aplicarea legii, astfel că susținerile privind încălcarea și aplicarea greșită

a prevederilor art. 315 C. proc. civ., se încadrează în cel de-al doilea motiv

de nelegalitate, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

civ., prevede că în caz de casare hotărârile instanței de recurs asupra

problemelor de drept dezlegate precum și asupra necesității administrării unor

probe sunt obligatorii pentru judecătorii instanței de trimitere. Observând soluția

pronunțată în rejudecare se constată că instanța de apel a pășit la examinarea

excepției prescripției deși Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr.

2594 din 2 iulie 2007, față de înscrisul nou depus în recurs, respectiv

procesul verbal din 6 iunie 2007 a constatat că A.G.E.A. a hotărât asupra majorării

capitalului social cu sumele redate în considerentele deciziei, printre

asociați fiind și S.I.G. S-a mai reținut că hotărârea de majorare a capitalului

social în forma propusă a fost adoptată în unanimitate și că recurentul a fost

de acord ca data scadenței sumelor din contul 455 față de creditorii societății

să fie 5 ianuarie 2008. Este evident din conținutul deciziei de casare, că

părțile au reconsiderat data scadenței datoriilor societății către asociați așa

încât intra în obligațiile instanței de trimitere să țină seama de aceste

dezlegări care se răsfrângeau direct asupra modului de rezolvare a excepției prescripției

în măsura în care o astfel de apărare ar fi fost invocată din nou.

Mai era de observat că înscrisul prin care

părțile au stabilit o dată a plăților a fost corelat cu prevederile art. 720

7

C. proc. civ., instanța de recurs apreciind la acel moment că înscrisul poate

fi valorificat în rejudecare dându-i-se eficiența unei înțelegeri intervenită

între părți cu condiția stabilirii sumei exacte de plată.

Așadar, în rejudecare instanța de trimitere

era ținută să aducă la îndeplinire întocmai, îndrumările primite din partea

instanței de control judiciar, aceste îndrumări fiind de esența atribuțiilor ce

revin instanței de rejudecare. Având în vedere că a fost nesocotită decizia de

casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție care prin considerente atrăgea atenția

instanței de trimitere asupra conținutului și efectelor înscrisului nou cât și

asupra necesității de a lămuri unele chestiuni de fapt (cuantumul sumelor

datorate), Înalta Curte va reține nelegalitatea deciziei nr. 106 din 15

decembrie 2008 întrucât a fost dată cu aplicarea greșită a art. 720

7

și 315 alin. (1) C. proc. civ.

de recurenta i-a fost opus de către intimată alineatul (3) prin care se dispune

că „După casare, instanța de fond va judeca din nou, ținând seama de toate

motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată”. Aceste

prevederi nu pot fi interpretate distinct de obligativitatea impusă de alin. (1)

de a se ține seama de problemele de drept dezlegate și de necesitatea de a se

administra probe. Dacă s-ar da o altă interpretare s-ar admite lipsa de

finalitate a controlului judiciar. În sensul acestui argument mai trebuie

reținut că în ipoteza în care nu s-ar reține obligativitatea instanței de

trimitere de a se supune îndrumărilor instanței de control s-ar recunoaște

posibilitatea reiterării erorilor comise prin soluția desființată și s-ar

ajunge la exercitarea repetată a căilor de atac, lucru nepermis.

În consecință, față de cele ce preced conform

art. 312 alin. (3) raportat la art. 304 alin. (9) C. proc. civ., recursul se va

admite, iar decizia atacată va fi casată, cauza urmând să fie trimisă Curții de

Apel pentru rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul S.I.G.

împotriva deciziei nr. 106/ A din 15 decembrie 2008 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția comercială contencios administrativ și fiscal, casează

decizia recurată și trimite cauza spre judecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16

octombrie 2009.