ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4/2009

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 6804 din 18 mai 2007,

Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis excepția prescripției

dreptului la acțiune cu privire la suma solicitată cu titlu de dividende

aferente anului 1997.

S-a admis, în parte, acțiunea formulată

de reclamanta R.H.M.B.H. AUSTRIA împotriva pârâtei SC P.A. SA Otopeni și s-a

dispus obligarea acesteia la plata următoarelor sume de bani: 6.635 lei –

dividende cuvenite pe anul 1999; 1.619.608 lei – daune moratorii pentru suma de

9 miliarde ROL; 100.000 dolari SUA – avans acordat pentru majorarea capitalului

social; 40750 dolari SUA – dobânda la această sumă; 165.000 dolari SUA – avans

acordat pentru livrare de petrol și 69.300 dolari SUA dobândă la această sumă.

Cererea privind acordarea dividendelor pe

anul 1997 a fost respinsă ca prescrisă, iar pârâta a fost obligată la 32459,17

RON cheltuieli de judecată.

Prin cererea adresată instanței,

reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei totale de

18.913.356.512 lei, reprezentând 5.628.991.863 lei - dividende aferente anilor

financiari 1997 și 1999, rectualizată cu indicele prețurilor de consum;

13.284.364.649 lei – daune moratorii ca urmare a achitării cu întârziere de

către pârâtă a sumei de 9.000.000.000 lei; 128.500 dolari SUA din care 100.000 dolari

SUA avans pentru aportul la capitalul social al pârâtei și 28.500 dolari SUA

dobânzi legale până în august 2004; 214.500 dolari SUA – din care 165.000 dolari

SUA avans pentru livrare de petrol și dobândă 49.500 dolari SUA.

La data de 21 octombrie 2005, reclamanta

și-a precizat acțiunea în sensul obligării pârâtei la plata sumelor totale de

360.000 dolari SUA și 2.135.164,23 ROL, reprezentând: 633.266,05 RON –

dividende pe anul 1997 reactualizate conform indicelui prețurilor de consum pe

perioada aprilie 1998 – septembrie 2005; 7388,6 RON dividende pe anul 1997

reactualizate pe aceeași perioadă; 1.494.508,58 RON – daune moratorii, 3.500 dolari

SUA plus dobânda de 6% la acest debit pe perioada 17 noiembrie 1999 – 17

octombrie 2005; 165.000 dolari SUA – avans pentru petrol; 60.225 dolari SUA

dobânda de 6% la acest debit pe perioada 2 septembrie 1999 – 2 octombrie 2005.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat

respingerea cererii de chemare în judecată, invocând excepția lipsei calității

procesuale active a reclamantei în ce privește suma solicitată cu titlu de

dividende pentru anul 1997, precum și excepția prescripției dreptului la

acțiune pentru aceste dividende.

Ulterior, prin completarea la

întâmpinare, pârâta a invocat excepția de fond a compensației legale, considerând

că debitele sunt stinse în totalitate.

Prin încheierea de ședință din 13

ianuarie 2006, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității

procesuale active și a unit cu fondul cauzei excepția prescripției dreptului la

acțiune, în legătură cu cererea de plată a dividendelor cuvenite pentru

exercițiul financiar al anului 1997.

În considerentele sentinței, instanța

fondului a reținut – cu privire la dividende – că reclamanta a devenit acționar

al pârâtei ca urmare a convenției de cesiune a contractului de vânzare –

cumpărare de acțiuni nr. 30/1997 și respectiv a actului adițional nr. 2 din 22

octombrie 1998, obligându-se să investească în societate o sumă minimă de

1.830.664 dolari SUA, în perioada 1998 – 2001.

Deși prin actul adițional nr. 2/1998 nu

cuprinde nici o mențiune cu privire la cesionarea dividendelor neîncasate de

cedent s-a reținut că, pârâta a recunoscut expres că datorează suma de

1.222.521.326 ROL cu titlu de dividende pe anul 1997 prin adresa nr. 2071 din septembrie

2001, recunoaștere ce s-a făcut însă după împlinirea termenului de prescripție.

S-a avut în vedere că dividendele

solicitate pentru anul financiar 1999 au fost recunoscute prin aceeași adresă

ca fiind datorate, motiv pentru care au fost acordate, suma fiind reactualizată

până la 31 iulie 2006.

S-a reținut că potrivit contractului de

cesiune de creanță încheiat la 20 noiembrie 2000, SC O.R. SRL a cesionat

reclamantei pentru un preț de 9 miliarde lei, creanțele împotriva pârâtei,

rezultate din alte trei contracte de cesiune încheiate între SC P. SA (cedent)

și SC O.R. SRL (cesionar), iar prin adresa nr. 735 din 20 iunie 2005 pârâta a

confirmat că are o datorie de 9 miliarde ROL ce nu a fost achitată datorită

unor dificultăți financiare.

De asemenea, la data de 15 iulie 2002,

pârâta a recunoscut că a efectuat o plată parțială pentru ca ulterior, să

recunoască existența datoriei.

Instanța a avut în vedere și raportul de

expertiză din care a rezultat că valoarea totală a penalităților este de

1.619.608 RON până în septembrie 2006.

De asemenea, cu privire la sumele de

100.000 dolari SUA și 165.000 dolari SUA, recunoscute prin aceeași adresă nr. 2071

din 5 septembrie 2005 s-a reținut că pârâta nu a probat achiziționarea de

petrol, majorarea capitalului său și nici restituirea sumelor, neputându-se lua

în considerare compensarea invocată.

Apelul formulat de reclamantă a fost

admis ca fondat prin decizia nr. 93 din 3 martie 2008 a Curții de Apel

București, secția a V-a comercială, care a schimbat sentința în parte, în sensul

că a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune cu

privire la dividendele aferente anului 1997 .

Prin aceeași decizie a fost admis capătul

de cerere așa cum a fost precizat și a obligat pârâta la plata către reclamantă

a sumei de 686.274,57 lei reprezentând dividende datorate pentru anul financiar

1997, actualizate potrivit indicelui de inflație, până la data de 31 iulie

2006, precum și la plata dobânzii legale calculată la această sumă de la data

introducerii acțiunii 31 august 2004 și până la pronunțarea apelului 3 martie

2004.

S-au menținut celelalte dispoziții ale

sentinței.

Apelul pârâtei a fost respins ca

nefondat.

În considerentele deciziei, instanța

apelului a reținut că prima instanță a respectat prevederile art. 261 alin. (1)

C. proc. civ., hotărârea fiind motivată corespunzător cerințelor pct. 5 și

cuprinzând argumentele ce i-au format convingerea în adoptarea soluției.

S-a

considerat că este nefondată susținerea pârâtei, în sensul căreia nu s-ar fi

analizat toate apărările invocate întrucât, judecătorul nu are obligația de

răspunde tuturor argumentelor și susținerilor invocate de părți în dovedirea și

respectiv, combaterea fiecărui petit, putând a le analiza grupat.

De asemenea, s-a considerat că existența

contractelor de cesiune de creanță nu poate fi contestată, în contextul în care

pârâta a recunoscut creanța reclamantei în diverse ocazii, enunțând adresele în

acest sens.

În ce privește prescripția creanței de 9

miliarde lei și a penalităților aferente s-a apreciat că termenul general de

prescripție a fost întrerupt prin recunoașterile pârâtei din 5 septembrie 2001

și 20 iunie 2002, înăuntrul termenului de prescripție.

S-a considerat că, chiar dacă instanța de

fond nu s-a pronunțat în mod expres cu privire la această excepție, din analiza

considerentelor sentinței rezultă că instanța a respins implicit această

excepție, dată fiind recunoașterea debitoarei care a întrerupt cursul acesteia.

Referitor la penalitățile aferente

debitului s-a apreciat că nu au caracterul unor prestații succesive, chiar dacă

debitul principal a fost plătit în 3 tranșe, întrucât eșalonarea s-a făcut în

mod unilateral de pârâtă.

Cu privire la apelul reclamantei,

instanța a reținut că este fondat în ceea ce privește modul de soluționare a excepției

prescripției dreptului material la acțiune a dividendelor aferente anului 1997.

Astfel, s-a avut în vedere că dividendele

pentru anul 1997 au fost aprobate și repartizate prin Hotărârea AGA nr. 1 din 21

martie 1998 au fost recunoscute ca declarate de către reclamantă la 5 aprilie

2000, prin procesul verbal nr. 1 al AGOA din cadrul SC R.F. SA, în care s-a

consemnat că directorul economic al societății a făcut precizarea: „dividendele

sunt înregistrate în contabilitate a o datorie a societății față de acționar…”.

De asemenea, instanța a reținut că

termenul de prescripție a fost întrerupt de mai multe ori prin recunoașteri

succesive de debitoarei, făcute înăuntrul termenului de prescripție motiv

pentru care, în raport de ultima întrerupere, 5 septembrie 2001 de la care a

început că curgă un nou termen de prescripție și data formulării acțiunii, 5

septembrie 2004, excepția prescripției este neîntemeiată.

Împotriva deciziei, pârâta SC P.A. SA a

declarat recurs prin care a invocat următoarele critici:

- Minuta deciziei atacate conține

dispoziții contrare, precum și modificări/adăugiri ce au fost semnate de un

singur judecător, neînțelegându-se voința instanței de apel cu privire la data

până la care se calculează dividendele.

- Instanța apelului a stabilit în

mod eronat faptul că excepția prescripției dreptului de a solicita penalitățile

aferente creanței de 9 miliarde lei, asupra căreia judecătorul fondului nu s-a

pronunțat, poate fi soluționată direct în apel, încălcând principiul dublului

grad de jurisdicție.

Recurenta consideră că, în mod

eronat s-a reținut de către instanța apelului, respingerea implicită a

excepției prescripției, în condițiile în care, nici măcar nu s-a menționat

faptul că ar fi invocată o astfel de excepție cu privire la dreptul reclamantei

de a pretinde penalități pentru perioada 20 noiembrie 2000 – 1 septembrie 2001.

De asemenea, se susține că s-a

procedat greșit prin netrimiterea cauzei spre rejudecare față de caracterul

devolutiv al apelului, iar respingerea acesteia în apel este nelegală.

- Ambele instanțe nu au ținut cont

de prevederile imperative ale art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 privind

unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale, în sensul cărora,

totalul penalităților pentru întârziere nu poate depăși cuantumul sumei asupra

căreia sunt calculate.

- Instanța a respins în mod greșit

excepția compensării legale între creanțele solicitate de reclamantă și

datoriile pe care aceasta le avea față de pârâtă în baza contractului de

vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 30 din 13 ianuarie 1997.

- S-a considerat în mod greșit că

suma de 265.000 dolari SUA nu reprezintă o investiție făcută în baza programului

investițional stabilit prin actul adițional nr. 2 la contractul de

vânzare-cumpărare acțiuni nr. 30 din 13 ianuarie 1997, în raport de prevederile

art. 3 alin. (2) lit. g) din O.G. nr. 25/2002 modificat prin O.G. nr. 40/2003.

În ce privește soluția dată de apelului

formulat de reclamanta-recurentă susține următoarele:

Instanța de apel nu a soluționat excepția

lipsei calității procesuale a reclamantei pentru a solicita dividendele

aferente anului 1997.

- Excepția prescripției dreptului de

a solicita plata dividendelor aferente anului 1997 a fost soluționată în mod

greșit, fiind eronată reținerea instanței în sensul căreia, termenul de

prescripție a fost întrerupt prin consemnările din procesul-verbal al sentinței

A.G.A. din 5 aprilie 2000.

Se arată că, termenul de prescripție

a început să curgă de la 21 martie 1998, momentul adoptării hotărârii A.G.A.,

iar pretinsa recunoaștere nu a provenit din partea societății, ci de la unul

din directori care nu avea nici măcar calitatea de membru al consiliului de

administrație .

De asemenea, se susține că

recunoașterea dreptului la dividende a intervenit după împlinirea termenului de

prescripție, prin adresa nr. 2071 din 5 septembrie 2001 nemaiputându-se vorbi

despre o întrerupere a acestui termen.

Cum, dreptul la plata dividendelor

pe anul 1997 s-a prescris, recurenta consideră că s-au prescris inclusiv

dobânzile calculate la acestea.

Intimata a depus întâmpinare la 7

ianuarie 2009 prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, în

raport de criticile aduse de recurentă deciziei atacate.

Analizând decizia atacată prin

prisma motivelor de recurs invocate Înalta Curte constată că recursul este

fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

hotărârii a fost întocmit în concordanță cu prevederile art. 258 alin. (1) C.

proc. civ., fiind semnat de toți membrii completului de judecată, iar

rectificările aduse în cuprinsul acestuia s-au efectuat cu respectarea

dispozițiilor art. 265 C. proc. civ., în sensul că ele cuprind semnătura

judecătorului care l-a întocmit.

În atare situație, critica

recurentei ce vizează aceste aspecte este nefondată.

soluționare, direct în apel, a excepției prescripției dreptului de a solicita

penalitățile aferente debitului de 9 miliarde lei nu poate fi primită întrucât,

așa cum corect a reținut și instanța apelului întrucât din considerentele

sentinței rezultă că această excepție a fost analizată, fiind înlăturată, în

contextul în care s-a reținut întreruperea cursului prescripției și

dispunându-se obligarea pârâtei la plata acestora.

instanțe au reținut corect întreruperea cursului prescripției prin

recunoașterile datoriei, care au avut loc înăuntrul termenului (20 iunie 2002

și 5 septembrie 2001) dând eficiență prevederilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

Cum pârâta a recunoscut debitul

principal este firesc ca penalitățile ce constituie un accesoriu al acestora să

urmeze aceeași soartă, nefiind vorba în cauză de prestații succesive numai

pentru că partea a înțeles să procedeze, în mod unilateral, la plata eșalonată

de debitului principal.

recurentei ce se referă la aplicabilitatea prevederilor art. 4 alin. (3) din

Legea nr. 469/2002 se constată că nu sunt incidente în cauză, în contextul în

care actul normativ este ulterior convenției părților, instanța dând eficiență

principiului neretroactivității legii, al inaplicabilității raporturilor

juridice născute anterior intrării ei în vigoare.

a contractului de cesiune și la reținerile instanței de apel cu privire la

destinația sumei de 265.000 dolari SUA, Înalta Curte consideră că, în raport de

prevederile art. 304 C. proc. civ., nu pot face obiectul controlului judiciar

întrucât nu vizează aspecte de nelegalitate, ce țin de temeinicia deciziei

atacate.

soluționarea excepțiilor invocate de pârâtă prin întâmpinare și anume excepția

prescripției dreptului de a se solicita plata dividendelor aferente anului 1997

și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei de a solicita

aceleași dividende se constată că sunt fondate pentru următoarele argumente:

Instanța fondului a pus în discuția

părților cele două excepții la termenul din 13 ianuarie 2006, consemnându-se în

încheierea de ședință că se respinge excepția lipsei calității procesuale

active, privind acordarea dividendelor pe 1997, dat fiind că aspectele invocate

privesc fondul cauzei.

Excepția prescripției dreptului la acțiune

pentru acordarea acelorași dividende a fost unită cu fondul, considerându-se

necesar a se administra probe pe fondul cauzei, iar prin sentință, instanța

fondului s-a pronunțat în sensul admiterii cu consecința respingerii acestui

petit ca fiind prescris.

În contextul în care instanța

apelului a considerat că această excepție este nefondată, pronunțându-se ea

însăși asupra fondului petitului prin care s-au solicitat dividendele aferente

anului 1997, în sensul acordării lor, a încălcat prevederile art. 297 alin. (1)

teza 1 C. proc. civ.

Astfel, potrivit prevederilor

menționate, „în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a

rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, instanța de apel va

desființa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei

instanțe”.

În atare situație, instanța apelului

trebuia să procedeze la desființarea în parte a sentinței și să trimită cauza

la fond pentru judecarea petitului tocmai pentru a se da eficiență principiului

dublului grad de jurisdicție, neavând posibilitatea de a evoca ea însăși

fondul.

De asemenea se constată că prin

modul în care instanțele au abordat excepția lipsei calității procesuale active

a reclamantei, în ce privește cererea de acordare a dividendelor aferente anului

1997, s-au încălcat prevederile art. 137 C. proc. civ.

Astfel potrivit acestor prevederi,

instanțele sunt datoare ca, mai întâi, să se pronunțe asupra excepțiilor de

procedură și asupra celor de fond care fac de prisos, în tot sau în parte,

cercetarea fondului pricinii.

Or, excepția lipsei calității

procesuale active a reclamantei, în privința petitului menționat este o

excepție de fond care, dacă s-ar aprecia ca fiind justificată, ar face

imposibilă cercetarea fondului petitului.

Nu pot fi primite argumentele

instanțelor anterioare cu privire la faptul că partea ar fi invocat această

chestiune ca pe o apărare de fond întrucât nu ține de natura excepției. În

cazul în care instanțele ar fi considerat că se impune administrarea de

probatorii ar fi avut posibilitatea să unească excepția cu fondul cauzei și să

se pronunțe în raport de ceea ce rezulta din probe.

Neprocedând astfel hotărârile sub

acest aspect apar ca fiind nelegale, fiind incidente prevederile art. 312 alin.

(5) C. proc. civ.

În consecință, Înalta Curte va

admite ca fondat recursul pârâtei, urmând ca decizia să fie modificată în

parte, în sensul desființării în parte a sentinței și trimiterii cauzei pentru

soluționarea pe fond a petitului privind obligarea la dividendele aferente

anului 1997 și pentru a se pronunța asupra excepțiilor invocate de pârâtă prin

întâmpinare.

Urmează ca instanța să mențină

restul dispozițiilor deciziei cu privire la respingerea apelului declarat de

apelanta-pârâtă SC P.A. SA și a restului dispozițiilor sentinței privind

admiterea, în parte, a acțiunii reclamantei SC R.H.M.B.H. și obligarea pârâtei

la plata următoarelor sume de bani: 6.635 lei dividende pentru anul 1999;

1.619.608 lei daune moratorii pentru suma de 9 miliarde ROL; 100.000 dolari SUA

avans acordat pentru majorarea capitalului social; 40750 dolari SUA dobânda la

această sumă; 165.000 dolari SUA avans acordat pentru livrare petrol și 69.300 dolari

SUA dobândă la această sumă.

Dat fiind că prima instanță urmează

să soluționeze capătul de cerere ce vizează acordarea dividendelor pe anul 1999

se va pronunța și asupra excepției din întâmpinare ce vizează acest aspect,

respectiv excepția lipsei calității procesuale a reclamantei.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta SC

P.A. SA Otopeni împotriva deciziei nr. 93 din 3 martie 2008 a Curții de Apel

București, secția a V-a comercială, pe care o modifică în parte, în sensul că

desființează sentința comercială nr. 6804 din 18 mai 2007 a Tribunalului

București, secția a VI-a comercială, în parte, și trimite cauza pentru

soluționarea pe fond a capătului de cerere privind obligarea la dividendele pe

anul 1997 și pentru a se pronunța asupra excepțiilor invocate prin întâmpinare.

Menține restul dispozițiilor deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 13 ianuarie 2009.