ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3427/2011

Asupra contestației în

anulare constată următoarele:

Prin

decima nr. 1014 din 17 februarie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția civilă și

de proprietate intelectuală,

a respins, ca nefondat, recursul declarat

de pârâta SC S. SA împotriva deciziei

nr. 232 din 9 decembrie 2002 a Curții de Apel Craiova, secția civilă.

S-a reținut de către

instanța supremă că recurenta nu poate reclama aplicarea art. 27 din Legea nr.

10/2001 întrucât, așa cum corect a constatat instanța de apel, preluarea

proprietății de către stat nu s-a făcut cu titlu valabil și prin urmare nu

prezintă relevanță dacă bunul se află în evidențele unității deținătoare

privatizată conform cerințelor legale.

In raport de această

situație s-a constatat că sunt irelevante aprecierile recurentei cu privire la

calitatea sa de subdobânditor de bună-credință al bunului, deoarece art. 20 din

lege nu atribuie efecte juridice bunei sau relei credințe, neprezentând, de

asemenea, relevanță nici criticile aduse deciziei recurate vizând reținerile

referitoare la caracterul declarativ și nu constitutiv de drepturi al sentinței

civile nr. 5108 din 29 august 1997 a Judecătoriei Slatina, hotărâre inopozabilă

intimaților persoane fizice.

Așa stând lucrurile, s-a

reținut că în mod corect instanța a dispus restituirea în natură, deoarece

bunul a intrat în patrimoniul societății comerciale în condițiile art. 20 alin.

(2) din Legea nr. 15/1990, anterior privatizării, situație în care ieșirea

bunului din patrimoniu nu a împiedicat în niciun fel procedura de privatizare.

S-a constatat că sunt

neîntemeiate și criticile referitoare la nesoluționarea cererii de chemare în

garanție și a dreptului de retenție. De altfel, recurenta nu a criticat maniera

în care instanța de apel a reținut că neaplicarea art. 27 din Legea nr. 10/2001

și neanularea contractului de vânzare-cumpărare acțiuni au exclus calitatea de

părți a Autorității pentru Privatizarea și Administrarea Participațiilor

Statului și SIF Oltenia, iar pe de altă parte, nefiind timbrate, cererile nu au

fost puse în discuție.

In mod corect, instanța

de apel a constatat că analiza condițiilor de formă ale notificării și ale

valabilității procurii nu pot constitui obiect de analiză direct în apel, în

raport de dispozițiile art. 294 C. proc. civ.

In consecință, instanța

de recurs a reținut că instanța care a pronunțat decizia atacată a motivat-o

corect și a analizat temeinic pretențiile părților și regimul juridic incident.

Tot astfel, analizând criticile formulate prin motivele de recurs prevăzute de

pct. 7 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., instanța de recurs a reținut caracterul

lor nefondat și, în raport de dispozițiile art. 312 din cod, a respins

recursul.

Împotriva

acestei decizii a formulat contestație în anulare SC S. SA.,

solicitând admiterea acesteia,

anularea hotărârii atacate și rejudecarea recursului.

A arătat că temeiul de

drept al contestației în anulare îl reprezintă dispozițiile art. 318 C. proc.

civ. deoarece dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greșeli materiale

și, respingând recursul, Înalta Curte a omis din greșeală să cerceteze vreunul

din motivele de modificare sau de casare.

Astfel, instanța de

recurs nu s-a pronunțat asupra cererii de chemare în garanție existentă la

dosar și nici asupra excepțiilor, prin neobservarea actelor de procedură aflate

la dosar.

Este mai mult decât

evident faptul că au fost încălcate principiul liberului acces la justiție și

dreptul la un proces echitabil.

In continuare,

contestatoarea a prezentat istoricul cauzei, pornind de la formularea

notificării, căreia i-a adus critici referitoare la faptul că este nedatată și

nesemnată. A arătat că a formulat întâmpinare și o cerere de chemare în

garanție și a menționat înscrisurile depuse în susținerea acestora, precizând

că, urmare unei greșeli materiale vădite, acestea nu au fost studiate și puse

în discuția părților, după legala lor citare, judecătorul fondului

neconformându-se prevederilor art. 129, art. 85 și art. 61-63 C. proc. civ.,

fiind incidente dispozițiile art. 105-108 din cod.

A menționat ce a

solicitat prin întâmpinare, atât pe cale de excepții cât și pe fondul cauzei,

reiterând în integralitatea sa cuprinsul acesteia, precum și cel al cererii de

chemare în garanție a A.P.A.P.S. (fostul F.P.S.), sucursala Muntenia, și a

S.I.F. Oltenia (fostul F.P.P.).

A arătat că instanța,

contrar prevederilor art. 152 C. proc. civ., nu a analizat excepțiile și

apărările societății, fără a ține cont de faptul că avea obligativitatea

soluționării acestora, după punerea în discuția părților.

A invocat o decizie a

instanței supreme din 2002, din care a preluat pasaje referitoare la principiul

contradictorialității.

Aceeași prezentare a

situației de fapt a continuat cu judecata în fața instanței de apel,

contestatoarea prezentând motivele pentru care a solicitat admiterea apelului

și schimbarea în tot a sentinței atacate, în sensul respingerii pe fond a

acțiunii și derularea ulterioară a litigiului.

A prezentat

considerentele cuprinse în hotărârea instanței de apel, motivare pe care a

considerat-o tară suport legal.

A continuat cu motivele

de recurs pe care le-a formulat împotriva deciziei pronunțată în apel și a

considerat că pentru a suplini lipsa de rol activ a instanțelor anterioare,

Înalta Curte „a făcut constatări ce au fost puse în discuția părților",

respectiv a solicitat depunerea unor înscrisuri.

A concluzionat că

rezultă că actul (procura) care a stat la baza notificării a fost cel din 31

ianuarie 2001, astfel încât indubitabil notificarea s-a făcut doar de către

S.T.

A prezentat derularea

ulterioară a litigiului în fața instanței supreme.

După reiterarea

considerentelor deciziei dată în recurs, contestatoarea a făcut referire și la

principiul securității raporturilor juridice, statuat ca atare inclusiv de

Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

A arătat că nu au fost

atacate certificatele prin care societății i-a fost trecută în proprietate

exclusivă suprafața de 5693,58 mp pe care se află situat și imobilul din

Slatina, și că în favoarea sa s-a pronunțat și sentința civilă nr. 5109/1997 de

către Judecătoria Slatina, care reprezintă un element nou apărut în ordinea

juridică și care nu poate fi ignorată de către terți sub motiv că nu au

participat în procesul finalizat prin adoptarea ei.

A conchis că instanțele

de fond, apel și recurs nu au soluționat excepțiile incidente speței și nici pe

cele invocate din oficiu, astfel încât, după cum a statuat și Înalta Curte prin

decizia nr. 9108 din 10 noiembrie 2005, se va retracta decizia de respingere a

recursului dacă s-a omis a se pronunța, motivat asupra unui motiv de recurs,

chiar dacă acest motiv a fost pus în discuție din oficiu.

Analizând contestația în

anulare,

se reține că

aceasta este nefondată în considerarea argumentelor ce succed.

Potrivit art. 318 alin.

(1) C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu

contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau

când instanța, respingând recursul sau admițându-1 numai în parte, a omis din

greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

In înțelesul textului de

lege mai sus citat, se reține că prin această cale extraordinară de atac se

tinde la anularea unei hotărâri irevocabile numai pentru motivele limitativ

stipulate, respectiv pentru că s-au săvârșit erori materiale în legătură cu

aspecte formale ale judecării recursului sau pentru că instanța a omis din

greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Se observă că în speță

niciuna din cerințele impuse de textul de lege despre care s-a făcut vorbire nu

este întrunită.

Astfel, prin decizia nr.

1014 din 17 februarie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală, a respins, ca nefondat, recursul declarat de

pârâta SC S. SA împotriva deciziei nr. 232 din 9 decembrie 2002 a Curții de

Apel Craiova, secția civilă, pentru motivele prezentate detaliat prin

considerente.

In speță, nu poate fi

nicidecum vorba de o eroare materială, în sensul textului cuprins la art. 318

C. proc. civ., care vizează greșeli de procedură și nu greșeli de judecată, cum

ar fi aprecierea probelor, interpretarea unor dispoziții legale sau rezolvarea

unui incident procedural.

Totodată,

contestatoarea, prevalându-se de dispozițiile art. 318 C. proc. civ., a unit

cele două teze pe care le are în vedere textul de lege, în sensul că a

considerat că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greșeli materiale

care constă în faptul că s-a omis a se cerceta unul din motivele de modificare

sau de casare.

In realitate, ceea ce

pretinde contestatoarea, prin intermediul căii extraordinare de atac, reprezintă

o reanalizare a criticilor formulate nu numai prin recurs ci de-a lungul

întregului litigiu, arătând că s-au omis a se analiza înscrisuri aflate la

dosarul cauzei și solicită ca, pe baza acestora, instanța să reaprecieze

aspecte care țin de situația de fapt.

Or, acest lucru nu ar fi

fost permis nici instanței sesizate cu soluționarea recursului, față de

configurația art. 304 C. proc. civ., fiind cu atât mai puțin permis instanței

care soluționează contestația în anulare.

Calea contestației în

anulare nu este deschisă părții pentru a supune unui nou control de legalitate

o critică dedusă judecății prin intermediul recursului și care a primit o

dezlegare jurisdicțională. Ar însemna, primind susținerea contestatoarei, ca

hotărârea irevocabilă să fie cenzurată pentru nelegalitate pe alte aspecte

decât cele expres și limitativ reglementate de normele procedurale și de a

provoca rejudecarea căii de atac a recursului, deschizându-se astfel calea

recursului la recurs.

Mai mult decât atât, se

reține că instanța de recurs s-a pronunțat asupra tuturor motivelor cu care a

fost învestită, inclusiv asupra celor referitoare la nesoluționarea cererii de

chemare în garanție și a dreptului de retenție.

Insă nemulțumirea

contestatoarei rezidă în special din așa-zisa nesoluționare a respectivei

cereri de chemare în garanție de către instanța fondului, fără a observa că pe

calea contestației în anulare nu se pot aduce critici în afara celor expres și

limitativ prevăzute de lege și ignorându-se total gradele de jurisdicție anterioare

și posibilitatea cenzurării potrivit fiecăruia.

Pentru aceste

considerente, contestația în anulare urmează a fi respinsă ca nefondată.

In raport de

dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora partea care cade

în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată,

contestatoarea va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată în sumă de

2000 lei, conform chitanței reprezentând onorariu avocațial (fila 150), către

intimații S.T.D. și B.A.G.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată,

contestația în anulare formulată de SC S. SA împotriva deciziei nr. 1014 din 17

februarie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală.

Obligă pe contestatoare

la 2000 lei cheltuieli de judecată către intimații S.T.D. și B.A.G.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 aprilie 2011.