ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3427/2011

Asupra contestației în anulare constată următoarele: Prin decima nr. 1014 din 17 februarie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC S. SA împotriva deciziei nr. 232 din 9 decembrie 2002 a Curții de Apel Craiova, secția civilă. S-a reținut de către instanța supremă că recurenta nu poate reclama aplicarea art. 27 din Legea nr. 10/2001 întrucât, așa cum corect a constatat instanța de apel, preluarea proprietății de către stat nu s-a făcut cu titlu valabil și prin urmare nu prezintă relevanță dacă bunul se află în evidențele unității deținătoare privatizată conform cerințelor legale.

In raport de această situație s-a constatat că sunt irelevante aprecierile recurentei cu privire la calitatea sa de subdobânditor de bună-credință al bunului, deoarece art. 20 din lege nu atribuie efecte juridice bunei sau relei credințe, neprezentând, de asemenea, relevanță nici criticile aduse deciziei recurate vizând reținerile referitoare la caracterul declarativ și nu constitutiv de drepturi al sentinței civile nr. 5108 din 29 august 1997 a Judecătoriei Slatina, hotărâre inopozabilă intimaților persoane fizice. Așa stând lucrurile, s-a reținut că în mod corect instanța a dispus restituirea în natură, deoarece bunul a intrat în patrimoniul societății comerciale în condițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, anterior privatizării, situație în care ieșirea bunului din patrimoniu nu a împiedicat în niciun fel procedura de privatizare.

S-a constatat că sunt neîntemeiate și criticile referitoare la nesoluționarea cererii de chemare în garanție și a dreptului de retenție. De altfel, recurenta nu a criticat maniera în care instanța de apel a reținut că neaplicarea art. 27 din Legea nr. 10/2001 și neanularea contractului de vânzare-cumpărare acțiuni au exclus calitatea de părți a Autorității pentru Privatizarea și Administrarea Participațiilor Statului și SIF Oltenia, iar pe de altă parte, nefiind timbrate, cererile nu au fost puse în discuție. In mod corect, instanța de apel a constatat că analiza condițiilor de formă ale notificării și ale valabilității procurii nu pot constitui obiect de analiză direct în apel, în raport de dispozițiile art. 294 C. proc.

civ. In consecință, instanța de recurs a reținut că instanța care a pronunțat decizia atacată a motivat-o corect și a analizat temeinic pretențiile părților și regimul juridic incident. Tot astfel, analizând criticile formulate prin motivele de recurs prevăzute de pct. 7 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., instanța de recurs a reținut caracterul lor nefondat și, în raport de dispozițiile art. 312 din cod, a respins recursul. Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare SC S. SA., solicitând admiterea acesteia, anularea hotărârii atacate și rejudecarea recursului. A arătat că temeiul de drept al contestației în anulare îl reprezintă dispozițiile art. 318 C. proc. civ. deoarece dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greșeli materiale și, respingând recursul, Înalta Curte a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.

Astfel, instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra cererii de chemare în garanție existentă la dosar și nici asupra excepțiilor, prin neobservarea actelor de procedură aflate la dosar. Este mai mult decât evident faptul că au fost încălcate principiul liberului acces la justiție și dreptul la un proces echitabil. In continuare, contestatoarea a prezentat istoricul cauzei, pornind de la formularea notificării, căreia i-a adus critici referitoare la faptul că este nedatată și nesemnată. A arătat că a formulat întâmpinare și o cerere de chemare în garanție și a menționat înscrisurile depuse în susținerea acestora, precizând că, urmare unei greșeli materiale vădite, acestea nu au fost studiate și puse în discuția părților, după legala lor citare, judecătorul fondului neconformându-se prevederilor art. 129, art. 85 și art. 61-63 C. proc.

civ., fiind incidente dispozițiile art. 105-108 din cod. A menționat ce a solicitat prin întâmpinare, atât pe cale de excepții cât și pe fondul cauzei, reiterând în integralitatea sa cuprinsul acesteia, precum și cel al cererii de chemare în garanție a A.P.A.P.S. (fostul F.P.S.), sucursala Muntenia, și a S.I.F. Oltenia (fostul F.P.P.). A arătat că instanța, contrar prevederilor art. 152 C. proc. civ., nu a analizat excepțiile și apărările societății, fără a ține cont de faptul că avea obligativitatea soluționării acestora, după punerea în discuția părților. A invocat o decizie a instanței supreme din 2002, din care a preluat pasaje referitoare la principiul contradictorialității. Aceeași prezentare a situației de fapt a continuat cu judecata în fața instanței de apel, contestatoarea prezentând motivele pentru care a solicitat admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței atacate, în sensul respingerii pe fond a acțiunii și derularea ulterioară a litigiului.

A prezentat considerentele cuprinse în hotărârea instanței de apel, motivare pe care a considerat-o tară suport legal. A continuat cu motivele de recurs pe care le-a formulat împotriva deciziei pronunțată în apel și a considerat că pentru a suplini lipsa de rol activ a instanțelor anterioare, Înalta Curte „a făcut constatări ce au fost puse în discuția părților", respectiv a solicitat depunerea unor înscrisuri. A concluzionat că rezultă că actul (procura) care a stat la baza notificării a fost cel din 31 ianuarie 2001, astfel încât indubitabil notificarea s-a făcut doar de către S.T. A prezentat derularea ulterioară a litigiului în fața instanței supreme. După reiterarea considerentelor deciziei dată în recurs, contestatoarea a făcut referire și la principiul securității raporturilor juridice, statuat ca atare inclusiv de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

A arătat că nu au fost atacate certificatele prin care societății i-a fost trecută în proprietate exclusivă suprafața de 5693,58 mp pe care se află situat și imobilul din Slatina, și că în favoarea sa s-a pronunțat și sentința civilă nr. 5109/1997 de către Judecătoria Slatina, care reprezintă un element nou apărut în ordinea juridică și care nu poate fi ignorată de către terți sub motiv că nu au participat în procesul finalizat prin adoptarea ei. A conchis că instanțele de fond, apel și recurs nu au soluționat excepțiile incidente speței și nici pe cele invocate din oficiu, astfel încât, după cum a statuat și Înalta Curte prin decizia nr. 9108 din 10 noiembrie 2005, se va retracta decizia de respingere a recursului dacă s-a omis a se pronunța, motivat asupra unui motiv de recurs, chiar dacă acest motiv a fost pus în discuție din oficiu.

Analizând contestația în anulare, se reține că aceasta este nefondată în considerarea argumentelor ce succed. Potrivit art. 318 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-1 numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare. In înțelesul textului de lege mai sus citat, se reține că prin această cale extraordinară de atac se tinde la anularea unei hotărâri irevocabile numai pentru motivele limitativ stipulate, respectiv pentru că s-au săvârșit erori materiale în legătură cu aspecte formale ale judecării recursului sau pentru că instanța a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Se observă că în speță niciuna din cerințele impuse de textul de lege despre care s-a făcut vorbire nu este întrunită. Astfel, prin decizia nr. 1014 din 17 februarie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC S. SA împotriva deciziei nr. 232 din 9 decembrie 2002 a Curții de Apel Craiova, secția civilă, pentru motivele prezentate detaliat prin considerente. In speță, nu poate fi nicidecum vorba de o eroare materială, în sensul textului cuprins la art. 318 C. proc. civ., care vizează greșeli de procedură și nu greșeli de judecată, cum ar fi aprecierea probelor, interpretarea unor dispoziții legale sau rezolvarea unui incident procedural.

Totodată, contestatoarea, prevalându-se de dispozițiile art. 318 C. proc. civ., a unit cele două teze pe care le are în vedere textul de lege, în sensul că a considerat că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greșeli materiale care constă în faptul că s-a omis a se cerceta unul din motivele de modificare sau de casare. In realitate, ceea ce pretinde contestatoarea, prin intermediul căii extraordinare de atac, reprezintă o reanalizare a criticilor formulate nu numai prin recurs ci de-a lungul întregului litigiu, arătând că s-au omis a se analiza înscrisuri aflate la dosarul cauzei și solicită ca, pe baza acestora, instanța să reaprecieze aspecte care țin de situația de fapt. Or, acest lucru nu ar fi fost permis nici instanței sesizate cu soluționarea recursului, față de configurația art. 304 C. proc.

civ., fiind cu atât mai puțin permis instanței care soluționează contestația în anulare. Calea contestației în anulare nu este deschisă părții pentru a supune unui nou control de legalitate o critică dedusă judecății prin intermediul recursului și care a primit o dezlegare jurisdicțională. Ar însemna, primind susținerea contestatoarei, ca hotărârea irevocabilă să fie cenzurată pentru nelegalitate pe alte aspecte decât cele expres și limitativ reglementate de normele procedurale și de a provoca rejudecarea căii de atac a recursului, deschizându-se astfel calea recursului la recurs. Mai mult decât atât, se reține că instanța de recurs s-a pronunțat asupra tuturor motivelor cu care a fost învestită, inclusiv asupra celor referitoare la nesoluționarea cererii de chemare în garanție și a dreptului de retenție.

Insă nemulțumirea contestatoarei rezidă în special din așa-zisa nesoluționare a respectivei cereri de chemare în garanție de către instanța fondului, fără a observa că pe calea contestației în anulare nu se pot aduce critici în afara celor expres și limitativ prevăzute de lege și ignorându-se total gradele de jurisdicție anterioare și posibilitatea cenzurării potrivit fiecăruia. Pentru aceste considerente, contestația în anulare urmează a fi respinsă ca nefondată. In raport de dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, contestatoarea va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2000 lei, conform chitanței reprezentând onorariu avocațial (fila 150), către intimații S.T.D.

și B.A.G. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de SC S. SA împotriva deciziei nr. 1014 din 17 februarie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Obligă pe contestatoare la 2000 lei cheltuieli de judecată către intimații S.T.D. și B.A.G. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 aprilie 2011.