ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3915/2006

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3915/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la data de

18 iunie 2002, reclamanții C.V. și C.M. au solicitat în contradictoriu cu

pârâtele Primăria comunei Dorobanțu, județul Călărași, A.P.A.P.S. și SC I. SA

cu sediul în Călărași ca acestea să fie obligate să-i restituie în natură sau

să le acorde măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în

comuna Dorobanțu, județul Călărași compus din teren în suprafață de 2000 mp,

construcțiile edificate pe acesta, respectiv „Moara Victoria” cu utilajele

devenite imobile prin încorporare și o casă compusă din două camere edificată

pe același teren.

Reclamanții și-au completat acțiunea

la data de 1 august 2002 solicitând ca în temeiul art. 46 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001 să se constate nulitatea absolută a actelor de înstrăinare a

imobilului în litigiu, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. 80/1994

încheiat între F.P.S. și pârâta SC I. SA.

La termenul din 4 martie 2003,

reclamanții și-au precizat acțiunea în sensul că aceasta are caracterul unei

acțiuni în revendicarea imobilului în litigiu întemeiată pe dispozițiile art.

1, art. 20 din Legea nr. 10/2001 precum și art. 480 C. civ.

Pârâta SC I. SA a formulat cerere

reconvențională prin care a solicitat să se constate că actul de

vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 80 din 9 februarie 1994 încheiat cu fostul

F.P.S. este legal, respectând legile în vigoare de la data înstrăinării, așa

încât SC I. SA este un dobânditor de bună credință al imobilului. Totodată,

pârâta a mai solicitat să se constate că imobilul dobândit astfel s-a făcut

prin preluarea cu titlu valabil în cadrul procesului de privatizare.

S-a mai invocat de pârâta SC I. SA

excepția inadmisibilității acțiunii reclamanților.

Tribunalul București, secția a III-a

civilă, prin sentința nr. 490 din 13 mai 2003 a admis excepția invocată de

pârâta SC I. SA și a respins acțiunea reclamanților ca inadmisibilă cu

motivarea că persoanele îndreptățite pot solicita, fie restituirea în natură a

imobilelor, fie măsuri reparatorii prin echivalent pentru care este necesară urmarea

unei proceduri administrative distincte, în nici un caz neputându-se solicita

ambele modalități prevăzute de Legea nr. 10/2001.

De asemenea tribunalul a reținut că

reclamanții au formulat acțiune în revendicarea imobilului și nu contestație

așa cum prevede art. 24 din Legea nr. 10/2001, deși pârâta SC I. SA Călărași

le-a comunicat decizia nr. 1 din 2 iulie 2001 prin care li s-a respins cererea

de restituire în natură a bunului solicitat.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel reclamanții criticând-o ca fiind nelegală deoarece prima instanță

nu a stabilit corect obiectul cauzei, câtă vreme pârâtele nu au emis dispoziții

motivate în conformitate cu art. 24 din Legea nr. 10/2001, iar decizia nr.

1/2001 emisă de SC I. SA nu are o astfel de semnificație.

Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă, prin decizia nr. 660 A din 11 decembrie 2003 a admis apelul

reclamanților și potrivit art. 297 C. proc. civ. a anulat sentința pronunțată

de tribunal reținând cauza pentru evocarea fondului.

În pronunțarea acestei hotărâri,

instanța de apel a reținut că tribunalul nu s-a pronunțat asupra a ceea ce i

s-a cerut, calificând greșit acțiunea cu care a fost investit.

Instanța de apel a stabilit că

obiectul acțiunii, așa cum rezultă din acțiunea introductivă și din cererea

completatoare, vizează revendicarea imobilului, teren în suprafață de 2000 mp

și construcțiile edificate pe acesta situat în comuna Dorobanțu, județul

Călărași precum și constatarea nulității absolute a actului de înstrăinare a

acestui imobil nr. 80/1994 încheiat între fostul F.P.S. și pârâta SC I. SA.

De asemenea, temeiul juridic indicat

de reclamanți îl constituie în privința primului capăt de cerere art. 1 și art.

20 din Legea nr. 10/2001 coroborat cu art. 480 C. civ., iar pentru al doilea

capăt de cerere, art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Din această perspectivă, s-a

constatat că reținerea primei instanțe că este investită cu soluționarea

cumulativă atât a cererii de restituire cât și a cererii de acordare a

măsurilor reparatorii prin echivalent este eronată întrucât rezultă cu evidență

din modul de redactare a acțiunii, dar mai ales din cererea precizatoare depusă

la data de 4 martie 2002 că măsurile reparatorii erau solicitate doar în

subsidiar.

Instanța de apel a mai constat că

tribunalul nu s-a pronunțat asupra celui de-al doilea capăt de cerere privind

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 80/1994

și a stabilit că decizia nr. 1 din 2 iulie 2001 emisă de pârâta SC I. SA nu are

valoarea unei dispoziții în sensul art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Împrejurarea că intimatele-pârâte nu

au răspuns prin dispoziții motivate la solicitarea reclamanților privind

imobilul în litigiu, nu poate îngrădi accesul acestora la justiție pentru

retrocedarea în natură a bunului.

Evocând fondul cauzei, prin decizia

nr. 486 A din 11 martie 2004 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă, acțiunea reclamanților C.V. și C.M. a fost respinsă ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel, în evocarea fondului, s-a considerat investită cu o cerere în anularea

contractului de vânzare-cumpărare nr. 80/1994 în temeiul art. 46 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001 și subsecvent cu o cerere în revendicare întemeiată pe

dispozițiile art. 480 C. civ., ca mijloc procedural de repunere a părților în

situația anterioară prin restituirea în natură a imobilului.

Analizând cererea de constatare a

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare prin prisma

dispozițiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 s-a reținut că reclamanților

le revenea sarcina dovedirii relei-credințe a pârâților în una din formele care

să conducă la nulitatea contractului, respectiv conivența frauduloasă sau

reaua-credință a subdobânditorului, or asemenea dovezi nu s-au produs.

Ca atare, actul de înstrăinare este

legal, iar subdobânditorul imobilului a încheiat contractul cu bună-credință,

imobilul intrând în patrimoniul său cu titlu valabil.

În ce privește capătul de cerere

referitor la revendicarea imobilului, instanța de apel l-a considerat nefondat,

întrucât în condițiile în care ambele părți dețin titluri de proprietate,

preferabilitatea unuia față de celălalt s-a rezolvat prin însăși dispoziția

cuprinsă în art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ce nu poate fi anihilată

prin compararea titlurilor, ca simplă ipoteză de probațiune a revendicării.

Compararea titlurilor vizează exclusiv situația când ambele părți ale

revendicării produc titluri derivate care emană de la autori diferiți și care

sunt fără vreo legătură între ele. Or, în speță titlurile părților sunt într-o

strânsă legătură bazată mai întâi pe existența unui autor comun care a transmis

derivat proprietatea bunului, iar apoi prin intervenția actului de preluare la

stat și, prin convenție, înstrăinarea lui către pârâta-subdobânditoare.

Referitor la susținerea

apelanților-reclamanți că acțiunea în revendicare vizează atât restituirea în

natură cât și restituirea prin echivalent, instanța de apel a considerat că, în

temeiul art. 480 C. civ. nu se poate solicita decât restituirea în natură așa

încât nu poate fi admisibilă nici o cerere subsidiară care să aibă ca obiect

obținerea unor măsuri reparatorii.

S-a apreciat că cele două pretenții

ale reclamanților nu pot ființa decât ca cereri distincte, cu regim juridic

strict determinat întrucât dreptul comun conferă temeiuri de drept diferite:

art. 480 C. civ. pentru acțiunea în revendicare și principiile răspunderii

civile delictuale pentru acțiunea în reparațiunea civilă în condiții de

prescriptibilitate a cererii.

În termenul prevăzut de art. 301 C.

proc. civ. în contra acestei ultime decizii au declarat recurs reclamanții C.V.

și C.M. invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ.

Recurenții susțin în esență că

hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea

legii.

Astfel, se menționează că imobilul

în litigiu, proprietatea tatălui reclamanților a fost preluat de stat abuziv

prin procesul verbal de inventar din 14 iunie 1948.

Dacă s-ar aprecia că imobilul a fost

naționalizat în baza Legii nr. 119/1948, atunci în raport de art. 6 din Legea

nr. 213/1998, statul nu deține titlu valabil asupra imobilului întrucât

preluarea nu a respectat Constituția din anul 1948, tratatele internaționale la

care România era parte și nici dispozițiile Legii nr. 119/1948.

În atare situație, autorul

recurenților-reclamanți nu și-a pierdut calitatea de proprietar asupra

imobilului niciodată.

Recurenții arată că deținătoarea în

fapt a imobilului, respectiv intimata SC I. SA a invocat că titlul său asupra

bunului îl constituie contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 80/1994,

or, acest contract are ca obiect acțiuni și prin el nu s-a transmis

proprietatea asupra imobilului.

Drept urmare, contractul menționat

este lovit de nulitate absolută în ce privește imobilul „Moara Victoria” aflată

în patrimoniul intimatei SC I. SA întrucât a fost încheiat cu rea-credință de

fostul F.P.S. ce nu era proprietar, în frauda drepturilor adevăratului

proprietar (respectiv autorul recurenților) de conivența cu SC I. SA ce nu a făcut

verificări înainte de cumpărare din care ar fi obținut informația că încă din

17 martie 1991 recurenții au revendicat imobilul de la Primăria comunei

Dorobanțu.

Într-o altă critică, recurenții

susțin că instanța de apel a apreciat eronat actul juridic dedus judecății.

Se arată că în cadrul revendicării,

s-a invocat în subsidiar ca apărare necesitatea comparării titlurilor de

proprietate, analiză pe care instanța de apel nu a făcut-o și le-a respins

cererea de restituire în natură a imobilului.

Recurenții precizează că autorul lor

avea titlu preferabil, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat

sub nr. 4747/1942 transcris sub nr. 3059 din 21 septembrie 1942 prin care a

dobândit proprietatea asupra imobilului în litigiu, act opozabil erga omnes în

timp ce intimata SC I. SA a exhibat contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni

nr. 80/1994 încheiat cu un neproprietar și prin care i s-au vândut acțiuni și

nu imobilul „Moara Victoria”, titlu lovit de nulitate absolută.

În final, recurenții, menționând că

statul a preluat abuziv și fără un titlu valabil imobilul în litigiu în

integralitatea lui, solicită admiterea recursului și obligarea pârâtelor să-i

restituie în deplină proprietate imobilul „Moara Victoria” compus din teren în

suprafață de 2.126 mp și construcțiile edificate pe acesta.

Intimatele SC I. SA și A.V.A.S. au

depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului declarat de

reclamanți.

Prin reprezentantul său legal,

intimata SC I. SA a invocat excepția necompetenței materiale de soluționare a

recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție față de dispozițiile

Legii nr. 219/2005 pentru aprobarea O.U.G. nr. 138/2000 privind modificarea și

completarea Codului de procedură civilă având în vedere că obiectul acțiunii îl

constituie revendicarea unui imobil în temeiul art. 480 C. civ. și constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 80/1994.

Analizând actele și lucrările

dosarului în raport de motivele de casare și a excepției invocate, Înalta Curte

va respinge excepția de necompetență materială invocată de intimata SC I. SA și

va admite recursul reclamanților pentru considerentele ce se vor arăta în

continuare.

Conform deciziei intermediare de

casare cu reținere pentru evocarea fondului, respectiv decizia nr. 660 A din 11

decembrie 2003 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă,

s-a reținut că instanța de fond a calificat greșit acțiunea reclamanților și nu

s-a pronunțat asupra a ceea ce i s-a cerut ceea ce atrage anularea sentinței.

Ca urmare, instanța de apel a

stabilit, în raport de acțiunea introductivă și precizările și completările

ulterioare, că este investită să soluționeze o acțiune prin care se solicită

restituirea în natură a imobilului situat în comuna Dorobanțu, județul Călărași

compus din teren în suprafață de 2000 mp și construcțiile edificate pe acesta,

respectiv, „Moara Victoria” cu utilajele aferente devenite imobile prin

destinație și o construcție cu două camere. În subsidiar, dacă restituirea în

natură nu este posibilă, să se stabilească măsuri reparatorii prin echivalent.

Temeiul juridic al acestui capăt de

cerere, indicat de reclamanți este art. 1 și art. 20 din Legea nr. 10/2001 cu

referite la art. 480 C. civ.

Al doilea capăt de cerere din

acțiunea completată îl constituie constatarea nulității absolute a actului de

înstrăinare a imobilului, respectiv contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni

nr. 80/1994 încheiat între fostul F.P.S și intimata SC I. SA, întemeiat pe

dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Evocând fondul prin decizia civilă

nr. 486/A din 11 martie 2004, atacată prin prezentul recurs, aceeași instanță

de apel s-a considerat investită cu o acțiune prin care s-a solicitat de către

reclamanți anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 80/1994 pentru

reaua-credință a părților la încheierea acestuia întemeiată pe dispozițiile

art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și, subsecvent, cu o cerere în

revendicare întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., ca mijloc procedural de

asigurare a repunerii părților în situația anterioară, prin restituirea în

natură a imobilului.

Este lesne de observat, din cele

expuse că instanța de apel și-a încălcat propria decizie de casare cu reținerea

câtă vreme a apreciat că este investită cu o acțiune în revendicare a

imobilului întemeiată exclusiv pe art. 480 C. civ., în loc să observe că pentru

acest capăt de cerere principal al acțiunii, reclamanții au indicat ca temei

juridic art. 1 și art. 20 din Legea nr. 10/2001 cu referire la art. 480 C. civ.

și în subsidiar au solicitat și măsuri reparatorii prin echivalent, dacă nu

este posibilă retrocedarea bunului.

Respingând cererea de restituire în

natură a imobilului în litigiu analizată numai din punctul de vedere al

acțiunii în revendicare, fără o examinare din perspectiva dispozițiilor Legii

nr. 10/2001, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală și nu a evocat

fondul.

Astfel, se impunea verificarea

modului de preluare a imobilului de către stat, caracterul preluării,

legalitatea titlului statului în raport și de art. 6 din Legea nr. 213/1998 și

apoi împrejurările în care statul a înstrăinat bunul, deținut în prezent, doar

parțial, de intimata SC I. SA.

De asemenea, dacă se impunea

acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent solicitate în subsidiar.

Fără verificarea aspectelor

menționate, ce au implicații și asupra legalității înstrăinării imobilului în

litigiu, instanța de apel a respins nelegal și capătul de cerere privind

constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 80/1994 pe motiv că

nu s-a făcut dovada relei-credințe a cocontractanților de către reclamanți.

Este evident că recurenții-

reclamanți au urmărit prin acțiune, în principal, restituirea în natură a

imobilului în condițiile Legii nr. 10/2001 deoarece la notificările adresate

intimatelor-pârâte acestea nu au emis dispoziția motivată prevăzută de lege,

or, instanța de apel nu s-a pronunțat în limitele investirii sale prin cererea

de chemare în judecată.

Față de considerentele expuse în

legătură cu temeiul juridic al acțiunii [art. 1, art. 20 și art. 46 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001) în raport de care tribunalul este prima instanță, Înalta

Curte va respinge excepția de necompetență materială privind soluționarea

recursului, nefiind incidente cauzei dispozițiile art. II alin. (3) din Legea

nr. 219/2005.

Ca urmare a celor ce preced, Înalta

Curte va admite recursul reclamanților C.V. și C.M., va casa decizia instanței

de apel și va trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge excepția de necompetență

materială privind soluționarea recursului formulată de intimata SC I. SA.

Admite recursul declarat de

reclamanții C.V. și C.M. împotriva deciziei nr. 486/A din 11 martie 2004 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite

cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

14 aprilie

2006.