ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5492/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5492/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei

constată următoarele:

Prin Decizia nr. 2 din 3 iulie 2001 emisă de SC I. SA

Călărași, s-a respins notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 de P.R.,

P.A.M. și P.M., prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilului

moară comercială situat în jud. Călărași, compus din teren în suprafață de

2.042 mp, moară cu două valțuri, presă ulei, una cameră praf și două camere de

locuit.

Împotriva acestei

decizii, la data de 16 noiembrie 2001, s-a formulat contestație înregistrată

sub nr. 2836/2001, pe rolul Tribunalului Călărași, de către titularii

notificării, solicitându-se, în contradictoriu cu SC I. SA Călărași și

Autoritatea pentru Privatizarea și Administrarea Participațiunilor Statului,

anularea Deciziei nr. 2 din 3 iulie 2001 și restituirea în natură a imobilului

respectiv.

Anterior primului

termen de judecată, respectiv la data de 28 noiembrie 2001 (dosar fond),

contestatorii au depus o cerere de completare a acțiunii, solicitând ca

instanța să constate și nevalabilitatea titlului de preluare a imobilului de

către Statul Român, precum și nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat între APAPS și PAS din SC I. SA cu

privire la imobilul solicitat.

Intimata SC I. SA a

formulat cerere reconvențională prin care a solicitat să se constate că a fost

încheiat contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 9 februarie 1994 cu

respectarea legilor în vigoare la data privatizării și înstrăinării, SC I. SA

fiind de bună-credință la încheierea actului.

Prin Sentința civilă

nr. 298 din 29 martie 2002, Tribunalul Călărași a respins excepțiile lipsei

calității procesuale active și a lipsei calității procesuale pasive a pârâtei

A.P.A.P.S., precum și acțiunea principală, a admis cererea reconvențională, a

constatat valabil contractul de vânzare-cumpărare din 9 februarie 1994 și au

fost obligați reclamanții să plătească pârâtei SC I. SA Călărași suma de

7.500.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

În considerentele

acestei hotărâri judecătorești s-a reținut că, întrucât contestatorii au

invocat nulitatea vânzării bunului ce a aparținut autorului lor, ei au calitate

procesuală activă. De asemenea, are calitate procesuală pasivă pârâta

A.P.A.P.S., ca parte la contractul de vânzare-cumpărare contestat, astfel că

hotărârea trebuie să îi fie opozabilă. S-a apreciat că acțiunea este nefondată

față de pârâta I. SA întrucât aceasta deține bunul cu bună-credință, care se

prezumă, până la proba contrarie, iar în privința acțiunii în nulitatea

contractului, s-a reținut incidența prevederilor art. 46 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001. Pe cale de consecință, cererea reconvențională a fost admisă, în

temeiul prevederilor art. 111 C. proc. civ.

Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 478 din 27 noiembrie 2002, a

respins apelul declarat de reclamanți împotriva acestei sentințe, reținând că,

potrivit contractului de vânzare-cumpărare din 9 februarie 1994, pârâta a

cumpărat un număr de 56.525 acțiuni, însă acțiunile cumpărate sunt

materializate, în sensul că vânzătorul atestă că societatea deține titlu de

proprietate asupra terenurilor și a clădirilor prevăzute în anexa la contract

și răspunde pentru liniștita posesie, conform art. 1336 C. civ.

Cât timp reclamanții

nu s-au înscris în fals împotriva acestei anexe și nu au contestat în justiție

procesul de privatizare, nu se poate face dovada contrară, iar pârâta SC I. SA

Călărași a depus la dosarul cauzei înscrisuri privind dobândirea imobilului cu

bună-credință, cu respectarea Legilor nr. 15/1990 și nr. 58/1991, precum și a

Normelor metodologice nr. 1/1992 a F.P.S.

Prin Decizia civilă

nr. 8665 din 2 noiembrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis

recursul declarat de reclamanți, a casat ambele hotărâri și a trimis cauza la

prima instanță spre rejudecare, cu motivarea că s-a ignorat faptul că decizia

emisă de pârâta-intimată nu a fost motivată, ceea ce impunea ca instanțele să

verifice dacă au fost îndeplinite și respectate condițiile cerute de

prevederile art. 23 și 24 din Legea nr. 10/2001, în raport de care, în ipoteza

imposibilității restituirii în natură a imobilului, unitatea deținătoare este

obligată să propună despăgubiri, și că nu s-a motivat de către instanțe

reținerea uneia dintre susținerile celor două părți, în raport de actele depuse

la dosar.

De asemenea, în fața

instanței de recurs, s-a luat act de transmiterea calității procesuale a

contestatoarei P.M., decedată la data de 9 mai 2004, către fiii săi,

contestatorii P.R. și P.A.M., care au moștenit-o în drepturi, potrivit

certificatului de moștenitor din 13 decembrie 2004.

În rejudecare, cauza

a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Călărași sub nr. 1328/C/RJ/2006 și,

în fața acestei instanțe, intimata-reclamantă SC I. SA și-a precizat la 5

septembrie 2006 (dosar), cererea reconvențională, solicitând să se constate că

a dobândit imobilul din jud. Călărași, compus din moară și teren, în cadrul

procesului de privatizare, cu bună-credință, prin act valabil încheiat și cu

respectarea legilor în vigoare, iar în subsidiar, s-a cerut obligarea A.V.A.S.,

ca instituție care a efectuat privatizarea, să facă reclamanților ofertă de

despăgubire, conform art. 24 (1) și 27 (2) din Legea nr. 10/2001, modificată

prin titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Rejudecând pricina,

Tribunalul Călărași, prin Sentința civilă nr. 2330 din 31 octombrie 2006,

îndreptată prin încheierea dată la 30 ianuarie 2007, a respins acțiunea

principală, precum și excepția privind lipsa calității procesuale a

reclamanților, a admis cererea reconvențională formulată de pârâta SC I. SA

Călărași, a constatat valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nr.

x/1994 și a respins capătul de cerere privind obligarea A.V.A.S. la emiterea

ofertei pentru despăgubiri.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut că, potrivit actelor depuse la

dosar, imobilul revendicat a trecut în proprietatea statului cu titlu,

respectiv Legea nr. 119/1948, fiind menționat în actul de naționalizare.

Neacordarea eventualelor despăgubiri dădea proprietarului dreptul la acțiune în

dezdăunare, însă aceasta nu era de natură a induce nulitatea preluării.

Inexistența procesului-verbal de preluare reprezintă o încălcare a formalităților

de preluare, însă măsura rămâne una efectivă, care s-a produs și în absența

acestei formalități. S-a mai reținut că, la rejudecare, au fost depuse la dosar

anexele în care este menționat ca fiind preluat de stat la naționalizare

imobilul (teren și moara cu anexe), iar reclamanții nu au fost de acord cu

propunerea instanței privind efectuarea unei expertize care să verifice

legalitatea provizorie și "autenticitatea anexelor depuse la

rejudecare".

Prima

instanță a reținut că actul de vânzare-cumpărare fiind legal încheiat, pârâta

SC I. SA Călărași este dobânditor de bună-credință, restituirea în natură a

bunului nu este posibilă, iar persoanele îndreptățite au dreptul la

despăgubiri, însă A.V.A.S. nu a fost sesizată cu o astfel de cerere. Cererea a

fost depusă la unitatea deținătoare, care trebuia să o decline autorității ce a

făcut privatizarea.

Curtea de Apel

București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, prin Decizia nr. 241 A din 12 octombrie 2007, a respins apelul

declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului

împotriva acestei sentințe, a admis apelul declarat de reclamanți, a schimbat

în parte hotărârea atacată, a admis acțiunea și a constatat că imobilul situat

în județul Călărași, compus din terenul în suprafață de 2153 mp și

construcțiile C 1 și C 2 existente pe teren, identificat prin raportul de

expertiză întocmit de expert C.V., a fost preluat fără titlu valabil de către

stat. De asemenea, a constatat nulitatea parțială a contractului de

vânzare-cumpărare acțiuni nr. x/1994, în ce privește numărul acțiunilor

corespunzătoare valorii imobilului menționat, a obligat pe intimata SC I. SA

Călărași să restituie apelanților-reclamanți în natură imobilul, a respins

cererea reconvențională și a obligat pe intimate la plata sumei de 200 RON, cu

titlu de cheltuieli de judecată.

Instanța de apel a

reținut, în esență, că apelul declarat de A.V.A.S. nu este fondat întrucât

aspectele criticate de aceasta au fost deja îndreptate de către instanța de

fond prin încheierea din 30 ianuarie 2007, de îndreptare a erorilor materiale.

Astfel, deși prin sentință apelată s-a menționat că, în speță, calea de atac

este recursul și că este nevalabil contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni,

prin încheierea din 30 ianuarie 2007 s-a constatat că acestea constituie erori

materiale și s-a dispus îndreptarea lor.

În privința apelului

declarat de reclamanți, s-a reținut că litigiul are un obiect juridic complex,

deoarece primele două capete de cerere au natura juridică "a unei

contestații formulate în baza Legii nr. 10/2001", iar celelalte două, în

strânsă legătură cu primele, au ca obiect constatarea preluării fără titlu

valabil de către stat a imobilului și anularea contractului de privatizare.

Imobilul care face

obiectul pricinii a aparținut numitului V.B., fiind dobândit prin contractul de

vânzare-cumpărare din 22 octombrie 1943, reclamanții sunt succesorii acestuia,

iar preluarea bunului s-a făcut în baza Legii nr. 119/1948.

Greșit s-a reținut

prin sentința primei instanțe că preluarea s-a făcut cu titlu, deși, față de

faptul că dispozițiile Legii nr. 119/1948 erau contrare dispozițiilor art. 8 -

11 din Constituția României din 1948, preluarea a fost fără titlu valabil, iar

dreptul de proprietate, care nu a trecut în patrimoniul statului, s-a aflat

neîntrerupt în patrimoniul autorilor reclamanților.

Imobilul se află în

patrimoniul SC I. SA Călărași, societate privatizată integral din anul 1994, și

este evidențiat la nivelul anului 2006 în patrimoniul acestei societăți.

Conform constatărilor

expertului, terenul are suprafața de 2153 mp, pe teren se află doar moara și o

construcție anexă, iar faptul că nu a fost înscris în cartea funciară nu are

relevanță, deoarece înscrierea asigură doar opozabilitatea.

Citând art. 1, 2, 7,

9, 18, 21, 29 și 45 din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a dedus din

coroborarea acestor articole intenția legiuitorului de restituire în natură a

bunurilor preluate. Față de prevederile art. 29 și art. 45 din lege, persoanele

interesate au două modalități de a obține măsuri reparatorii: a) fie solicită

în termen de 1 an și 6 luni nulitatea actelor de privatizare prin care imobilul

a fost înstrăinat de stat, iar ca o consecință firească, restituirea se face în

natură; b) fie pot să obțină doar măsuri reparatorii în echivalent, în cazul în

care nu au solicitat anularea actului de înstrăinare sau nu au obținut anularea

lui.

În cauză, urmărind să

obțină restituirea în natură a imobilului, reclamanții au formulat cerere

completatoare pentru anularea actului de înstrăinare, însă în privința anulării

contractului, interesul reclamanților este justificat numai pentru numărul

acțiunilor corespunzătoare valorii imobilului în litigiu.

Contractul de

cumpărare acțiuni nr. x/1994 face parte din categoria "actelor juridice de

înstrăinare" la care se referă art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

normă care trebuie interpretată extensiv, în sensul că se referă la orice act

juridic care a avut drept consecință înstrăinarea imobilului din patrimoniul

statului și nu doar la actele prin care s-a transmis în mod individual bunul

respectiv.

S-a mai reținut că

motivul de nulitate invocat de reclamanți (statul nu era proprietar al bunului

vândut) este întemeiat, iar buna-credință nu are efect cu privire la dobândirea

dreptului asupra bunului.

Neaflându-se în

proprietatea statului, imobilul nu putea face obiectul Legii nr. 58/1991.

Atunci când vânzătorul nu are calitate de proprietar, contractul de

vânzare-cumpărare este nul absolut, pentru neîndeplinirea condiției esențiale

referitoare la obiectul acestuia și pentru inexistența și falsitatea cauzei

actului juridic.

La momentul

încheierii contractului de vânzare-cumpărare nu exista vreo dispoziție legală,

în sensul că buna-credință salvează de la nulitate actul juridic astfel

încheiat.

Prevederea expresă a

Legii nr. 10/2001 (art. 45 alin. (2)), potrivit căreia anumite categorii de

acte juridice de înstrăinare sunt considerate valabile, chiar dacă vânzătorul

nu era proprietarul lucrului vândut, nu este aplicabilă speței deoarece nu era

în vigoare la data încheierii contractului.

Dacă s-ar aplica

dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, coroborate cu alte

prevederi, în raport de care bunul se transmite în patrimoniul cumpărătorului

de bună-credință, s-ar realiza o ingerință în dreptul de proprietate al

reclamanților, deoarece la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

aceștia erau titularii unui bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar validarea prin lege a dreptului

cumpărătorului reprezintă o privare de bun.

Ingerința este

prevăzută prin lege și vizează un scop legitim (asigurarea principiului

securității raporturilor juridice cu privire la bunurile înstrăinate de către

stat, deși nu avea asupra lor vreun drept), însă, față de dispozițiile Legii

nr. 10/2001, care nu stabilesc un termen imediat pentru acordarea

despăgubirilor, această lege nu a putut constitui o modalitate eficientă de

compensare a reclamanților pentru privarea de proprietate realizată.

Nu s-a respectat

principiul proporționalității ingerinței în dreptul de proprietate al

reclamanților și, de aceea, a apreciat instanța de apel că nu se pot recunoaște

efecte unei eventuale bune-credințe a cumpărătorilor în privința dobândirii

dreptului de proprietate asupra imobilului.

Potrivit prevederilor

art. 20 alin. (2) din Constituție, dispozițiile legii interne rămân fără

aplicabilitate în raport de dispozițiile Curții Europene a Drepturilor Omului

și, chiar dacă intimații ar fi fost de bună-credință, în favoarea lor nu puteau

opera dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

De aceea, a apreciat

instanța de apel, în prezenta cauză, este lipsită de orice interes stabilirea

existenței bunei-credințe a cumpărătorilor.

Contractul de

vânzare-cumpărare acțiuni nr. x/1994 este nul parțial, în ce privește numărul

acțiunilor corespunzătoare valorii imobilului și, ca efect al constatării

nulității parțiale a contractului, statul a redevenit acționar la SC I. SA

Călărași, având un număr de acțiuni corespunzătoare valorii imobilului în

litigiu și, în aplicarea art. 21 și urm. din Legea nr. 10/2001, SC I. SA este

obligată să restituie imobilul în natură.

Instanța de apel a

reținut că, pe cale de consecință, cererea reconvențională este nefondată.

Împotriva acestei

decizii, au declarat recurs pârâtele Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului și SC I. SA Călărași.

Analizând

recursurile, în limita criticilor formulate de recurente și a motivului de

recurs invocat din oficiu, prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., în

privința cererii principale având ca obiect nulitatea contractului de

vânzare-cumpărare și a cererii reconvenționale, Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 3483

din data de 19 martie 2009, a admis recursurile declarate de pârâtele

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și SC I. SA împotriva

Deciziei nr. 241 A din 12 octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția a

IX-a civilă, pe care a casat-o în parte, a admis și apelul declarat de

pârâta-apelantă Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și a anulat

în parte Sentința civilă nr. 2330 din 31 octombrie 2006 a Tribunalului

Călărași.

A disjuns cererea

privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare

încheiat între A.P.A.P.S. (fostul F.P.S.) și P.A.S. din SC I. SA Călărași cu

privire la imobilul solicitat și cererea reconvențională, de celelalte cereri,

a trimis instanței competente - Judecătoria Călărași,- spre judecare, cererile disjunse,

iar Curții de Apel București celelalte cereri.

Au fost menținute

dispozițiile deciziei recurate privind admiterea apelului declarat de

reclamanți și a fost păstrată dispoziția din sentință, prin care a fost

respinsă excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților.

Pentru a hotărî

astfel, Înalta Curte a avut în vedere faptul că menționarea, în tabelul cu

întreprinderile naționalizate, ca proprietar al bunului notificat a numitului

V.B., decedat la data de 3 decembrie 1947, nu exclude dreptul reclamanților la

măsuri reparatorii.

Cu certificatul de

moștenitor nr. 313 din 17 februarie 1993 s-a făcut dovada că singurul

moștenitor al defunctului V.B. a fost P.C., autorul reclamațiilor, care, la

momentul naționalizării era proprietar al imobilului, iar înscrierea în actul

de preluare a altei persoane decât adevăratul proprietar a fost invocată de

intimații-reclamanți ca motiv de nulitate a actului de preluare.

Față de modul în care

a fost formulată cererea completatoare a reclamanților (dosarul de fond al

primei instanțe) și de motivele invocate în susținerea ei, rezultă că s-a

solicitat să se constate nulitatea contractului numai cu privire la imobilul

care face obiectul pricinii, scopul urmărit de reclamanți fiind acela ca actul

să fie anulat parțial, pentru imobilul litigios.

Nelegalitatea

deciziei atacate, în privința modului de soluționare a cererii având ca obiect

constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare pentru imobilul care

face obiectul pricinii și a cererii reconvenționale a fost reținută însă în

raport de prevederile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., incidente în cauză, față

de obiectul cererilor și valoarea bunului la care se referă. S-a reținut,

astfel, că în raport de prevederile Legii nr. 10/2001, competența soluționării cererii

privind anularea dispoziției emisă de recurenta-intimată SC I. SA Călărași,

prin care a fost soluționată notificarea formulată de intimații-reclamanți,

aparține tribunalului, dar pentru cererea privind constatarea nulității

contractului de vânzare-cumpărare și cererea reconvențională nu operează

prorogarea de competență, în temeiul art. 17 C. proc. civ., putând avea loc,

cel mult, o prorogare de competență în favoarea instanței menționate la art. 26

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, numai asupra cererilor cu caracter accesoriu

și a cererilor incidentale, însă petitele privind valabilitatea contractului de

vânzare-cumpărare nu au caracter de accesorietate față de cererea întemeiată pe

art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, deoarece soluționarea acestor petite

nu depinde de soluția dată în acțiunea în anularea deciziei.

În accepțiunea Legii

nr. 10/2001, cererea privind anularea deciziei emise de unitatea deținătoare și

cea prin care se solicită constatarea nulității contractului prin care s-a

vândut imobilul ori constatarea valabilității contractului de înstrăinare sunt

principale, deoarece, potrivit art. 46 alin. (2) din legea republicată, atunci

când a fost exercitată acțiunea în constatarea nulității actului de

înstrăinare, procedura administrativă se suspendă până la soluționarea

definitivă și irevocabilă a acesteia.

Așadar, a reținut

instanța supremă, în această situație, nu sunt incidente prevederile art. 17 C.

proc. civ., iar, în speță, competența de soluționare în primă instanță aparține

instanței de drept comun, pentru capătul de cerere privind anularea

contractului de vânzare-cumpărare și pentru cererea reconvențională, și

tribunalului, pentru petitul privind anularea deciziei și celelalte cereri

accesorii acestuia.

În raport de valoarea

imobilului de 1.000.000.000 lei, precizată de intimatul-reclamant P.R., s-a

stabilit că judecătoria este competentă să soluționeze cererea reconvențională

și cererea privind constatarea nulității contractului.

De aceea, tribunalul

a soluționat aceste cereri cu încălcarea competenței judecătoriei, pronunțând o

hotărâre nelegală, iar decizia instanței de apel a făcut în mod greșit aplicare

dispozițiilor art. 296, deși erau incidente dispozițiile art. 297 (2) C. proc.

civ.

Pentru considerentele

expuse, fără a se analiza celelalte critici, au fost admise ambele recursuri și

a fost casată în parte decizia atacată. A fost admis și apelul declarat de

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și, conform art. 297 (2) C.

proc. civ., s-a anulat în parte sentința pronunțată de prima instanță, a fost

disjunsă cererea privind constatarea nulității contractului de

vânzare-cumpărare nr. x/1994, precum și cererea reconvențională, de celelalte

cereri și au fost trimise cererile disjunse spre judecare instanței competente,

Judecătoria Călărași, și, pentru că prima instanță a cercetat în fond toate

cererile, iar instanța de apel a admis cererile având ca obiect anularea

dispoziției emisă de SC I. SA Călărași și restituirea în natură a imobilului,

ca efect al constatării nulității parțiale a contractului de vânzare-cumpărare

de acțiuni, aceste cereri, precum și cererea privind constatarea

nevalabilității titlului de preluare a imobilului de către statul român, au

fost trimise spre judecare instanței de apel, ca să aprecieze asupra

suspendării judecății, până la soluționarea de către judecătorie a cererilor

disjunse, față de prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și art.

244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Au fost menținute

dispozițiile deciziei atacate privind admiterea apelului declarat de reclamanți

și a fost păstrată dispoziția din sentința primei instanțe privind respingerea

excepției lipsei calității procesuale a reclamanților.

După casare, la data

de 22 mai 2009, cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București,

secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, sub nr.

1041/1/2008.

Potrivit

considerentelor deciziei de casare, prin încheierea pronunțată la data de 13

octombrie 2009, Curtea de Apel a dispus suspendarea judecării cauzei, până la

soluționarea cererilor disjunse, având ca obiect constatarea nulității absolute

a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1994 și a cererii reconvenționale

formulate de SC I. SA, care au format obiectul Dosarului nr. 4983/202/2010, pe

rolul Judecătoriei Călărași. Această instanță a pronunțat Sentința civilă nr.

3495 din 19 octombrie 2010, prin care a admis în parte acțiunea, a constatat

nulitatea parțială a contractului de vânzare-cumpărare acțiuni din 9 februarie

1994, în ceea ce privește numărul de acțiuni corespunzătoare imobilului în

litigiu și a respins cererea reconvențională formulată de pârâta SC I. SA

Călărași, prin care se solicitase să se constate valabilitatea contractului de

vânzare-cumpărare nr. x/1994.

Ulterior, prin

Decizia civilă nr. 71 din 24 ianuarie 2011, Tribunalul Călărași, în baza

dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., a admis recursul declarat de pârâtă

A.V.A.S., a respins acțiunea formulată de reclamanți împotriva pârâtelor, de

anulare a contractului de privatizare și a respins cererea reconvențională

formulată de pârâta SC I. SA Călărași.

Drept consecință,

cauza aflată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a, a fost repusă pe

rol la data de 21 februarie 2012.

Prin Decizia civilă

nr. 147A din 12 octombrie 2012, pronunțată de această instanță, a fost admis

apelul declarat de reclamanți împotriva Sentinței civile nr. 2330 din 31

octombrie 2006 pronunțată de Tribunalul Călărași, a fost schimbată în parte

sentința atacată, în sensul că s-a admis în parte acțiunea precizată, s-a

constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului notificat, a fost

anulată Decizia nr. 2 din 3 iulie 2001, emisă de pârâta SC I. SA, a fost

obligată pârâta să restituie în natură reclamanților imobilul din județul

Călărași, compus din teren în suprafață de 2153 mp și construcții: moară, cu

suprafața la sol de 319 mp și anexa cu suprafața la sol de 21 mp, astfel cum au

fost identificate prin expertiza întocmită de expert C.C., și, de asemenea, să

plătească reclamanților cheltuieli de judecată în cuantum de 2.890 RON, în fond

și apel.

Pentru a decide în

acest sens, s-a precizat de către instanța de apel, cu referire la capătul de

cerere privind obligarea A.V.A.S. la emiterea ofertei pentru despăgubiri, că

această solicitare a fost soluționată prin Sentința civilă nr. 2105 din 12

septembrie 2003 a Tribunalului Călărași, prin respingerea acțiunii, hotărâre

împotriva căreia a fost exercitată calea de atac a apelului, cauza fiind

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă, sub nr.

14864/2/2003 și a cărei judecată a fost suspendată, la data de 8 noiembrie

2011, în baza dispozițiilor art. 244 C. proc. civ., până la soluționarea

irevocabilă a cauzei de față.

Cu referire la

dreptul disputat în cauza pendinte, s-a precizat că prin încheierea pronunțată

la data de 29 mai 2012, curtea a dispus suplimentarea probatoriului cu

expertiză, în vederea verificării apărării intimatei-pârâte SC I. SA Călărași,

prin care a susținut că a adus modificări substanțiale imobilului notificat.

Deși i s-a pus în

vedere intimatei să indice modificările imobilului, cu depunerea documentelor

justificative, iar obiectivele expertizei tehnice imobiliare - în sensul

identificării modificărilor existente la imobilul în litigiu și precizării în

ce măsură, acestea reprezintă corpuri noi de clădire sau sunt îmbunătățiri

aduse vechiului corp de clădire - precum și obligația achitării onorariului

provizoriu, au fost aduse la cunoștința intimatei-pârâte, aceasta nu a

îndeplinit obligația stabilită în sarcina sa, sub sancțiunea decăderii din

probă.

Instanța de apel a

reținut că, în mod irevocabil, prin Decizia nr. 3483 pronunțată la data de 19

martie 2009 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, s-a statuat asupra calității reclamanților de

persoane îndreptățite, în sensul Legii nr. 10/2001, ca succesori în drepturi ai

lui P.C., unic moștenitor al defunctului V.B., potrivit certificatului de

moștenitor din 17 februarie 1993, fostul proprietar al imobilului notificat, pe

care l-a dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din 22 octombrie 1943.

Precizând că, în

raport de statuările asupra titlului de preluare al statului, este necesar a se

face aplicarea sau nu dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001, în forma de

la data intrării în vigoare a legii și a formulării notificării, atât din

perspectiva dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, cât și a

Deciziei nr. 830/2008 a Curții Constituționale, instanța de apel a apreciat că,

în mod eronat, prima instanță a reținut că bunul ar fi fost preluat cu titlu de

către stat.

Imobilul a fost

preluat de către stat în baza Legii nr. 119/1948, preluare ce a fost în mod

evident fără titlu valabil, dispozițiile legii respective referitoare la

preluarea unor întreprinderi de genul celei care aparținea autorilor

reclamanților (destinația de moară) fiind contrare prevederilor art. 8 - 11 din

Constituția României din 1948, act normativ cu forță juridică superioară Legii

nr. 119/1948.

Amintind dispozițiile

art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și

regimul juridic al acesteia, s-a statuat că titlul statului - legea de

naționalizare - a fost emis sub prevederile Constituției din 1948 care, la art.

8, prevedea că "dreptul de proprietate este recunoscut și garantat prin

lege" iar la art. 10 că "orice expropriere se poate face cu o dreaptă

despăgubire", imobilul în litigiu fiind preluat de către stat fără

îndeplinirea condițiilor de legalitate, în contradicție flagrantă cu prevederile

Constituției de la 1948, Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 480

și 481 C. civ., cu prevederile art. 17 pct. 1 și 2 din Declarația Universală a

Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală a ONU și ratificată de România

la data de 10 decembrie 1948, în raport cu care "orice persoană are

dreptul la proprietate, nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de

proprietatea sa".

Cum imobilul a fost

preluat fără titlu valabil, rezultă că dreptul de proprietate nu a trecut

niciodată în patrimoniul statului, ci s-a aflat neîntrerupt în patrimoniul

autorilor reclamanților, făcând parte și în prezent din patrimoniul acestora.

Cu referire la

situația actuală, s-a constatat că imobilul solicitat de către reclamanți prin

notificare se află în patrimoniul SC I. SA, în urma încheierii contractului de

vânzare-cumpărare acțiuni nr. x/1994, fiind inclus în actele ce au stat la baza

încheierii contractului de privatizare respectiv, valoarea sa fiind avută în

vedere la stabilirea valorii acțiunilor ce au fost înstrăinate.

Din cuprinsul

raportului de expertiză efectuat în cauză în faza de rejudecare a apelului, în

cel de-al doilea ciclu procesual, rezultă că imobilul teren și moară se află în

patrimoniul SC I. SA Călărași, având un teren în suprafață de 2.153 mp, pe care

se mai află doar moara (clădire C1 în suprafață de 319 mp) și o construcție

anexă (C2 în suprafață de 21 mp).

Instanța de apel a

precizat că dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu sunt

incidente cauzei întrucât societatea comercială intimată era privatizată

integral, înainte de apariția Legii nr. 10/2001, respectiv din anul 1994,

potrivit adeverinței emise de FPS (dosar fond). De asemenea, a observat că

judecarea cauzei s-a realizat de către prima instanță cu aplicarea formei

modificate a Legii nr. 10/2001 (prin Legea nr. 247/2005), noile dispoziții

nemaifăcând distincție între modalitatea preluării și consacrând exclusiv

acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, ca măsură reparatorie.

Ulterior pronunțării

sentinței apelate, respectiv la data de 24 iulie 2008, a fost publicată în M.

Of. nr. 559/24.07.2008, Decizia nr. 830 din 8 iulie 2008 a Curții

Constituționale, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. I pct. 60 din titlul I al Legii nr. 247/2005 și s-a

constatat că, prin abrogarea sintagmei "imobilele preluate cu titlu

valabil" din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, acestea

încalcă dispozițiile art. 15 alin. (2) și 16 alin. (1) din Constituția

României.

Curtea

Constituțională a reținut că legea nouă operează o modificare sub aspectul

măsurilor reparatorii în ceea ce privește imobilele preluate de stat fără titlu

valabil, dar nu instituie și un nou termen pentru depunerea notificărilor,

unica ipoteză în care ar fi fost susceptibilă de a se aplica pentru viitor

situațiilor ce se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după

intrarea în vigoare.

Prin urmare, legea

nouă are ca unic domeniu temporal de acțiune, faza inițială de constituire a

situației juridice, modificând în mod esențial regimul juridic creat prin

depunerea notificării în termenul legal, cu încălcarea principiului tempus

regit actum și a dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 15 alin. (2)

referitoare la neretroactivitate.

Mai mult, s-a

apreciat de Curtea Constituțională că noua reglementare tinde să genereze

discriminări între persoanele îndreptățite la restituirea în natură a bunurilor

ce fac obiectul notificărilor care, după intrarea în vigoare a modificărilor,

vor beneficia de despăgubiri prin echivalent. Or, simpla soluționare cu

întârziere a notificărilor de societățile comerciale integral privatizate sau

chiar și nesoluționarea notificărilor, nu pot fi calificate drept un criteriu

obiectiv și rezonabil de diferențiere, astfel încât nu poate justifica pe plan

legislativ, tratamentul discriminatoriu aplicabil persoanelor îndreptățite la

restituirea în natură, aflate în situații identice; s-a încălcat astfel și

egalitatea în drepturi a cetățenilor, consacrată de art. 16 alin. (1) din legea

fundamentală.

Prin urmare, instanța

constituțională a stabilit că, în condițiile în care imobilul ar fi preluat

fără titlu valabil, este înlăturată aplicarea art. 27 din Legea nr. 10/2001 (în

forma de la data intrării legii în vigoare), neprezentând relevanță întrunirea

celorlalte condiții impuse de textul legal.

Pentru aceste

considerente și făcând aplicare Deciziei Curții Constituționale nr. 830/2008,

instanța de apel a considerat că speței îi sunt aplicabile dispozițiile

nemodificate ale art. 27 din Legea nr. 10/2001, așadar forma anterioară

modificării prin Legea nr. 247/2005, ceea ce creează posibilitatea restituirii

în natură, către apelanții-reclamanți, a imobilului aflat în patrimoniul SC I.

SA Călărași.

În adoptarea acestei

măsuri, a contat și caracterul nefondat al susținerilor intimatei privind

modificările substanțiale aduse bunului, întrucât aceste împrejurări nu au fost

dovedite, deși s-a încuviințat administrarea probatoriului sub acest aspect, cu

posibilitatea precizării de către intimata-pârâta a acestor modificări.

Fiind în culpă

procesuală, în baza dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., intimata-pârâtă SC I.

SA a fost obligată la plata către reclamanți a sumei de 2.890 RON, cheltuieli

de judecată în fond și apel.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâta SC I. SA, ce a fost

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului declarat, recurenta-pârâtă a formulat următoarele critici de recurs:

- instanța de apel a

interpretat greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura și

înțelesul vădit neîndoielnic al acestuia, a interpretat eronat probele

administrate în cauză, precum și dispozițiile Legii nr. 10/2001 pe care le-a

aplicat greșit prezentei cauze.

- instanța de apel nu

a ținut seama de faptul că prin Decizia civilă nr. 71 din 24 ianuarie 2011,

Tribunalul Călărași a admis recursul declarat de AVAS împotriva Sentinței

civile nr 3495/2010 a Judecătoriei Călărași și a respins acțiunea formulată de

reclamanți împotriva pârâtelor, de anulare a contractului de privatizare și

cererea reconvențională a pârâtei SC I. SA. Prin urmare, există o hotărâre

irevocabilă prin care instanțele s-au pronunțat asupra legalității contractului

de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. x/1994, în ceea ce privește numărul de acțiuni

corespunzătoare imobilului în litigiu.

Instanța de apel avea

obligația de a examina hotărârea atacată și prin raportare la obiectul și

dezlegările date prin hotărârile judecătorești litigiului menționat.

- Curtea de Apel

București nu a respectat indicațiile Înaltei Curți de Casație și Justiție date

prin Decizia nr. 3483/2009, ci s-a mărginit a înlătura probatoriile

administrate în cauză exclusiv de către pârâte, raportându-le la Decizia nr.

830/2008 a Curții Constituționale, care este ulterioară deciziei de recurs.

- în mod greșit a

fost calificată preluarea realizată de către stat ca fiind fără titlu valabil,

considerându-se că preluarea în baza Legii nr. 119/1949 a fost contrară art. 8

- 11 din Constituția României din 1948, interpretarea instanței de apel fiind

eronată și contrară celor susținute chiar de reclamanți.

Potrivit Normelor

Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobată prin H.G. nr.

498/2003, preluările de imobile efectuate în baza Legii nr. 119/1948, sunt

prezumate ca fiind făcute cu titlu valabil, iar prin probele administrate în

cauză, reclamanții nu au răsturnat această prezumție.

În temeiul Legii nr.

119/1948 moara cu utilajele, construcțiile și terenul aferent au fost

naționalizate și apoi trecute în administrarea SC I.L. SA Călărași, care, în

temeiul Legii nr. 15/1990, le-a dobândit în proprietate, SC I. SA

privatizându-se în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1994.

Recurenta a susținut

că imobilul în litigiu a fost preluat de stat cu respectarea cerințelor

prevăzute de Legea nr. 119/1948, la care se referă art. 2 alin. (1) lit. d) din

Legea nr. 10/2001 și pct. 2.1 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr.

10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003, dispoziții de ordin normativ prin

care a fost instituită prezumția în sensul că preluările de imobile realizate

în baza Legii nr. 119/1948 au fost făcute cu titlu valabil. Din documentele

depuse de reclamanți și probele administrate de recurentă rezultă că moara este

sistematică și nu țărănească, ceea ce atrage incidența Legii nr. 119/1948.

Această situație rezultă și din actul de vânzare din 1943, în care se

menționează preluarea unei mori țărănești cu un valț pentru porumb și alta

sistematică, cu 2 valțuri.

Reclamanții au

contestat titlul de preluare al statului pentru motivul că nu s-a respectat

procedura de acordare a despăgubirilor cuprinse în capitolul IV al Legii nr.

119/1948 și întrucât nu s-a încheiat proces-verbal de preluare și trecere în

proprietatea statului, situație identică cu a preluărilor de fapt, fără nici un

fel de titlu.

"Bunuri

naționalizate fără titlu", în sensul art. 2 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, sunt bunurile ce au făcut obiectul unor acte normative pentru care se

poate contesta, de la caz la caz, o naționalizare nevalabilă, ceea ce trebuia

dovedit în cauză.

Preluarea bunurilor

de către stat în temeiul Legii nr. 119/1948, fără titlu valabil, există doar în

cazul în care nu s-a respectat modalitatea de determinare a bunurilor

naționalizate, respectiv atunci când, deși întreprinderea nu îndeplinea

cerințele din lege pentru a fi naționalizată, i s-a aplicat totuși aceasta

măsură. Pretinzând că titlul statului nu este valabil, reclamanților le revenea

sarcina de a dovedi nevalabilitatea titlului, adică împrejurarea că statul a

preluat bunul cu încălcarea Constituției și a legilor în vigoare la data

respectivă, respectiv că bunul nu se încadra în categoria celor care puteau fi

naționalizate conform Legii nr. 119/1948. Or, reclamanții nu au făcut nicio

probă în acest sens.

În baza reglementărilor

cuprinse în art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 20/1996 și art. 6 din Legea nr.

213/1998, în literatura juridică s-a apreciat că sintagma "fără titlu

valabil" desemnează ideea de fraudă la lege. Sensul sintagmei "fără

titlu valabil" este dezvoltat prin art. 6 alin. (1) din Legea 213/1998 și

cuprinde, printre altele, ideea de preluare a unui imobil fără respectarea

legilor în vigoare la data preluării.

- în mod greșit a

fost dispusă restituirea în natură a imobilului, care nu mai este posibilă și

întrucât moara a suferit modificări substanțiale, fiind electrificată,

utilajele fiind înlocuite cu altele noi, iar clădirea morii fiind renovată.

- instanța de apel a

analizat greșit contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. x/1994 cu

referire la art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și a apreciat ca imobilul

se află în patrimoniul unei societăți la care statul este acționar, fără a se

referi la soluția pronunțată de Tribunalul Călărași prin Decizia civilă nr. 71

din 24 ianuarie 2011.

Potrivit

dispozițiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, buna-credință se prezumă

și trebuie combătută.

Cum în cauză

reclamanții nu au realizat acest lucru, instanța de apel a interpretat greșit

art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (art. 50 alin. (1) și (2) din Legea nr.

10/2001 republicată) prin exces de putere al judecătorilor, abuz procedural

sancționat de art. 304 pct. 4 C. proc. civ.

Soluția legislativă

adoptată prin art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 a fost menținută prin

Decizia nr. 191/2002 a Curții Constituționale, care a precizat că textul de

lege se aplica imobilelor pentru care legea prevede restituirea în natură atât

actelor juridice încheiate anterior Legii nr. 10/2001, cât și după intrarea în

vigoare a legii, ceea ce nu vine în contradicție cu Decizia nr. 830 din 8 iulie

2008 a Curții Constituționale invocată de instanță în motivarea soluției

adoptate.

Este întemeiată

critica AVAS care a susținut că negocierea finalizată cu încheierea

contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. x/1994 se exclude controlului

jurisdicțional din perspectiva art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 deoarece

obiectul actului juridic sunt acțiuni și nu bunuri imobile materializate în

acțiuni.

- în mod greșit

instanța de apel a aplicat dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001

care prevăd că unitățile la care statul este acționar sunt obligate sa

restituie imobilele în natură, SC I. SA Călărași fiind o societate comercială

la care statul nu este acționar.

Recurenta susține că,

întrucât este o societate comercială care a fost privatizată în anul 1994, în

cazul său sunt aplicabile dispozițiile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

modificat prin Legea 247 din 19 iulie 2005 potrivit cu care, pentru imobilele

evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât

cele prevăzute la art. 20 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul

la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și

plata despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare

valorii de piață a imobilelor solicitate.

De asemenea, conform

prevederilor art. 27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 modificat prin Legea nr.

247/2005, măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituția

publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, în cazul de

fața AVAS, fostul F.P.S.

De altfel,

reclamanții au solicitat acordarea de despăgubiri bănești de la AVAS în

condițiile Legii nr. 10/2001 în același timp cu cererea de restituire în natura

care face obiectul prezentului proces.

- instanța de apel nu

a motivat soluția de restituire în natură a imobilului în favoarea

reclamanților și anularea deciziei SC I. SA nr. 2/2001, ceea ce atrage

nulitatea soluției pronunțate în apel.

- curtea de apel avea

obligația să se pronunțe asupra fondului litigiului și nu asupra apelului

declarat de apelanții reclamanți P.R. și P.A.M. deoarece Sentința civilă nr.

2330 din 31 octombrie 2006 a Tribunalului Călărași fusese desființată de ICCJ

prin Decizia nr. 3483/2009.

Mai mult, Curtea de

Apel București s-a pronunțat doar asupra apelului reclamanților, nu și asupra

apelului declarat de AVAS, ceea ce atrage nulitatea hotărârii recurate.

Intimații nu au

formulat întâmpinare, iar în recurs nu au fost administrate probe noi.

Analizând criticile

de recurs formulate, Înalta Curte apreciază că recursul declarat este nefondat.

Dezvoltarea

criticilor regăsită în declarația de recurs a pârâtei SC I. SA, permite

încadrarea acestora în motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art.

304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., constatându-se că, deși recurenta a indicat

deopotrivă ca temei legal al recursului său și art. 304 pct. 8 din același cod,

susținând că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus

judecății, schimbându-i natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al

acestuia, partea nu a precizat nici care este actul juridic interpretat greșit

și nici nu a particularizat această critică la datele speței, invocând-o doar

formal.

Luând spre examinare

motivele de recurs formulate, Înalta Curte apreciază ca fiind nefondată critica

prin care s-a invocat nelegalitatea deciziei atacate, ca fiind pronunțată cu

nesocotirea rezultatului dosarului constituit în urma disjungerii cererii

reclamanților de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare de

acțiuni nr. x/1994 și a cererii reconvenționale a recurentei.

Este adevărat că prin

Decizia civilă nr. 71 din 24 ianuarie 2011 pronunțată de Tribunalul Călărași în

Dosarul nr. 4983/202/2010, au fost respinse irevocabil atât cererea reclamanților

de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr.

x/1994, ce a stat la baza privatizării recurentei, dar și cererea

reconvențională a acesteia, prin care solicitase să se constate valabilitatea

aceluiași contract, încheiat cu respectarea tuturor dispozițiilor legale în

vigoare la data privatizării și cu bună-credință.

În pronunțarea

acestor soluții, Tribunalul Călărași a avut în vedere un unic considerent

comun, anume că obiectul contractului nr. x/1994 nu l-a constituit dreptul de

proprietate asupra imobilului ce a fost notificat de reclamanți, ci doar

dreptul de proprietate asupra acțiunilor deținute de stat la SC I. SA, motiv

pentru care s-a considerat că actul juridic contestat nu se poate încadra în

categoria actelor de înstrăinare prevăzute de art. 45 alin. (2) din Legea nr.

10/2001.

Neputând influența

situația juridică a imobilului notificat, s-a arătat că nu există nici

interesul pârâtei SC I. SA de a solicita să se constate valabilitatea acestui

contract.

Prin urmare, așa după

cum chiar această instanță de recurs a observat, dată fiind soluția adoptată și

considerentele ce au stat la baza adoptării ei, Decizia nr. 71 din 24 ianuarie

2011 a Tribunalului Călărași nu avea a influența nici situația juridică a

imobilului notificat și nici modul de soluționare a contestației formulate de

notificatori, în procedura Legii nr. 10/2001.

Nu se poate reține,

din acest motiv, nici critica de nerespectare de către instanța de apel a

îndrumărilor date de instanța de recurs (I.C.C.J.) prin decizia de casare nr.

3483/2009, care, în urma admiterii recursurilor și apelurilor declarate în

cauză, la acel moment, pe considerentul reținerii din oficiu a motivului de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. în raport de cererile

formulate, a trimis instanței de apel spre soluționare cererile de constatare a

nevalabilității titlului de preluare al statului și pe cea de restituire în

natură a imobilului, cu singura îndrumare de a aprecia asupra suspendării

judecății, până la soluționarea de către judecătorie a cererilor disjunse, față

de prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și de acelea ale art.

244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Or, prin încheierea

de ședință din 13 octombrie 2009, instanța de apel a dat curs chiar îndrumării

din decizia de casare, dispunând suspendarea judecării cauzei până la

soluționarea irevocabilă a litigiului având ca obiect constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1994 și a cererii

reconvenționale disjunse.

Modalitatea în care

instanța de apel a soluționat litigiul, a fost în mod evident și covârșitor

influențată de contextul legal existent la momentul judecății în apel, context

legal modificat substanțial față de acela existent la data judecării cauzei în

primă instanță de pronunțarea Deciziei nr. 830/2008 a Curții Constituționale,

publicată în M. Of. nr. 559/2008, prin care au fost declarate neconstituționale

dispozițiile art. I pct. 60 din titlul I al Legii nr. 247/2005 și s-a constatat

că, prin abrogarea sintagmei "imobilele preluate cu titlu valabil"

din cuprinsul art. 29 (1) din Legea nr. 10/2001, acestea încalcă dispozițiile

art. 15 (2) și art. 16 (1) din Constituție.

În rejudecarea cauzei

în apel, instanța de apel a fost ținută de aplicarea dispozițiilor art. 27 ale

Legii nr. 10/2001 în forma lor inițială, de dinaintea modificărilor aduse prin

Legea nr. 247/2005, ca efect al Deciziei nr. 830/2008 a Curții Constituționale.

Această decizie,

contrar susținerilor recurentei, este anterioară Deciziei de recurs nr. 3483

din 19 martie 2009, fiind publicată, cum s-a arătat, în M. Of. nr.

559/24.07.2008, moment de la care începând, aceasta a devenit general

obligatorie, în acord cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție.

Dar, chiar ulterioară

de ar fi fost deciziei de casare, instanța de apel era oricum ținută de

aplicarea ei atâta timp cât devenise general obligatorie prin publicarea sa în

M. Of. și cât timp litigiul încă nu fusese soluționat de o manieră definitivă

(a se vedea mutatis mutandis, pentru identitate de situații și rațiune, Decizia

nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a stabilit că,

urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr 1.358/2010 și 1.360/2010,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au

încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of.).

Așadar, pentru niciun

argument legal nu s-ar putea imputa instanței de apel soluționarea litigiului

cu aplicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 830/2008, aceasta constituind,

dimpotrivă, o dovadă a respectării cadrului legal de judecare a cauzei, cu

luarea în considerare a tuturor dispozițiilor legale incidente și a celorlalte,

având un caracter normativ și obligatoriu.

Sunt, de asemenea,

nefondate criticile prin care recurenta-pârâtă a invocat nelegalitatea deciziei

atacate, cu referire la dezlegarea dată titlului de preluare al statului asupra

imobilului notificat.

Este adevărat că,

prin cererea lor completatoare, reclamanții au susținut nevalabilitatea

titlului de preluare al statului justificat de neacordarea niciunei

despăgubiri, a nerespectării formalităților de preluare (lipsa

procesului-verbal de preluare) și întrucât preluarea bunului imobil s-a

realizat pe numele altei persoane decât cea a proprietarului (respectiv, pe

numele fostului proprietar, V.B., dar care era decedat la data preluării).

Supunând cercetării

judecătorești acest capăt de cerere, instanța de apel l-a soluționat în

singurul cadru legal care îi permiterea o atare analiză la data pronunțării

deciziei atacate, respectiv cel oferit de prevederile art. 6 din Legea nr.

213/1998, iar stabilirea conformității Legii nr. 119/1948 cu Constituția din

1948, tratatele internaționale la care România era parte și a legilor în

vigoare la data preluării realizată de stat, a avut ca punct de pornire faptul

naționalizării bunului imobil în lipsa acordării niciunei despăgubiri în

schimb.

Contrar susținerilor

recurentei, analiza titlului statului asupra bunului notificat nu putea avea

loc cu aplicarea dispozițiilor relevante ale H.G. nr. 498/2003 întrucât acest

act normativ nu mai era în vigoare la data judecării cauzei în apel, fiind

abrogat prin H.G. nr. 250/2007.

De asemenea, față de

conținutul exhaustiv al art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001,

republicată, în sensul acestei legi, categoria imobilelor preluate fără titlu

valabil nu se confundă nici cu aceea a imobilelor preluate fără respectarea

actului normativ în baza căruia a avut loc preluarea și nici cu aceea a

imobilelor preluate în lipsa oricărei baze legale (în fapt).

Prin urmare, și sub

acest aspect, instanța de recurs reține o corectă aplicare a legii de către

instanța de apel.

Cât privește