ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5492/2013

Asupra cauzei constată următoarele: Prin Decizia nr. 2 din 3 iulie 2001 emisă de SC I. SA Călărași, s-a respins notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 de P.R., P.A.M. și P.M., prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilului moară comercială situat în jud. Călărași, compus din teren în suprafață de 2.042 mp, moară cu două valțuri, presă ulei, una cameră praf și două camere de locuit. Împotriva acestei decizii, la data de 16 noiembrie 2001, s-a formulat contestație înregistrată sub nr. 2836/2001, pe rolul Tribunalului Călărași, de către titularii notificării, solicitându-se, în contradictoriu cu SC I. SA Călărași și Autoritatea pentru Privatizarea și Administrarea Participațiunilor Statului, anularea Deciziei nr. 2 din 3 iulie 2001 și restituirea în natură a imobilului respectiv.

Anterior primului termen de judecată, respectiv la data de 28 noiembrie 2001 (dosar fond), contestatorii au depus o cerere de completare a acțiunii, solicitând ca instanța să constate și nevalabilitatea titlului de preluare a imobilului de către Statul Român, precum și nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat între APAPS și PAS din SC I. SA cu privire la imobilul solicitat. Intimata SC I. SA a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat să se constate că a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 9 februarie 1994 cu respectarea legilor în vigoare la data privatizării și înstrăinării, SC I. SA fiind de bună-credință la încheierea actului.

Prin Sentința civilă nr. 298 din 29 martie 2002, Tribunalul Călărași a respins excepțiile lipsei calității procesuale active și a lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A.P.A.P.S., precum și acțiunea principală, a admis cererea reconvențională, a constatat valabil contractul de vânzare-cumpărare din 9 februarie 1994 și au fost obligați reclamanții să plătească pârâtei SC I. SA Călărași suma de 7.500.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. În considerentele acestei hotărâri judecătorești s-a reținut că, întrucât contestatorii au invocat nulitatea vânzării bunului ce a aparținut autorului lor, ei au calitate procesuală activă. De asemenea, are calitate procesuală pasivă pârâta A.P.A.P.S., ca parte la contractul de vânzare-cumpărare contestat, astfel că hotărârea trebuie să îi fie opozabilă.

S-a apreciat că acțiunea este nefondată față de pârâta I. SA întrucât aceasta deține bunul cu bună-credință, care se prezumă, până la proba contrarie, iar în privința acțiunii în nulitatea contractului, s-a reținut incidența prevederilor art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Pe cale de consecință, cererea reconvențională a fost admisă, în temeiul prevederilor art. 111 C. proc. civ. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 478 din 27 noiembrie 2002, a respins apelul declarat de reclamanți împotriva acestei sentințe, reținând că, potrivit contractului de vânzare-cumpărare din 9 februarie 1994, pârâta a cumpărat un număr de 56.525 acțiuni, însă acțiunile cumpărate sunt materializate, în sensul că vânzătorul atestă că societatea deține titlu de proprietate asupra terenurilor și a clădirilor prevăzute în anexa la contract și răspunde pentru liniștita posesie, conform art. 1336 C. civ.

Cât timp reclamanții nu s-au înscris în fals împotriva acestei anexe și nu au contestat în justiție procesul de privatizare, nu se poate face dovada contrară, iar pârâta SC I. SA Călărași a depus la dosarul cauzei înscrisuri privind dobândirea imobilului cu bună-credință, cu respectarea Legilor nr. 15/1990 și nr. 58/1991, precum și a Normelor metodologice nr. 1/1992 a F.P.S.

Prin Decizia civilă nr. 8665 din 2 noiembrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamanți, a casat ambele hotărâri și a trimis cauza la prima instanță spre rejudecare, cu motivarea că s-a ignorat faptul că decizia emisă de pârâta-intimată nu a fost motivată, ceea ce impunea ca instanțele să verifice dacă au fost îndeplinite și respectate condițiile cerute de prevederile art. 23 și 24 din Legea nr. 10/2001, în raport de care, în ipoteza imposibilității restituirii în natură a imobilului, unitatea deținătoare este obligată să propună despăgubiri, și că nu s-a motivat de către instanțe reținerea uneia dintre susținerile celor două părți, în raport de actele depuse la dosar.

De asemenea, în fața instanței de recurs, s-a luat act de transmiterea calității procesuale a contestatoarei P.M., decedată la data de 9 mai 2004, către fiii săi, contestatorii P.R. și P.A.M., care au moștenit-o în drepturi, potrivit certificatului de moștenitor din 13 decembrie 2004. În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Călărași sub nr. 1328/C/RJ/2006 și, în fața acestei instanțe, intimata-reclamantă SC I. SA și-a precizat la 5 septembrie 2006 (dosar), cererea reconvențională, solicitând să se constate că a dobândit imobilul din jud. Călărași, compus din moară și teren, în cadrul procesului de privatizare, cu bună-credință, prin act valabil încheiat și cu respectarea legilor în vigoare, iar în subsidiar, s-a cerut obligarea A.V.A.S., ca instituție care a efectuat privatizarea, să facă reclamanților ofertă de despăgubire, conform art. 24 (1) și 27 (2) din Legea nr. 10/2001, modificată prin titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Rejudecând pricina, Tribunalul Călărași, prin Sentința civilă nr. 2330 din 31 octombrie 2006, îndreptată prin încheierea dată la 30 ianuarie 2007, a respins acțiunea principală, precum și excepția privind lipsa calității procesuale a reclamanților, a admis cererea reconvențională formulată de pârâta SC I. SA Călărași, a constatat valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1994 și a respins capătul de cerere privind obligarea A.V.A.S. la emiterea ofertei pentru despăgubiri. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, potrivit actelor depuse la dosar, imobilul revendicat a trecut în proprietatea statului cu titlu, respectiv Legea nr. 119/1948, fiind menționat în actul de naționalizare.

Neacordarea eventualelor despăgubiri dădea proprietarului dreptul la acțiune în dezdăunare, însă aceasta nu era de natură a induce nulitatea preluării. Inexistența procesului-verbal de preluare reprezintă o încălcare a formalităților de preluare, însă măsura rămâne una efectivă, care s-a produs și în absența acestei formalități. S-a mai reținut că, la rejudecare, au fost depuse la dosar anexele în care este menționat ca fiind preluat de stat la naționalizare imobilul (teren și moara cu anexe), iar reclamanții nu au fost de acord cu propunerea instanței privind efectuarea unei expertize care să verifice legalitatea provizorie și "autenticitatea anexelor depuse la rejudecare". Prima instanță a reținut că actul de vânzare-cumpărare fiind legal încheiat, pârâta SC I. SA Călărași este dobânditor de bună-credință, restituirea în natură a bunului nu este posibilă, iar persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri, însă A.V.A.S.

nu a fost sesizată cu o astfel de cerere. Cererea a fost depusă la unitatea deținătoare, care trebuia să o decline autorității ce a făcut privatizarea. Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin Decizia nr. 241 A din 12 octombrie 2007, a respins apelul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva acestei sentințe, a admis apelul declarat de reclamanți, a schimbat în parte hotărârea atacată, a admis acțiunea și a constatat că imobilul situat în județul Călărași, compus din terenul în suprafață de 2153 mp și construcțiile C 1 și C 2 existente pe teren, identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert C.V., a fost preluat fără titlu valabil de către stat.

De asemenea, a constatat nulitatea parțială a contractului de vânzare-cumpărare acțiuni nr. x/1994, în ce privește numărul acțiunilor corespunzătoare valorii imobilului menționat, a obligat pe intimata SC I. SA Călărași să restituie apelanților-reclamanți în natură imobilul, a respins cererea reconvențională și a obligat pe intimate la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Instanța de apel a reținut, în esență, că apelul declarat de A.V.A.S. nu este fondat întrucât aspectele criticate de aceasta au fost deja îndreptate de către instanța de fond prin încheierea din 30 ianuarie 2007, de îndreptare a erorilor materiale. Astfel, deși prin sentință apelată s-a menționat că, în speță, calea de atac este recursul și că este nevalabil contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, prin încheierea din 30 ianuarie 2007 s-a constatat că acestea constituie erori materiale și s-a dispus îndreptarea lor.

În privința apelului declarat de reclamanți, s-a reținut că litigiul are un obiect juridic complex, deoarece primele două capete de cerere au natura juridică "a unei contestații formulate în baza Legii nr. 10/2001", iar celelalte două, în strânsă legătură cu primele, au ca obiect constatarea preluării fără titlu valabil de către stat a imobilului și anularea contractului de privatizare. Imobilul care face obiectul pricinii a aparținut numitului V.B., fiind dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din 22 octombrie 1943, reclamanții sunt succesorii acestuia, iar preluarea bunului s-a făcut în baza Legii nr. 119/1948.

Greșit s-a reținut prin sentința primei instanțe că preluarea s-a făcut cu titlu, deși, față de faptul că dispozițiile Legii nr. 119/1948 erau contrare dispozițiilor art. 8 - 11 din Constituția României din 1948, preluarea a fost fără titlu valabil, iar dreptul de proprietate, care nu a trecut în patrimoniul statului, s-a aflat neîntrerupt în patrimoniul autorilor reclamanților. Imobilul se află în patrimoniul SC I. SA Călărași, societate privatizată integral din anul 1994, și este evidențiat la nivelul anului 2006 în patrimoniul acestei societăți. Conform constatărilor expertului, terenul are suprafața de 2153 mp, pe teren se află doar moara și o construcție anexă, iar faptul că nu a fost înscris în cartea funciară nu are relevanță, deoarece înscrierea asigură doar opozabilitatea.

Citând art. 1, 2, 7, 9, 18, 21, 29 și 45 din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a dedus din coroborarea acestor articole intenția legiuitorului de restituire în natură a bunurilor preluate. Față de prevederile art. 29 și art. 45 din lege, persoanele interesate au două modalități de a obține măsuri reparatorii: a) fie solicită în termen de 1 an și 6 luni nulitatea actelor de privatizare prin care imobilul a fost înstrăinat de stat, iar ca o consecință firească, restituirea se face în natură; b) fie pot să obțină doar măsuri reparatorii în echivalent, în cazul în care nu au solicitat anularea actului de înstrăinare sau nu au obținut anularea lui. În cauză, urmărind să obțină restituirea în natură a imobilului, reclamanții au formulat cerere completatoare pentru anularea actului de înstrăinare, însă în privința anulării contractului, interesul reclamanților este justificat numai pentru numărul acțiunilor corespunzătoare valorii imobilului în litigiu.

Contractul de cumpărare acțiuni nr. x/1994 face parte din categoria "actelor juridice de înstrăinare" la care se referă art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, normă care trebuie interpretată extensiv, în sensul că se referă la orice act juridic care a avut drept consecință înstrăinarea imobilului din patrimoniul statului și nu doar la actele prin care s-a transmis în mod individual bunul respectiv. S-a mai reținut că motivul de nulitate invocat de reclamanți (statul nu era proprietar al bunului vândut) este întemeiat, iar buna-credință nu are efect cu privire la dobândirea dreptului asupra bunului. Neaflându-se în proprietatea statului, imobilul nu putea face obiectul Legii nr. 58/1991. Atunci când vânzătorul nu are calitate de proprietar, contractul de vânzare-cumpărare este nul absolut, pentru neîndeplinirea condiției esențiale referitoare la obiectul acestuia și pentru inexistența și falsitatea cauzei actului juridic.

La momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nu exista vreo dispoziție legală, în sensul că buna-credință salvează de la nulitate actul juridic astfel încheiat. Prevederea expresă a Legii nr. 10/2001 (art. 45 alin. (2)), potrivit căreia anumite categorii de acte juridice de înstrăinare sunt considerate valabile, chiar dacă vânzătorul nu era proprietarul lucrului vândut, nu este aplicabilă speței deoarece nu era în vigoare la data încheierii contractului. Dacă s-ar aplica dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, coroborate cu alte prevederi, în raport de care bunul se transmite în patrimoniul cumpărătorului de bună-credință, s-ar realiza o ingerință în dreptul de proprietate al reclamanților, deoarece la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, aceștia erau titularii unui bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar validarea prin lege a dreptului cumpărătorului reprezintă o privare de bun.

Ingerința este prevăzută prin lege și vizează un scop legitim (asigurarea principiului securității raporturilor juridice cu privire la bunurile înstrăinate de către stat, deși nu avea asupra lor vreun drept), însă, față de dispozițiile Legii nr. 10/2001, care nu stabilesc un termen imediat pentru acordarea despăgubirilor, această lege nu a putut constitui o modalitate eficientă de compensare a reclamanților pentru privarea de proprietate realizată. Nu s-a respectat principiul proporționalității ingerinței în dreptul de proprietate al reclamanților și, de aceea, a apreciat instanța de apel că nu se pot recunoaște efecte unei eventuale bune-credințe a cumpărătorilor în privința dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului.

Potrivit prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituție, dispozițiile legii interne rămân fără aplicabilitate în raport de dispozițiile Curții Europene a Drepturilor Omului și, chiar dacă intimații ar fi fost de bună-credință, în favoarea lor nu puteau opera dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. De aceea, a apreciat instanța de apel, în prezenta cauză, este lipsită de orice interes stabilirea existenței bunei-credințe a cumpărătorilor. Contractul de vânzare-cumpărare acțiuni nr. x/1994 este nul parțial, în ce privește numărul acțiunilor corespunzătoare valorii imobilului și, ca efect al constatării nulității parțiale a contractului, statul a redevenit acționar la SC I. SA Călărași, având un număr de acțiuni corespunzătoare valorii imobilului în litigiu și, în aplicarea art. 21 și urm. din Legea nr. 10/2001, SC I. SA este obligată să restituie imobilul în natură.

Instanța de apel a reținut că, pe cale de consecință, cererea reconvențională este nefondată. Împotriva acestei decizii, au declarat recurs pârâtele Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și SC I. SA Călărași. Analizând recursurile, în limita criticilor formulate de recurente și a motivului de recurs invocat din oficiu, prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc.

civ., în privința cererii principale având ca obiect nulitatea contractului de vânzare-cumpărare și a cererii reconvenționale, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 3483 din data de 19 martie 2009, a admis recursurile declarate de pârâtele Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și SC I. SA împotriva Deciziei nr. 241 A din 12 octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă, pe care a casat-o în parte, a admis și apelul declarat de pârâta-apelantă Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și a anulat în parte Sentința civilă nr. 2330 din 31 octombrie 2006 a Tribunalului Călărași. A disjuns cererea privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între A.P.A.P.S.

(fostul F.P.S.) și P.A.S. din SC I. SA Călărași cu privire la imobilul solicitat și cererea reconvențională, de celelalte cereri, a trimis instanței competente - Judecătoria Călărași,- spre judecare, cererile disjunse, iar Curții de Apel București celelalte cereri. Au fost menținute dispozițiile deciziei recurate privind admiterea apelului declarat de reclamanți și a fost păstrată dispoziția din sentință, prin care a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților. Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a avut în vedere faptul că menționarea, în tabelul cu întreprinderile naționalizate, ca proprietar al bunului notificat a numitului V.B., decedat la data de 3 decembrie 1947, nu exclude dreptul reclamanților la măsuri reparatorii.

Cu certificatul de moștenitor nr. 313 din 17 februarie 1993 s-a făcut dovada că singurul moștenitor al defunctului V.B. a fost P.C., autorul reclamațiilor, care, la momentul naționalizării era proprietar al imobilului, iar înscrierea în actul de preluare a altei persoane decât adevăratul proprietar a fost invocată de intimații-reclamanți ca motiv de nulitate a actului de preluare. Față de modul în care a fost formulată cererea completatoare a reclamanților (dosarul de fond al primei instanțe) și de motivele invocate în susținerea ei, rezultă că s-a solicitat să se constate nulitatea contractului numai cu privire la imobilul care face obiectul pricinii, scopul urmărit de reclamanți fiind acela ca actul să fie anulat parțial, pentru imobilul litigios.

Nelegalitatea deciziei atacate, în privința modului de soluționare a cererii având ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare pentru imobilul care face obiectul pricinii și a cererii reconvenționale a fost reținută însă în raport de prevederile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., incidente în cauză, față de obiectul cererilor și valoarea bunului la care se referă. S-a reținut, astfel, că în raport de prevederile Legii nr. 10/2001, competența soluționării cererii privind anularea dispoziției emisă de recurenta-intimată SC I. SA Călărași, prin care a fost soluționată notificarea formulată de intimații-reclamanți, aparține tribunalului, dar pentru cererea privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare și cererea reconvențională nu operează prorogarea de competență, în temeiul art. 17 C. proc.

civ., putând avea loc, cel mult, o prorogare de competență în favoarea instanței menționate la art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, numai asupra cererilor cu caracter accesoriu și a cererilor incidentale, însă petitele privind valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nu au caracter de accesorietate față de cererea întemeiată pe art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, deoarece soluționarea acestor petite nu depinde de soluția dată în acțiunea în anularea deciziei.

În accepțiunea Legii nr. 10/2001, cererea privind anularea deciziei emise de unitatea deținătoare și cea prin care se solicită constatarea nulității contractului prin care s-a vândut imobilul ori constatarea valabilității contractului de înstrăinare sunt principale, deoarece, potrivit art. 46 alin. (2) din legea republicată, atunci când a fost exercitată acțiunea în constatarea nulității actului de înstrăinare, procedura administrativă se suspendă până la soluționarea definitivă și irevocabilă a acesteia. Așadar, a reținut instanța supremă, în această situație, nu sunt incidente prevederile art. 17 C. proc. civ., iar, în speță, competența de soluționare în primă instanță aparține instanței de drept comun, pentru capătul de cerere privind anularea contractului de vânzare-cumpărare și pentru cererea reconvențională, și tribunalului, pentru petitul privind anularea deciziei și celelalte cereri accesorii acestuia.

În raport de valoarea imobilului de 1.000.000.000 lei, precizată de intimatul-reclamant P.R., s-a stabilit că judecătoria este competentă să soluționeze cererea reconvențională și cererea privind constatarea nulității contractului. De aceea, tribunalul a soluționat aceste cereri cu încălcarea competenței judecătoriei, pronunțând o hotărâre nelegală, iar decizia instanței de apel a făcut în mod greșit aplicare dispozițiilor art. 296, deși erau incidente dispozițiile art. 297 (2) C. proc. civ. Pentru considerentele expuse, fără a se analiza celelalte critici, au fost admise ambele recursuri și a fost casată în parte decizia atacată. A fost admis și apelul declarat de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și, conform art. 297 (2) C. proc.

civ., s-a anulat în parte sentința pronunțată de prima instanță, a fost disjunsă cererea privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1994, precum și cererea reconvențională, de celelalte cereri și au fost trimise cererile disjunse spre judecare instanței competente, Judecătoria Călărași, și, pentru că prima instanță a cercetat în fond toate cererile, iar instanța de apel a admis cererile având ca obiect anularea dispoziției emisă de SC I. SA Călărași și restituirea în natură a imobilului, ca efect al constatării nulității parțiale a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni, aceste cereri, precum și cererea privind constatarea nevalabilității titlului de preluare a imobilului de către statul român, au fost trimise spre judecare instanței de apel, ca să aprecieze asupra suspendării judecății, până la soluționarea de către judecătorie a cererilor disjunse, față de prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc.

civ. Au fost menținute dispozițiile deciziei atacate privind admiterea apelului declarat de reclamanți și a fost păstrată dispoziția din sentința primei instanțe privind respingerea excepției lipsei calității procesuale a reclamanților. După casare, la data de 22 mai 2009, cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, sub nr. 1041/1/2008. Potrivit considerentelor deciziei de casare, prin încheierea pronunțată la data de 13 octombrie 2009, Curtea de Apel a dispus suspendarea judecării cauzei, până la soluționarea cererilor disjunse, având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1994 și a cererii reconvenționale formulate de SC I. SA, care au format obiectul Dosarului nr. 4983/202/2010, pe rolul Judecătoriei Călărași.

Această instanță a pronunțat Sentința civilă nr. 3495 din 19 octombrie 2010, prin care a admis în parte acțiunea, a constatat nulitatea parțială a contractului de vânzare-cumpărare acțiuni din 9 februarie 1994, în ceea ce privește numărul de acțiuni corespunzătoare imobilului în litigiu și a respins cererea reconvențională formulată de pârâta SC I. SA Călărași, prin care se solicitase să se constate valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1994. Ulterior, prin Decizia civilă nr. 71 din 24 ianuarie 2011, Tribunalul Călărași, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., a admis recursul declarat de pârâtă A.V.A.S., a respins acțiunea formulată de reclamanți împotriva pârâtelor, de anulare a contractului de privatizare și a respins cererea reconvențională formulată de pârâta SC I. SA Călărași.

Drept consecință, cauza aflată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a, a fost repusă pe rol la data de 21 februarie 2012. Prin Decizia civilă nr. 147A din 12 octombrie 2012, pronunțată de această instanță, a fost admis apelul declarat de reclamanți împotriva Sentinței civile nr. 2330 din 31 octombrie 2006 pronunțată de Tribunalul Călărași, a fost schimbată în parte sentința atacată, în sensul că s-a admis în parte acțiunea precizată, s-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului notificat, a fost anulată Decizia nr. 2 din 3 iulie 2001, emisă de pârâta SC I. SA, a fost obligată pârâta să restituie în natură reclamanților imobilul din județul Călărași, compus din teren în suprafață de 2153 mp și construcții: moară, cu suprafața la sol de 319 mp și anexa cu suprafața la sol de 21 mp, astfel cum au fost identificate prin expertiza întocmită de expert C.C., și, de asemenea, să plătească reclamanților cheltuieli de judecată în cuantum de 2.890 RON, în fond și apel.

Pentru a decide în acest sens, s-a precizat de către instanța de apel, cu referire la capătul de cerere privind obligarea A.V.A.S. la emiterea ofertei pentru despăgubiri, că această solicitare a fost soluționată prin Sentința civilă nr. 2105 din 12 septembrie 2003 a Tribunalului Călărași, prin respingerea acțiunii, hotărâre împotriva căreia a fost exercitată calea de atac a apelului, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă, sub nr. 14864/2/2003 și a cărei judecată a fost suspendată, la data de 8 noiembrie 2011, în baza dispozițiilor art. 244 C. proc. civ., până la soluționarea irevocabilă a cauzei de față. Cu referire la dreptul disputat în cauza pendinte, s-a precizat că prin încheierea pronunțată la data de 29 mai 2012, curtea a dispus suplimentarea probatoriului cu expertiză, în vederea verificării apărării intimatei-pârâte SC I. SA Călărași, prin care a susținut că a adus modificări substanțiale imobilului notificat.

Deși i s-a pus în vedere intimatei să indice modificările imobilului, cu depunerea documentelor justificative, iar obiectivele expertizei tehnice imobiliare - în sensul identificării modificărilor existente la imobilul în litigiu și precizării în ce măsură, acestea reprezintă corpuri noi de clădire sau sunt îmbunătățiri aduse vechiului corp de clădire - precum și obligația achitării onorariului provizoriu, au fost aduse la cunoștința intimatei-pârâte, aceasta nu a îndeplinit obligația stabilită în sarcina sa, sub sancțiunea decăderii din probă.

Instanța de apel a reținut că, în mod irevocabil, prin Decizia nr. 3483 pronunțată la data de 19 martie 2009 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a statuat asupra calității reclamanților de persoane îndreptățite, în sensul Legii nr. 10/2001, ca succesori în drepturi ai lui P.C., unic moștenitor al defunctului V.B., potrivit certificatului de moștenitor din 17 februarie 1993, fostul proprietar al imobilului notificat, pe care l-a dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din 22 octombrie 1943. Precizând că, în raport de statuările asupra titlului de preluare al statului, este necesar a se face aplicarea sau nu dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001, în forma de la data intrării în vigoare a legii și a formulării notificării, atât din perspectiva dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, cât și a Deciziei nr. 830/2008 a Curții Constituționale, instanța de apel a apreciat că, în mod eronat, prima instanță a reținut că bunul ar fi fost preluat cu titlu de către stat.

Imobilul a fost preluat de către stat în baza Legii nr. 119/1948, preluare ce a fost în mod evident fără titlu valabil, dispozițiile legii respective referitoare la preluarea unor întreprinderi de genul celei care aparținea autorilor reclamanților (destinația de moară) fiind contrare prevederilor art. 8 - 11 din Constituția României din 1948, act normativ cu forță juridică superioară Legii nr. 119/1948.

Amintind dispozițiile art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, s-a statuat că titlul statului - legea de naționalizare - a fost emis sub prevederile Constituției din 1948 care, la art. 8, prevedea că "dreptul de proprietate este recunoscut și garantat prin lege" iar la art. 10 că "orice expropriere se poate face cu o dreaptă despăgubire", imobilul în litigiu fiind preluat de către stat fără îndeplinirea condițiilor de legalitate, în contradicție flagrantă cu prevederile Constituției de la 1948, Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 480 și 481 C. civ., cu prevederile art. 17 pct. 1 și 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală a ONU și ratificată de România la data de 10 decembrie 1948, în raport cu care "orice persoană are dreptul la proprietate, nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa". Cum imobilul a fost preluat fără titlu valabil, rezultă că dreptul de proprietate nu a trecut niciodată în patrimoniul statului, ci s-a aflat neîntrerupt în patrimoniul autorilor reclamanților, făcând parte și în prezent din patrimoniul acestora.

Cu referire la situația actuală, s-a constatat că imobilul solicitat de către reclamanți prin notificare se află în patrimoniul SC I. SA, în urma încheierii contractului de vânzare-cumpărare acțiuni nr. x/1994, fiind inclus în actele ce au stat la baza încheierii contractului de privatizare respectiv, valoarea sa fiind avută în vedere la stabilirea valorii acțiunilor ce au fost înstrăinate. Din cuprinsul raportului de expertiză efectuat în cauză în faza de rejudecare a apelului, în cel de-al doilea ciclu procesual, rezultă că imobilul teren și moară se află în patrimoniul SC I. SA Călărași, având un teren în suprafață de 2.153 mp, pe care se mai află doar moara (clădire C1 în suprafață de 319 mp) și o construcție anexă (C2 în suprafață de 21 mp).

Instanța de apel a precizat că dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu sunt incidente cauzei întrucât societatea comercială intimată era privatizată integral, înainte de apariția Legii nr. 10/2001, respectiv din anul 1994, potrivit adeverinței emise de FPS (dosar fond). De asemenea, a observat că judecarea cauzei s-a realizat de către prima instanță cu aplicarea formei modificate a Legii nr. 10/2001 (prin Legea nr. 247/2005), noile dispoziții nemaifăcând distincție între modalitatea preluării și consacrând exclusiv acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, ca măsură reparatorie. Ulterior pronunțării sentinței apelate, respectiv la data de 24 iulie 2008, a fost publicată în M. Of.

nr. 559/24.07.2008, Decizia nr. 830 din 8 iulie 2008 a Curții Constituționale, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 60 din titlul I al Legii nr. 247/2005 și s-a constatat că, prin abrogarea sintagmei "imobilele preluate cu titlu valabil" din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, acestea încalcă dispozițiile art. 15 alin. (2) și 16 alin. (1) din Constituția României. Curtea Constituțională a reținut că legea nouă operează o modificare sub aspectul măsurilor reparatorii în ceea ce privește imobilele preluate de stat fără titlu valabil, dar nu instituie și un nou termen pentru depunerea notificărilor, unica ipoteză în care ar fi fost susceptibilă de a se aplica pentru viitor situațiilor ce se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea în vigoare.

Prin urmare, legea nouă are ca unic domeniu temporal de acțiune, faza inițială de constituire a situației juridice, modificând în mod esențial regimul juridic creat prin depunerea notificării în termenul legal, cu încălcarea principiului tempus regit actum și a dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 15 alin. (2) referitoare la neretroactivitate. Mai mult, s-a apreciat de Curtea Constituțională că noua reglementare tinde să genereze discriminări între persoanele îndreptățite la restituirea în natură a bunurilor ce fac obiectul notificărilor care, după intrarea în vigoare a modificărilor, vor beneficia de despăgubiri prin echivalent.

Or, simpla soluționare cu întârziere a notificărilor de societățile comerciale integral privatizate sau chiar și nesoluționarea notificărilor, nu pot fi calificate drept un criteriu obiectiv și rezonabil de diferențiere, astfel încât nu poate justifica pe plan legislativ, tratamentul discriminatoriu aplicabil persoanelor îndreptățite la restituirea în natură, aflate în situații identice; s-a încălcat astfel și egalitatea în drepturi a cetățenilor, consacrată de art. 16 alin. (1) din legea fundamentală. Prin urmare, instanța constituțională a stabilit că, în condițiile în care imobilul ar fi preluat fără titlu valabil, este înlăturată aplicarea art. 27 din Legea nr. 10/2001 (în forma de la data intrării legii în vigoare), neprezentând relevanță întrunirea celorlalte condiții impuse de textul legal.

Pentru aceste considerente și făcând aplicare Deciziei Curții Constituționale nr. 830/2008, instanța de apel a considerat că speței îi sunt aplicabile dispozițiile nemodificate ale art. 27 din Legea nr. 10/2001, așadar forma anterioară modificării prin Legea nr. 247/2005, ceea ce creează posibilitatea restituirii în natură, către apelanții-reclamanți, a imobilului aflat în patrimoniul SC I. SA Călărași. În adoptarea acestei măsuri, a contat și caracterul nefondat al susținerilor intimatei privind modificările substanțiale aduse bunului, întrucât aceste împrejurări nu au fost dovedite, deși s-a încuviințat administrarea probatoriului sub acest aspect, cu posibilitatea precizării de către intimata-pârâta a acestor modificări.

Fiind în culpă procesuală, în baza dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., intimata-pârâtă SC I. SA a fost obligată la plata către reclamanți a sumei de 2.890 RON, cheltuieli de judecată în fond și apel. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâta SC I. SA, ce a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. În motivarea recursului declarat, recurenta-pârâtă a formulat următoarele critici de recurs: - instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura și înțelesul vădit neîndoielnic al acestuia, a interpretat eronat probele administrate în cauză, precum și dispozițiile Legii nr. 10/2001 pe care le-a aplicat greșit prezentei cauze.

- instanța de apel nu a ținut seama de faptul că prin Decizia civilă nr. 71 din 24 ianuarie 2011, Tribunalul Călărași a admis recursul declarat de AVAS împotriva Sentinței civile nr 3495/2010 a Judecătoriei Călărași și a respins acțiunea formulată de reclamanți împotriva pârâtelor, de anulare a contractului de privatizare și cererea reconvențională a pârâtei SC I. SA. Prin urmare, există o hotărâre irevocabilă prin care instanțele s-au pronunțat asupra legalității contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. x/1994, în ceea ce privește numărul de acțiuni corespunzătoare imobilului în litigiu. Instanța de apel avea obligația de a examina hotărârea atacată și prin raportare la obiectul și dezlegările date prin hotărârile judecătorești litigiului menționat.

- Curtea de Apel București nu a respectat indicațiile Înaltei Curți de Casație și Justiție date prin Decizia nr. 3483/2009, ci s-a mărginit a înlătura probatoriile administrate în cauză exclusiv de către pârâte, raportându-le la Decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale, care este ulterioară deciziei de recurs. - în mod greșit a fost calificată preluarea realizată de către stat ca fiind fără titlu valabil, considerându-se că preluarea în baza Legii nr. 119/1949 a fost contrară art. 8 - 11 din Constituția României din 1948, interpretarea instanței de apel fiind eronată și contrară celor susținute chiar de reclamanți. Potrivit Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobată prin H.G.

nr. 498/2003, preluările de imobile efectuate în baza Legii nr. 119/1948, sunt prezumate ca fiind făcute cu titlu valabil, iar prin probele administrate în cauză, reclamanții nu au răsturnat această prezumție. În temeiul Legii nr. 119/1948 moara cu utilajele, construcțiile și terenul aferent au fost naționalizate și apoi trecute în administrarea SC I.L. SA Călărași, care, în temeiul Legii nr. 15/1990, le-a dobândit în proprietate, SC I. SA privatizându-se în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1994. Recurenta a susținut că imobilul în litigiu a fost preluat de stat cu respectarea cerințelor prevăzute de Legea nr. 119/1948, la care se referă art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001 și pct. 2.1 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

nr. 498/2003, dispoziții de ordin normativ prin care a fost instituită prezumția în sensul că preluările de imobile realizate în baza Legii nr. 119/1948 au fost făcute cu titlu valabil. Din documentele depuse de reclamanți și probele administrate de recurentă rezultă că moara este sistematică și nu țărănească, ceea ce atrage incidența Legii nr. 119/1948. Această situație rezultă și din actul de vânzare din 1943, în care se menționează preluarea unei mori țărănești cu un valț pentru porumb și alta sistematică, cu 2 valțuri. Reclamanții au contestat titlul de preluare al statului pentru motivul că nu s-a respectat procedura de acordare a despăgubirilor cuprinse în capitolul IV al Legii nr. 119/1948 și întrucât nu s-a încheiat proces-verbal de preluare și trecere în proprietatea statului, situație identică cu a preluărilor de fapt, fără nici un fel de titlu.

"Bunuri naționalizate fără titlu", în sensul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, sunt bunurile ce au făcut obiectul unor acte normative pentru care se poate contesta, de la caz la caz, o naționalizare nevalabilă, ceea ce trebuia dovedit în cauză. Preluarea bunurilor de către stat în temeiul Legii nr. 119/1948, fără titlu valabil, există doar în cazul în care nu s-a respectat modalitatea de determinare a bunurilor naționalizate, respectiv atunci când, deși întreprinderea nu îndeplinea cerințele din lege pentru a fi naționalizată, i s-a aplicat totuși aceasta măsură. Pretinzând că titlul statului nu este valabil, reclamanților le revenea sarcina de a dovedi nevalabilitatea titlului, adică împrejurarea că statul a preluat bunul cu încălcarea Constituției și a legilor în vigoare la data respectivă, respectiv că bunul nu se încadra în categoria celor care puteau fi naționalizate conform Legii nr. 119/1948.

Or, reclamanții nu au făcut nicio probă în acest sens. În baza reglementărilor cuprinse în art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 20/1996 și art. 6 din Legea nr. 213/1998, în literatura juridică s-a apreciat că sintagma "fără titlu valabil" desemnează ideea de fraudă la lege. Sensul sintagmei "fără titlu valabil" este dezvoltat prin art. 6 alin. (1) din Legea 213/1998 și cuprinde, printre altele, ideea de preluare a unui imobil fără respectarea legilor în vigoare la data preluării. - în mod greșit a fost dispusă restituirea în natură a imobilului, care nu mai este posibilă și întrucât moara a suferit modificări substanțiale, fiind electrificată, utilajele fiind înlocuite cu altele noi, iar clădirea morii fiind renovată.

- instanța de apel a analizat greșit contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. x/1994 cu referire la art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și a apreciat ca imobilul se află în patrimoniul unei societăți la care statul este acționar, fără a se referi la soluția pronunțată de Tribunalul Călărași prin Decizia civilă nr. 71 din 24 ianuarie 2011. Potrivit dispozițiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, buna-credință se prezumă și trebuie combătută. Cum în cauză reclamanții nu au realizat acest lucru, instanța de apel a interpretat greșit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (art. 50 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 republicată) prin exces de putere al judecătorilor, abuz procedural sancționat de art. 304 pct. 4 C. proc.

civ. Soluția legislativă adoptată prin art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 a fost menținută prin Decizia nr. 191/2002 a Curții Constituționale, care a precizat că textul de lege se aplica imobilelor pentru care legea prevede restituirea în natură atât actelor juridice încheiate anterior Legii nr. 10/2001, cât și după intrarea în vigoare a legii, ceea ce nu vine în contradicție cu Decizia nr. 830 din 8 iulie 2008 a Curții Constituționale invocată de instanță în motivarea soluției adoptate. Este întemeiată critica AVAS care a susținut că negocierea finalizată cu încheierea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. x/1994 se exclude controlului jurisdicțional din perspectiva art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 deoarece obiectul actului juridic sunt acțiuni și nu bunuri imobile materializate în acțiuni.

- în mod greșit instanța de apel a aplicat dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care prevăd că unitățile la care statul este acționar sunt obligate sa restituie imobilele în natură, SC I. SA Călărași fiind o societate comercială la care statul nu este acționar. Recurenta susține că, întrucât este o societate comercială care a fost privatizată în anul 1994, în cazul său sunt aplicabile dispozițiile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificat prin Legea 247 din 19 iulie 2005 potrivit cu care, pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 20 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plata despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate.

De asemenea, conform prevederilor art. 27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 modificat prin Legea nr. 247/2005, măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituția publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, în cazul de fața AVAS, fostul F.P.S. De altfel, reclamanții au solicitat acordarea de despăgubiri bănești de la AVAS în condițiile Legii nr. 10/2001 în același timp cu cererea de restituire în natura care face obiectul prezentului proces. - instanța de apel nu a motivat soluția de restituire în natură a imobilului în favoarea reclamanților și anularea deciziei SC I. SA nr. 2/2001, ceea ce atrage nulitatea soluției pronunțate în apel. - curtea de apel avea obligația să se pronunțe asupra fondului litigiului și nu asupra apelului declarat de apelanții reclamanți P.R.

și P.A.M. deoarece Sentința civilă nr. 2330 din 31 octombrie 2006 a Tribunalului Călărași fusese desființată de ICCJ prin Decizia nr. 3483/2009. Mai mult, Curtea de Apel București s-a pronunțat doar asupra apelului reclamanților, nu și asupra apelului declarat de AVAS, ceea ce atrage nulitatea hotărârii recurate. Intimații nu au formulat întâmpinare, iar în recurs nu au fost administrate probe noi. Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte apreciază că recursul declarat este nefondat. Dezvoltarea criticilor regăsită în declarația de recurs a pârâtei SC I. SA, permite încadrarea acestora în motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., constatându-se că, deși recurenta a indicat deopotrivă ca temei legal al recursului său și art. 304 pct. 8 din același cod, susținând că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbându-i natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, partea nu a precizat nici care este actul juridic interpretat greșit și nici nu a particularizat această critică la datele speței, invocând-o doar formal. Luând spre examinare motivele de recurs formulate, Înalta Curte apreciază ca fiind nefondată critica prin care s-a invocat nelegalitatea deciziei atacate, ca fiind pronunțată cu nesocotirea rezultatului dosarului constituit în urma disjungerii cererii reclamanților de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. x/1994 și a cererii reconvenționale a recurentei.

Este adevărat că prin Decizia civilă nr. 71 din 24 ianuarie 2011 pronunțată de Tribunalul Călărași în Dosarul nr. 4983/202/2010, au fost respinse irevocabil atât cererea reclamanților de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. x/1994, ce a stat la baza privatizării recurentei, dar și cererea reconvențională a acesteia, prin care solicitase să se constate valabilitatea aceluiași contract, încheiat cu respectarea tuturor dispozițiilor legale în vigoare la data privatizării și cu bună-credință.

În pronunțarea acestor soluții, Tribunalul Călărași a avut în vedere un unic considerent comun, anume că obiectul contractului nr. x/1994 nu l-a constituit dreptul de proprietate asupra imobilului ce a fost notificat de reclamanți, ci doar dreptul de proprietate asupra acțiunilor deținute de stat la SC I. SA, motiv pentru care s-a considerat că actul juridic contestat nu se poate încadra în categoria actelor de înstrăinare prevăzute de art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Neputând influența situația juridică a imobilului notificat, s-a arătat că nu există nici interesul pârâtei SC I. SA de a solicita să se constate valabilitatea acestui contract.

Prin urmare, așa după cum chiar această instanță de recurs a observat, dată fiind soluția adoptată și considerentele ce au stat la baza adoptării ei, Decizia nr. 71 din 24 ianuarie 2011 a Tribunalului Călărași nu avea a influența nici situația juridică a imobilului notificat și nici modul de soluționare a contestației formulate de notificatori, în procedura Legii nr. 10/2001. Nu se poate reține, din acest motiv, nici critica de nerespectare de către instanța de apel a îndrumărilor date de instanța de recurs (I.C.C.J.) prin decizia de casare nr. 3483/2009, care, în urma admiterii recursurilor și apelurilor declarate în cauză, la acel moment, pe considerentul reținerii din oficiu a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc.

civ. în raport de cererile formulate, a trimis instanței de apel spre soluționare cererile de constatare a nevalabilității titlului de preluare al statului și pe cea de restituire în natură a imobilului, cu singura îndrumare de a aprecia asupra suspendării judecății, până la soluționarea de către judecătorie a cererilor disjunse, față de prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și de acelea ale art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. Or, prin încheierea de ședință din 13 octombrie 2009, instanța de apel a dat curs chiar îndrumării din decizia de casare, dispunând suspendarea judecării cauzei până la soluționarea irevocabilă a litigiului având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1994 și a cererii reconvenționale disjunse.

Modalitatea în care instanța de apel a soluționat litigiul, a fost în mod evident și covârșitor influențată de contextul legal existent la momentul judecății în apel, context legal modificat substanțial față de acela existent la data judecării cauzei în primă instanță de pronunțarea Deciziei nr. 830/2008 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 559/2008, prin care au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. I pct. 60 din titlul I al Legii nr. 247/2005 și s-a constatat că, prin abrogarea sintagmei "imobilele preluate cu titlu valabil" din cuprinsul art. 29 (1) din Legea nr. 10/2001, acestea încalcă dispozițiile art. 15 (2) și art. 16 (1) din Constituție. În rejudecarea cauzei în apel, instanța de apel a fost ținută de aplicarea dispozițiilor art. 27 ale Legii nr. 10/2001 în forma lor inițială, de dinaintea modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005, ca efect al Deciziei nr. 830/2008 a Curții Constituționale.

Această decizie, contrar susținerilor recurentei, este anterioară Deciziei de recurs nr. 3483 din 19 martie 2009, fiind publicată, cum s-a arătat, în M. Of. nr. 559/24.07.2008, moment de la care începând, aceasta a devenit general obligatorie, în acord cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție. Dar, chiar ulterioară de ar fi fost deciziei de casare, instanța de apel era oricum ținută de aplicarea ei atâta timp cât devenise general obligatorie prin publicarea sa în M. Of.

și cât timp litigiul încă nu fusese soluționat de o manieră definitivă (a se vedea mutatis mutandis, pentru identitate de situații și rațiune, Decizia nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a stabilit că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr 1.358/2010 și 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.). Așadar, pentru niciun argument legal nu s-ar putea imputa instanței de apel soluționarea litigiului cu aplicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 830/2008, aceasta constituind, dimpotrivă, o dovadă a respectării cadrului legal de judecare a cauzei, cu luarea în considerare a tuturor dispozițiilor legale incidente și a celorlalte, având un caracter normativ și obligatoriu.

Sunt, de asemenea, nefondate criticile prin care recurenta-pârâtă a invocat nelegalitatea deciziei atacate, cu referire la dezlegarea dată titlului de preluare al statului asupra imobilului notificat. Este adevărat că, prin cererea lor completatoare, reclamanții au susținut nevalabilitatea titlului de preluare al statului justificat de neacordarea niciunei despăgubiri, a nerespectării formalităților de preluare (lipsa procesului-verbal de preluare) și întrucât preluarea bunului imobil s-a realizat pe numele altei persoane decât cea a proprietarului (respectiv, pe numele fostului proprietar, V.B., dar care era decedat la data preluării).

Supunând cercetării judecătorești acest capăt de cerere, instanța de apel l-a soluționat în singurul cadru legal care îi permiterea o atare analiză la data pronunțării deciziei atacate, respectiv cel oferit de prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, iar stabilirea conformității Legii nr. 119/1948 cu Constituția din 1948, tratatele internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării realizată de stat, a avut ca punct de pornire faptul naționalizării bunului imobil în lipsa acordării niciunei despăgubiri în schimb. Contrar susținerilor recurentei, analiza titlului statului asupra bunului notificat nu putea avea loc cu aplicarea dispozițiilor relevante ale H.G.

nr. 498/2003 întrucât acest act normativ nu mai era în vigoare la data judecării cauzei în apel, fiind abrogat prin H.G. nr. 250/2007. De asemenea, față de conținutul exhaustiv al art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001, republicată, în sensul acestei legi, categoria imobilelor preluate fără titlu valabil nu se confundă nici cu aceea a imobilelor preluate fără respectarea actului normativ în baza căruia a avut loc preluarea și nici cu aceea a imobilelor preluate în lipsa oricărei baze legale (în fapt). Prin urmare, și sub acest aspect, instanța de recurs reține o corectă aplicare a legii de către instanța de apel. Cât privește