ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2453/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2453/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Notificările din 28 iunie 2001, adresată

SC I. SA Călărași și din 30 iulie 2001, adresată A.P.A.P.S., M.I.C. a

solicitat, în baza Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului situat

în comuna Nana, județul Călărași compus din 6296 mp teren și moară, precum și

acordarea de despăgubiri pentru construcțiile demolate ulterior, preluate în

baza Legii nr. 119/1948 din patrimoniul bunicilor săi, M.I. (J.) decedat la 26

octombrie 1952 și M.E., decedată la 6 iunie 1994.

SC I. SA Călărași,

prin Decizia nr. 16 din 18 iulie 2001, a respins cererea de restituire în

natură a imobilului sus-menționat.

La 22 octombrie 2001,

persoana îndreptățită a chemat în judecată pârâții SC I. SA Călărași și

A.P.A.P.S., solicitând: anularea Deciziei nr. 16 din 18 iulie 2001 și

restituirea în natură a imobilului compus din 6296 mp teren și construcții

situat în comuna Nana, județul Călărași. Totodată, a mai solicitat să se

constate nulitatea absolută a Contractului din 9 februarie 1994 de

vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat între A.P.A.P.S. Călărași (fost F.P.S.)

și P.A.S. din SC. I. Călărași cu privire la imobilul în litigiu.

Prin cerere

reconvențională, pârâta SC I. SA Călărași a solicitat, în baza art. 46 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001 să se constate că a încheiat cu bună-credință

Contractul din 9 februarie 1994 cu A.P.A.P.S. (fost F.P.S.).

După parcurgerea a

două cicluri procesuale finalizate prin casarea hotărârilor pronunțate și

trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, Tribunalul Călărași,

secția civilă, prin Sentința nr. 783 din 17 aprilie 2013, a respins excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A.V.A.S. București invocată de

aceasta.

A admis în parte

acțiunea formulată de reclamantul M.I.C. împotriva pârâtelor SC I. SA Călărași

și A.V.A.S. București.

A dispus anularea

Deciziei nr. 16/2001 emisă de pârâta SC I. SA pe care a obligat-o să-i

restituie în natură reclamantului, imobilul situat în comuna Nana, județul

Călărași, compus din teren în suprafață de 5982 mp împreună cu construcțiile

existente pe acesta, respectiv clădire cu destinația de moară inclusiv

instalațiile necesare funcționării acesteia (în măsura în care corespund

identificării realizate de reclamant prin Notificarea nr. 1350/2001), 2

șoproane și cabină poartă, imobil identificat prin planul de amplasament și

delimitare aflat la dosar.

A constatat dreptul

reclamantului la acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale pentru

restul bunurilor imobile demolate care au fost precizate prin Sentința civilă

nr. 3690/2010 a Judecătoriei Călărași pronunțată în Dosarul nr. 2205/202/2010 și

a obligat-o pe pârâta A.V.A.S. București să emită o decizie prin care să

propună acordarea acestor despăgubiri.

A respins cererea

reconvențională, formulată de pârâta SC I. SA.

A obligat-o pe

chemata în garanție A.V.A.S. București, ca după rămânerea irevocabilă a

sentinței să acorde pârâtei SC I. SA despăgubiri pentru bunurile imobile

retrocedate reclamantului, ce vor fi raportate la valoarea contabilă a acestor

bunuri așa cum ele vor fi reflectate în bilanțul contabil de la momentul

ieșirii acestora din patrimoniul pârâtei, valoare ce va fi actualizată cu

indicele de inflație, la momentul plății.

A respins capătul de

cerere privind instituirea unui drept de retenție al pârâtei SC I. SA asupra

imobilului restituit reclamantului, până la achitarea despăgubirilor

sus-menționate de către A.V.A.S.

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanță a reținut în esență că prin toate hotărârile

judecătorești pronunțate anterior s-a reținut fără excepție calitatea de

moștenitor (nepot de fiu predecedat) a reclamantului față de foștii proprietari

ai imobilului ce a format obiectul Notificării nr. 1350/2001 (M.I. și M.E.),

neavând nicio relevanță faptul că acesta nu este și moștenitor al unchiului său

M.G. deoarece acesta din urmă nu a formulat la rândul său notificare, pentru a

solicita aceleași bunuri ce au aparținut părinților săi, situație în care,

calitatea de persoană îndreptățită aparține doar reclamantului care a formulat

o astfel de notificare.

Analizând Decizia nr.

16/2001 emisă de pârâta SC I. SA, tribunalul a reținut că prin Sentința civilă

nr. 3690/2010 a Judecătoriei Călărași - rămasă definitivă și irevocabilă - s-a

constatat nevalabilitatea titlului statului de preluare a bunurilor ce au

format obiectul notificării reclamantului preluate abuziv și fără titlu, respectiv

terenul în suprafață de 6296 mp, clădirea cu destinația moară împreună cu toate

instalațiile existente, etc., reținându-se încălcarea dispozițiilor Legii nr.

119/1948, cât și ale Constituției din 1948, având în vedere faptul că

persoanele ale căror bunuri au fost naționalizate nu au beneficiat de nicio

despăgubire pentru privarea de proprietate, iar caracterul abuziv al preluării

imobilului de către stat rezultă și din prevederile art. 6 din Legea nr.

213/1998 conform căruia trecerea în proprietatea statului se face cu

respectarea constituției, a tratatelor internaționale la care România este

parte și a legilor în vigoare la data preluării bunurilor de către stat, nimeni

neputând fi silit a preda proprietatea sa decât pentru o justă și pentru o dreaptă

despăgubire. În consecință, se arată, preluarea de către stat fără plată a

bunului proprietatea autorilor reclamantului a încălcat dispozițiile

menționate.

Având în vedere

această situație de drept, consacrată prin sentința judecătorească arătată,

tribunalul a reținut că art. 27 din Legea nr. 10/2001 (în forma anterioară

modificării dispuse prin art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005),

articol din urmă constatat neconstituțional prin Decizia nr. 830/2008 a Curții

Constituționale, permite restituirea în natură a bunurilor preluate fără titlu

valabil chiar dacă acestea ar fi evidențiate în patrimoniul unei societăți

comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, cum este și cazul

imobilului moară aparținând pârâtei SC I. SA întrucât, doar pentru imobilele

preluate cu titlu valabil era prevăzută o unică modalitate de despăgubire,

respectiv acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale, ceea ce

presupune "per a contrario" că pentru cele preluate fără titlu

valabil ar fi permisă restituirea în natură, indiferent de buna sau

reaua-credință a subdobânditorului.

Cât privește restul

edificiilor ce au format obiectul Notificării nr. 1350/2001, care nu mai există

în materialitatea lor, fiind demolate, dar a căror preluare abuzivă a fost

statuată în mod irevocabil prin Sentința Judecătoriei Călărași nr. 3690/2010,

respectiv: clădire anexă ce adăpostea presa de ulei; clădire cu destinația

locuință formată din 11 camere, 3 magazii de cereale, un garaj, 3 clădiri cu

destinația adăposturi de animale și presa de ulei, tribunalul a constatat

incidența dispozițiilor art. 31 raportat la art. 1 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, și a obligat-o pe pârâta A.V.A.S. București să emită o decizie prin

care să propună acordarea de despăgubiri, în condițiile legii speciale.

Sentința a fost dată

"cu recurs", în termen de 15 zile de la data comunicării.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat recurs atât pârâta SC I. SA, cât și chemata în garanție

A.V.A.S.

Prin Încheierea din

21 octombrie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a calificat

"drept apel" calea de atac exercitată în cauză.

Aceeași instanță,

prin Decizia nr. 357 A din 16 decembrie 2013 a admis "apelurile"

declarate de părți și schimbând în parte sentința, a admis în parte acțiunea și

a constatat dreptul reclamantului la măsuri compensatorii, sub formă de puncte,

în condițiile art. 21 alin. (6) - (7) din Legea nr. 165/2013, pentru imobilul

situat în comuna Nana, județul Călărași, compus din teren în suprafață de 5982

mp și construcție, cu destinația de moară, precum și pentru bunurile imobile

demolate, astfel cum au fost individualizate prin Sentința civilă nr.

3690/2010, a Judecătoriei Călărași.

A fost respinsă

cererea de anulare a Deciziei nr. 16/2001, emisă de pârâta SC I. SA.

A fost respinsă, ca

neîntemeiată, cererea de chemare în garanție a A.V.A.S.

Au fost menținute

dispozițiile din sentință referitoare la respingerea excepției lipsei calității

procesuale pasive a A.V.A.S., respingerea cererii reconvenționale și

respingerea capătului de cerere vizând dreptul de retenție.

Pentru a decide

astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că pârâta a dobândit

imobilul în anul 1994, iar actul de dobândire a fost constatat a fi legal prin

hotărâre judecătorească, respectiv Sentința comercială nr. 2527/2011 a

Tribunalului Călărași. În acest context, s-a apreciat că pârâta, entitate

privată, deține un "bun" în înțelesul dat acestei noțiuni de art. 1

din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și

se află sub protecția acestui text, neputând pierde proprietatea decât pentru

motiv de utilitate publică.

Or, acțiunea de față,

se arată, nu constituie o acțiune în revendicare care să presupună compararea a

două titluri exhibate de părțile în litigiu în legătură cu un imobil. "Ne

situăm" în procedura specială de reparație instituită de Legea nr.

10/2001, care impune sarcini și obligații instituțiilor statului, cu competențe

în materia proprietății (primării, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului) și nu entităților private.

Așa fiind, în

considerația Legii nr. 10/2001 nu se poate pretinde unei entități private

proprietară a unui "bun" să cedeze acel bun în baza unei legi care nu

impune și nici nu ar putea să îi impună obligații în legătură cu proprietatea

sa decât în interes public.

În considerația

acestor argumente, conchide instanța de control judiciar, în mod legal pârâta

SC I. SA a respins cererea formulată de reclamant, cu privire la restituirea în

natură a imobilului.

În legătură cu

drepturile reclamantului asupra imobilului litigios, s-a reținut că acestea nu

au fost contestate prin prezentele recursuri în sensul că nu s-a negat decât

modalitatea de restituire, nu și calitatea de persoană îndreptățită a

reclamantului în înțelesul Legii nr. 10/2001.

Cum reclamantul a

formulat o notificare asupra imobilului în baza Legii nr. 10/2001, acesta are

dreptul ca notificarea să-i fie soluționată, pe fondul său.

În temeiul Deciziei

nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, această competență revine

și instanței de judecată, motiv pentru care s-a apreciat că în mod corect

notificarea a fost soluționată de judecătorul fondului.

S-a constatat, însă,

că A.V.A.S. nu are nicio obligație de garanție față de SC I. SA, în condițiile

respingerii cererii de restituire în natură, pe de o parte, iar pe de altă

parte, pentru imobilele demolate obligația de reparație nu revine A.V.A.S., ci

autorității locale, în considerarea art. 32 alin. (1) raportat la art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001.

Cum calitatea de

persoană îndreptățită la despăgubiri a reclamantului nu a fost contestată și

nici dreptul acestuia de a-i fi soluționată pe fond notificarea, s-a făcut

aplicarea în cauză a prevederilor art. 21 din Legea nr. 165/2013, text în

vigoare la data pronunțării deciziei, ce reglementează modul de despăgubire al

celor ce au formulat notificări în baza Legii nr. 10/2001.

Aceeași instanță,

prin Decizia nr. 112/A din 17 martie 2014, a admis cererea de completare a

dispozitivului Deciziei civile nr. 357/A din 16 decembrie 2013 - cerere

formulată de către pârâta A.A.A.S., fostă A.V.A.S. - și în consecință a

completat dispozitivul acestei hotărâri, în sensul că a respins acțiunea față

de A.V.A.S., ca nefondată.

Împotriva ambelor

hotărâri a declarat recurs reclamantul M.I.C., care, invocând temeiul prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei de față

formulează în esență, următoarele critici:

- s-a reținut greșit

că doar pârâta SC I. SA Călărași are "un bun" în sensul Convenției

Europene a Drepturilor Omului și nu se impune privarea acestei entități de

bunurile notificate cărora le sunt aplicabile prevederile art. 7 alin. (1),

art. 9 și 21 din Legea nr. 10/2001.

- la data intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantul avea cel puțin o speranță legitimă de

redobândire a bunului în natură.

- condiționarea

restituirii în natură de desființarea contractului de vânzare-cumpărare de

acțiuni prin care SC I. SA a devenit societate cu capital parțial privat, este

contrară dispozițiilor Legii nr. 10/2001, care nu prevede o asemenea

condiționare cât și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

- motivarea instanței

de control judiciar este contradictorie, întrucât conține rețineri care se

exclud evident una pe cealaltă.

- decizia de

completare a dispozitivului este nelegală din perspectiva respingerii acțiunii

față de A.V.A.S, atâta vreme cât s-a stabilit că reclamantul are dreptul la

măsuri compensatorii, sub formă de puncte, conform Legii nr. 165/2013.

Recursul se privește

ca fondat, din perspectiva motivului de ordine publică - invocat de Înalta

Curte, din oficiu, la termenul din 30 septembrie 2014 - vizând calificarea

greșită a căii de atac.

Se constată că

instanța de control judiciar a calificat greșit calea de atac, ce putea fi

exercitată împotriva Sentinței nr. 783 din 17 aprilie 2013, a Tribunalului

Călărași, secția civilă, avându-se în vedere dispozițiile Legii nr. 202/2010,

atât în ceea ce privește regimul căilor de atac, în materia Legii nr. 10/2001,

cât și sub aspectul normelor tranzitorii.

Astfel, potrivit art.

26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr.

202/2010, decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a

notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana

care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui

circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității

învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la

comunicare. Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de

competența curții de apel.

Conform art. XXVI al

Legii nr. 202/2010, care reprezintă norma tranzitorie, dispozițiile art. 26

alin. (3) din Legea nr. 10/2001 "privind regimul juridic al unor imobile

preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989",

republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele

aduse prin această lege (...) se aplică și proceselor aflate în curs de

soluționare în primă instanță, dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză, până

la data intrării în vigoare a noii reglementări.

Din interpretarea

acestor dispoziții rezultă fără echivoc că, în materia Legii nr. 10/2001,

republicată (ca și a Legilor nr. 31/1990 și nr. 221/2009), numai hotărârile

judecătorești pronunțate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010

rămân supuse ambelor căi de atac (apel și recurs), hotărârile pronunțate

ulterior apariției noii reglementări fiind sustrase exercițiului apelului.

În acest context

legislativ, din perspectiva interpretării sintagmei "dacă nu s-a pronunțat

o hotărâre în cauză", este lipsită de relevanță împrejurarea că litigiul a

parcurs mai multe cicluri procesuale, în condițiile în care celelalte hotărâri

date de prima instanță au fost casate, respectiv desființate.

Or, chiar conform

prevederilor art. 311 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, sub imperiul căruia a

fost inițiat demersul judiciar, hotărârea casată nu are nicio putere, deci nu

există din punct de vedere juridic.

Tot astfel, o

hotărâre desființată nu poate fi producătoare de efecte sub niciun aspect și,

cu atât mai puțin, nu poate influența exercițiul căilor de atac.

În prezenta cauză,

Sentința civilă nr. 297 din 29 martie 2002 a Tribunalului Călărași, dată în

primul ciclu procesual, a fost desființată prin Decizia nr. 433/A din 5

noiembrie 2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, care,

ulterior, evocând fondul, a pronunțat Decizia nr. 157/A din 11 martie 2003,

prin care a respins, ca neîntemeiată, contestația formulată de persoana

îndreptățită împotriva Deciziei nr. 16 din 18 iulie 2001 emisă de SC I. SA

Călărași.

Această ultimă

hotărâre a fost casată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și

de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 9900 din 30 noiembrie 2006, cauza

fiind trimisă la aceeași curte de apel, pentru rejudecarea fondului.

În rejudecare, Curtea

de Apel București, secția a III-a civilă, prin Decizia nr. 547/A din 17

septembrie 2007, a respins excepția lipsei calității procesuale active a

contestatorului, excepțiile lipsei calității procesuale pasive a SC I. SA și

A.P.A.P.S., precum și contestația formulată împotriva Deciziei nr. 16 din 18

iulie 2001, emisă de SC I. SA Călărași.

A respins capătul de

cerere având ca obiect constatarea nulității Actului de vânzare-cumpărare din 9

februarie 1994, încheiat între F.P.S. și Asociația Industria locală P.A.S.

Călărași.

Recursul declarat în

cauză de contestatorul M.I.C. a fost admis de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, care, prin Decizia nr.

4287 din 31 martie 2009, a casat Decizia nr. 547/A din 17 septembrie 2007 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă, precum și Decizia nr. 433/A

din 5 noiembrie 2003 a aceleiași instanțe, cât și Sentința nr. 297 din 29

martie 2002 a Tribunalului Călărași, dispunând trimiterea cauzei spre

rejudecare, primei instanțe.

Tribunalul a

pronunțat o nouă hotărâre (Sentința nr. 783 din 17 aprilie 2013, singura

hotărâre a fondului existentă din punct de vedere juridic) după intrarea în

vigoare a Legii nr. 202/2010 - 25 noiembrie 2010 - care, potrivit atât normei

tranzitorii, cât și dispoziției de drept comun incidentă în cauză (art. 725 C.

proc. civ. de la 1865), rămâne supusă regimului căilor de atac, în vigoare la

data emiterii actului jurisdicțional.

Or, la această dată,

așa cum s-a arătat, intraseră deja în vigoare modificările procedurale operate

prin Legea nr. 202/2010, de imediată aplicare, prin care, în materia Legii nr.

10/2001, a fost suprimată calea de atac a apelului, sentința pronunțată în cel

de-al treilea ciclu procesual nemaiputând fi astfel atacată decât pe calea

recursului, așa cum de altfel a reținut corect tribunalul.

Ca o consecință a

greșitei calificări a căii de atac, instanța nu a fost alcătuită într-o

compunere legală, fiind nesocotite astfel dispozițiile art. 54 alin. (2) din

Legea nr. 304/2004 "privind organizarea judiciară", ceea ce atrage și

incidența motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ.

Așa fiind, față de

cele ce preced, recursul urmează a se admite, cu consecința trimiterii cauzei

aceleiași curți de apel, în vederea soluționării recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamantul M.I.C. împotriva Deciziei nr. 357A din 16 decembrie

2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și a Deciziei nr. 112A

din 17 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează deciziile

atacate și trimite cauza la aceeași curte de apel pentru judecarea recursurilor

declarate de pârâții A.A.A.S. și SC I. SA Călărași împotriva Sentinței nr. 783

din 17 aprilie 2013 a Tribunalului Călărași.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 30 septembrie 2014.

Procesat

de GGC - AZ