ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5530/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5530/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată la Judecătoria Călărași la data de 29 iulie 2011, ulterior

precizată, reclamanta SC M. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC M.T.C.

SA să se constate că a dobândit, prin uzucapiunea de lungă durată de 30 de ani

și joncțiunea posesiilor, dreptul de proprietate asupra unui teren în suprafață

de 18.000 mp, situat în Călărași, identificat conform schiței anexe atașate

cererii de chemare în judecată.

Prin sentința civilă nr.

1200 din 03 aprilie 2012, Judecătoria Călărași a respins acțiunea, ca

neîntemeiată, reținând că suprafața de teren asupra căreia se solicită a se

constata dobândirea dreptului de proprietate se suprapune cu trei imobile care

au numere cadastrale și sunt înscrise în cartea funciară pe numele altor

proprietari.

Prin Decizia civilă nr.

63 din 3 iulie 2012 Tribunalul Călărași a admis apelul declarat de apelanta reclamantă

împotriva sentinței civile nr. 1200 din 03 aprilie 2012 pronunțată de

Judecătoria Călărași, precum și excepția necompetenței materiale a Judecătoriei

Călărași în soluționarea cauzei, excepție invocată de apelantă, a anulat

sentința civilă nr. 1200 din 03 aprilie 2012 pronunțată de Judecătoria Călărași

și a reținut cauza spre judecare de Tribunalul Călărași, ca instanță de fond.

Instanța de apel a

avut în vedere dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și concluziile

raportului de expertiză care estimează valoarea de circulație a terenului ce

face obiectul prezentului dosar la suma de 1 561 705,72 lei.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului Călărași sub nr. 2229/116/2012 la 4

septembrie 2012, iar prin sentința civilă nr. 2182 din 10 decembrie 2012,

această instanță a respins acțiunea ca fiind îndreptată împotriva unei persoane

fără calitate procesuală pasivă.

Prima instanță a

reținut că, din suplimentul raportului de expertiză efectuat în cauză rezultă

că pe terenul cu privire la care reclamanta solicită să se constate că a

devenit proprietară ca efect al uzucapiunii sunt întocmite documentații

cadastrale pe numele a trei proprietari, care și-au intabulat dreptul de

proprietate. Din documentațiile cadastrale atașate suplimentului rezultă că

terenul înregistrat are o suprafață de 5.400 mp, terenul cu nr. cadastral are o

suprafață de 5.500 mp iar terenul cu nr. cadastral are o suprafață de 2.400 mp

toate aceste terenuri suprapunându-se pe terenul în cauză.

Instanța a mai

reținut, din suplimentul raportului de expertiză, că terenul deținut de pârâtă

în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului din

5 septembrie 1993 nu se suprapune cu terenul cu privire la care reclamanta

solicită să se constate dreptul de proprietate.

Față de concluziile

suplimentului la raportul de expertiză, potrivit cărora terenul deținut de

pârâtă în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate nu se

suprapune cu terenul de 18.000 mp, ce face obiectul prezentei cereri de chemare

în judecată și că suprafața totală de 13.300 mp este deținută de alte persoane

fizice, instanța a solicitat reclamantei să precizeze cu ce titlu deține pârâta

terenul și să depună titlul de proprietate în dosar, însă aceasta a arătat,

atât la termenul din 14 noiembrie 2012 cât și la termenul din 5 decembrie 2012

că pârâta nu este proprietara terenului, neavând un titlu de proprietate ci

este singura societate care poate să emită pretenții cu privire la teren,

pentru că este unul dintre vecini.

Raportat la aceste

precizări ale reclamantei, Tribunalul a reținut că dobândirea dreptului de

proprietate prin uzucapiune poate fi opusă doar proprietarului, însă, în

situația de față, pârâta chemată în judecată s-a dovedit că nu este proprietara

terenului.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamanta, susținând că existența lucrărilor de

cadastru pentru alți proprietari a fost relevată de expertul desemnat în cauză,

fără ca această împrejurare să constituie un obiectiv pus în discuția părților

și încuviințat astfel de instanța de judecată, cu toate că reclamanta a

învederat instanței aspecte de notorietate rezultând din posesia utilă și sub

titlu de proprietar exercitată în tot termenul defipt de lege.

Apelanta reclamantă a

mai susținut că, prin admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive, i

se încalcă dreptul de acces liber la justiție.

Pârâta este unul

dintre continuatorii în drepturi ai proprietarului inițial al terenului ce face

obiectul cauzei, și anume, Combinatul Călărași, devenit după 1990 SC S. SA și

este singura entitate care putea emite pretenții pentru acest teren.

Pe de altă parte, se

mai arată în memoriul de apel, admiterea excepției în discuție reprezintă o

încălcare a art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, întrucât faptul de a poseda terenul în cauză, comportarea

ca un adevărat proprietar, exercitarea unei posesii utile, neîntrerupte și

neviciate poate duce doar la concluzia dobândirii dreptului de proprietate în

patrimoniul reclamantei; pârâta a fost chemată în judecată deoarece era unica

entitate care ar putea invoca un drept similar (Cauza Georgeta Stoicescu c.

României). Dat fiind că niciun alt proprietar nu a putut fi identificat,

reclamanta se află în imposibilitate de a valorifica drepturile rezultând

dintr-o îndelungată stăpânire a unui teren din cauza lipsei unei activități

coerente a statului privind publicitatea imobiliară referitoare la înscrierea

dreptului de proprietate.

Apelanta a contestat

modul de identificare a terenului de către expert, precum și faptul că acțiunea

trebuia examinată și prin raportare la cel de-al doilea pârât, SC S. SA, în

condițiile în care nu s-a formulat cerere de renunțare la judecată în raport cu

acest pârât.

Prin Decizia civilă nr.

78/ A din 25 martie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul declarat de reclamantă,

ca nefondat.

În considerentele

acestei decizii instanța de apel a reținut că, pe parcursul judecății în fața

primei instanțe, aceasta a încuviințat reclamantei, pe lângă probatoriul

câștigat cauzei în fața Judecătoriei Călărași, proba cu înscrisuri, proba cu

martori (în cadrul căreia a fost audiat martorul B.A.) și a supus dezbaterii

părților necesitatea efectuării unui supliment la raportul de expertiză.

Astfel, la termenul

de judecată de la 17 octombrie 2012, Tribunalul Călărași a stabilit, în

condițiile reglementate prin dispozițiile art. 129 C. proc. civ., necesitatea

administrării unui supliment al expertizei cu obiectivul: individualizarea

terenurilor care au numerele cadastrale și proprietarii acestora; să se

precizeze dacă terenul de 18.000 mp se suprapune cu terenul deținut de pârâta

SC M.T.C. SA în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis

în anul 1993.

Prin aceeași

încheiere de ședință, Tribunalul a dispus rectificarea citativului în sensul

că, în cauză, calitatea de pârâtă o are SC M.T.C. SA, potrivit cu manifestarea

de voință a reclamantei care a înțeles să se judece doar cu această pârâtă;

cadrul procesual, a arătat însăși reclamanta, a fost stabilit încă din primul

ciclu procesual conform precizării din data de 08 noiembrie 2011( fila 36 dosar

judecătorie).

Or, în acest cadru

procesual, în mod corect, consecință a interpretării coroborate a ansamblului

probator administrat în cauză, cu respectarea exigențelor principiului

disponibilității și contradictorialității procesului civil și ale dreptului la

un proces echitabil, prima instanță a stabilit corect situația de fapt în cauză

și a soluționat, în mod corect, excepția invocată din oficiu.

Tribunalul a aplicat

corect dispozițiile art. 1837 C. civ. și, în condițiile în care a stabilit că

terenul care face obiectul litigiului aparține unor proprietari particulari,

care nu figurează ca părți în cauză, pârâta nu este persoana care poate fi

sancționată de reclamantă prin intervenirea prescripției achizitive, consecință

a delăsării bunului în mâinile sale. Tribunalul a avut în vedere, la stabilirea

situației de fapt, nu doar concluziile raportului de expertiză, la care se face

referire în memoriul de apel, dar și celelalte probe administrate în cauză,

probe care converg către concluzia că pârâta nu deține terenul din litigiu; mai

mult, suprafața de teren de 13.300 mp care se suprapune peste suprafața

revendicată, aparține unor persoane particulare care au obținut și intabularea.

Înscrierea efectuată implică prezumția proprietății celui care figurează în

cartea funciară și asigură opozabilitatea față de terți, a dreptului înscris în

condițiile reglementate prin dispozițiile Legii nr. 7/1996.

Obiectivele

expertizei dispusă din oficiu de instanță (cu referire la suplimentul

efectuat), au fost dezbătute în contradictoriu cu părțile din litigiu, iar

susținerea apelantei, potrivit cu care probele administrate în cauză nu au fost

cunoscute de părți, nu poate fi primită. De asemenea, aspectele învederate în

motivarea apelului, relativ la netemeinicia raportului de expertiză, conduc la sancțiunea

nulității relative a actului de procedură astfel contestat pe calea apelului

pendinte; această ingerință s-a acoperit însă prin faptul că nu a fost invocată

la primul termen de judecată ce a urmat administrării expertizei. Chiar și

depășind această modalitate de invocare a unei neregularități de ordine

privată, Curtea reținut că, la termenul de judecată de la 5 decembrie 2012,

reclamanta a învederat, cunoscând concluziile raportului de expertiză și a

anexelor acestuia, că pârâta nu deține un titlu de proprietate asupra terenului

din litigiu, nu îl folosește, ci este chemată în judecată în calitate de vecin care

ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamanta.

Prin urmare, niciunul

din prerogativele dreptului efectiv la un proces echitabil nu este nesocotit;

reclamanta a beneficiat de analiza cererii sale într-un termen rezonabil,

cererea i-a fost examinată de un tribunal imparțial și cu asigurarea tuturor

garanțiilor procedurale.

Dreptul la un proces

echitabil, ca și dreptul de proprietate pe care reclamanta le invocă în

motivarea apelului, nu sunt drepturi absolute; ele pot suferi modificări și

limitări cu respectarea exigențelor de proporționalitate pe care însăși C.E.D.O.

le recunoaște în jurisprudența sa.

Art. 1 din Protocolul

adițional la Convenție apără drepturi efective ori speranța legitimă de a

dobândi asemenea drepturi. Or, reclamanta nu a demonstrat nici cerințele elementare

de sesizare a instanței.

Calitatea procesuală

pasivă presupune existenta unei identități între persoana chemată în judecată

și cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății. De

asemenea, reclamantul, fiind cel care pornește acțiunea, trebuie sa justifice

atât calitatea procesuala activă, cât și calitatea procesuală pasivă a

persoanei pe care a chemat-o în judecată.

Sub acest aspect,

jurisprudența comunitară este consecventă în a statua că respectarea

drepturilor fundamentale nu presupun implicit soluția favorabilă a cererilor de

chemare în judecată; în mod corect, prima instanță a interpretat dispoziția art.

1847 C. civ. potrivit cu care prescripția achizitivă poate fi invocată

împotriva proprietarului bunului imobil dacă este continuă, neîntreruptă,

netulburată, publică și sub nume de proprietar.

Împotriva Deciziei

nr. 78/ A din 25 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs

reclamanta SC M. SRL,

invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În susținerea

motivelor de recurs invocate, recurenta a arătat următoarele:

nu cuprinde motivele pe care se sprijină.

Prin decizia

recurata, instanța a preluat în mod netemeinic și nelegal, în mod cu totul

formal, hotărârea ce a făcut obiectul apelului, menținând soluția pronunțata pe

fondul cauzei, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive

a paratului.

Instanța de apel nu a

arătat în considerentele hotărârii recurate care ar fi motivele pentru care nu

poate fi examinată, în fond, cererea introductivă din perspectiva cerințelor

legale cu privire la posesia exercitată de reclamantă.

Prin cererea

introductiva, s-a solicitat să se constate că reclamanta a posedat neîntrerupt,

în tot timpul fixat de lege, un teren în suprafața de 18.000 mp, iar urmare a

acestui fapt să se verifice dacă posesia astfel exercitată a condus sau nu la

constituirea unui drept de proprietate în patrimoniul reclamantei, urmând ca

ulterior să verifice suprafața terenului posedat, amplasamentul acestuia, iar

numai ulterior parcurgerii acestor etape să verifice identitatea între

proprietatea astfel dobândită și calitatea proprietarului sancționat de lege

pentru delăsarea proprietății.

Or, prin soluția

recurata, instanța s-a mărginit în a analiza în mod exclusiv excepția lipsei

calității procesuale pasive, fără însă a verifica temeinicia acțiunii din perspectiva

posesiei neîntrerupte necontestate de niciuna din părți și nici de către

instanță.

Astfel, instanța de

fond, în hotărârea inițială pronunțată de judecătorie, a examinat temeinicia

acțiunii pronunțând o soluție în acest sens, iar ulterior, atât tribunalul, ca

instanța de fond urmare a casării pe necompetența materială după valoare, cât

și instanța de apel, în mod neîntemeiat și nelegal, au reținut că se impune

analizarea calității de proprietar a paratei anterior verificării

admisibilității acțiunii din perspectiva celor relatate în motivare.

Procedând astfel,

instanța de apel a ales să examineze condiția ultimă a uzucapiunii cu privire

la calitatea proprietarului ce a abandonat bunul anterior pronunțării asupra

temeinicei acțiunii în constatarea intervenirii prescripției achizitive asupra

terenului.

Concluzionând, recurenta

apreciază că instanța de apel nu a motivat soluția pronunțată din perspectiva

modului de soluționare a excepției anterior pronunțării asupra temeiniciei

acțiunii în constatare a posesiei neîntrerupte exercitată de recurenta.

Practic, în acest

mod, ambele instanțe au nesocotit un fapt determinant constând tocmai în aceea

că reclamanta a posedat, în mod neîntrerupt, sub titlu de proprietar imobilul

teren în suprafața de 18.000 mp în tot timpul fixat de lege.

cuprinde motive contradictorii și străine de natura și faptele expuse în

soluționarea pricinii.

Instanța de apel a

soluționat cauza plecând de la premisa însușită de ambele instanțe care au

soluționat fondul cauzei, potrivit căreia reclamanta are calitate procesuala

activă în formularea acțiunii.

În consecința, s-a

admis, în mod implicit, fără însă a se preciza în concret conform pct. 1 expus

anterior, faptul că în patrimoniul reclamantei s-a născut deja prerogativa

dreptului de proprietate pretinsă, însă nu s-a putut determina în

contradictoriu cu cine.

Însa, admițând

aceasta, concluzionând că reclamanta într-adevăr a posedat în mod neîntrerupt

terenul arătat, a folosit și exploatat în mod public, de notorietate, pașnic și

cu titlu de proprietar terenul astfel îngrădit în toata perioada defiptă de

lege, apare ca fiind o veritabila contradicție între ipoteza și soluția finală

recurată, prin care s-a statuat ca pârâta nu ar avea calitate procesuală pasivă.

Pentru a putea

examina în mod corect și complet excepția lipsei calității procesuale pasive se

cere a se determina identitatea între persoana chemată în judecată și subiectul

pasiv al raportului juridic dedus judecații.

Or, de vreme ce

instanța de apel nu a identificat dacă există sau nu raportul juridic,

respectiv dacă reclamanta a posedat în condițiile prevăzute de lege terenul

menționat, nu se poate considera c instanța a stabilit părțile raportului

juridic dedus judecății.

Contrarietatea se

refera tocmai la faptul că instanța de apel admite excepția lipsei calității

procesuale pasive, fără ca anterior să fi examinat dacă reclamanta a exercitat

sau nu posesia asupra terenului. Admițând că pârâta nu ar avea calitate

procesuală pasivă, rezultă că reclamanta ar fi posedat terenul însă în contra

altui proprietar, aspect nerelevat de instanța de apel.

interpretat în mod greșit raportul juridic dedus judecații, schimbând înțelesul

vădit și de notorietate al posesiei exercitate de reclamantă.

Este de notorietate

posesia exercitată de reclamantă asupra terenului ce face obiectul litigiului,

aspect necontestat de altfel de niciuna dintre instanțele de judecată.

Cu toate acestea,

numai judecătoria a interpretat cererea pe fondul cauzei, apreciind asupra

temeiniciei acesteia, restul instanțelor limitându-se la a analiza caracterul

de proprietar al pârâtei și nu posesia exercitată de reclamantă asupra

terenului.

Instanța a trecut

peste evidența posesie exercitate de reclamantă, a lăsat nesoluționat capătul

de cerere având ca obiect acțiunea în constatarea posesiei prelungite și

neîntrerupte asupra terenului, limitându-se doar la analiza etapei finale a

cauzei din perspectiva calității de proprietar al terenului uzucapat.

fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, atât în ceea ce privește

rolul activ al instanței, cât și cu privire la aprecierea asupra probelor

existente la dosarul cauzei.

Instanța de apel s-a

pronunțat în mod nelegal și neîntemeiat asupra excepției reținute de către

instanța de fond, fără însă a reaprecia probatoriul administrat, precum și

utilitate probelor suplimentare expuse cu ocazia cererii de apel.

Astfel, s-a învederat

instanței de apel că probele reținute de instanța de fond, precum suplimentul

la expertiza judiciară administrat, conduc la grave erori de apreciere asupra

faptelor ce au avut drept consecință și admiterea neîntemeiată a excepției

lipsei calității procesuale pasive.

La dosarul cauzei

există o adresă din partea Primăriei Călărași prin care se arată că nu se poate

preciza cine este proprietarul terenului a cărui dobândire se solicită. Or,

această probă confirmă exact cele relatate de reclamantă prin motivele de apel,

respectiv expertul desemnat în cauză a concluzionat în mod eronat că ar exista

persoane fizice care ar deține calitatea de proprietar asupra terenului,

contrar situație de fapt potrivit căreia nicio persoană nu a pretins că ar avea

vreun drept de proprietate și nu a efectuat măsurători ori lucrări cadastrale cu

privire la terenul posedat și împrejmuit al reclamantei.

Din probele

administrate în cauză a rezultat ca SC M. SRL a exercitat o posesie utilă,

neîntreruptă și neviciată asupra terenului în cauza timp de 30 de ani, fiind

îndeplinite astfel condițiile cerute de art. 1840 C. civ. pentru dobândirea

dreptului de proprietate asupra acestuia.

În cadrul motivelor

de recurs, recurenta reiterează dispozițiile art. 6 pct. 1 din Convenția europeana

pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și art.,

1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, invocate și pe cale apelului, pe

care arată că le susține în continuare astfel cum acestea au fost dezvoltate în

judecarea apelului și cu privire la care pretinde că instanța de apel nu s-a

pronunțat.

arată că, deși a arătat în fața instanței de apel caracterul echivoc al

expertizei omologate de instanța de fond, din perspectiva determinării cu

exactitate a întinderii și eventualei suprapuneri a terenului, această cerere

nu a fost soluționată prin decizia recurată. De aceea, solicită casarea

deciziei recurate și trimiterea cauzei la instanța de apel, în vederea

completării probatoriului cu o nouă expertiză tehnică în urma căreia, pe baza

coordonatelor G.P.S., să se determine în concret dacă există suprapunere cu

terenul ce face obiectul litigiului.

Se mai susține de

către recurentă că instanța de apel s-a limitat în a concluziona că alte

persoane au depus la O.C.P.I. documentație cadastrală pentru imobilul în

litigiu, fără însă a examina realitatea celor menționate. Pentru aceste

considerente, apreciază că se impune casarea hotărârii recurate și trimiterea

cauzei în vederea rejudecării la instanța de apel, pentru a suplimenta

probatoriul administrat cu înscrisurile doveditoare, acte translative de

proprietate ale presupușilor proprietari asupra terenului uzucapat de

reclamantă.

O ultimă critică

vizează faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra probelor solicitate

prin motivele de apel, a căror utilitate era tocmai aceea de a preîntâmpina

accesul la o instanța superioară, fără a fi pe deplin stabilită situația de

fapt dedusă judecații.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține

următoarele:

În cadrul primului

motiv de recurs, încadrat de recurentă în prima teză a art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., se arată că instanța de apel nu a arătat în considerentele hotărârii

recurate care ar fi motivele pentru care nu poate fi examinată, în fond,

cererea introductiva din perspectiva cerințelor legale cu privire la posesia

exercitată de reclamanta.

Lecturând

considerentele deciziei, Înalta Curte reține că instanța de apel a expus în mod

explicit care este motivul pentru care menține soluția primei instanțe, în

sensul respingerii acțiunii pentru lipsa calității procesuale pasive (excepție

peremptorie care împiedică cercetarea pe fond a pricinii), și anume, faptul că,

pe baza probelor administrate, s-a stabilit că pârâta nu este proprietara

terenului în litigiu, iar prescripția achizitivă nu poate fi invocată decât în

contradictoriu cu proprietarul bunului ce se tinde a fi uzucapat. Ca atare,

motivul de recurs invocat nu este întemeiat.

Susținerea privind

ordinea în care instanța ar fi trebuit să cerceteze împrejurările cauzei

(respectiv, că, mai întâi, s-ar fi impus să se verifice dacă posesia a condus

sau nu la constituirea unui drept de proprietate în patrimoniul reclamantei,

urmând ca ulterior să se verifice suprafața terenului posedat, amplasamentul

acestuia, iar numai după parcurgerea acestor etape să se verifice calitatea

proprietarului sancționat de lege pentru delăsarea proprietății) nu se

încadrează în prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ci, eventual, poate

constitui critică încadrabilă în prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.,

întrucât se susține greșita soluționare cu prioritate a excepției, în opinia

recurentei fiind corect a se lămuri mai întâi împrejurările de fapt ce țin de

fondul cauzei.

Această critică este

nefondată, deoarece nu ține seama de dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc.

civ., care prevăd, contrar celor susținute de recurentă, că „instanța se va

pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond care

fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii”.

Caracterul imperativ

al acestei norme împiedică cercetarea temeiniciei acțiunii din perspectiva

posesiei invocate de reclamantă prin acțiune, o soluție în sensul solicitat

prin motivele de recurs fiind în mod evident nelegală.

Stabilirea calității pârâtei

de proprietară a bunului, adică stabilirea calității procesuale pasive a

acesteia, nu constituie o „condiție ultimă a uzucapiunii”, așa cum pretinde

recurenta. Legitimarea procesuală (în cazul de față, legitimarea procesuală

pasivă) constituie una dintre condițiile de a fi parte în procesul civil,

condiție care se verifică înainte de a se trece la analiza pe fond a

litigiului, în timp ce existența dreptului subiectiv afirmat prin acțiune

constituie o condiție de admitere în fond a acesteia.

În motivarea

apelului, reclamanta nu a formulat o critică punctuală cu privire la ordinea în

care prima instanță a soluționat excepția, cu prioritate, față de fondul

cauzei, așa încât nu se poate imputa instanței de apel faptul că nu a motivat

decizia sub acest aspect.

Critica referitoare

la motivele contradictorii și străine de natura pricinii, încadrată de

recurentă în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 teza a doua C. proc.

civ., este nefondată.

Calitate procesuală

activă a reclamantei în formularea acțiunii nu a fost pusă în discuție,

deoarece, legitimarea acesteia ca parte în proces nu presupune cu necesitate

existența dreptului subiectiv afirmat (existența dreptului fiind o condiție de

admitere în fond a acțiunii), ci presupune existența dreptului de a reclama în

justiție, conținutul calității procesuale raportându-se la acele împrejurări de

fapt sau de drept care conferă unei persoane posibilitatea de a participa la

activitatea judiciară.

Împrejurarea că în

fazele procesuale anterioare nu s-a contestat calitatea procesuală activă a

reclamantei nu echivalează, așa cum pretinde aceasta, cu nașterea în

patrimoniul său a dreptului de proprietate pretins, această problemă fiind una

de temeinicie a acțiunii, care se impunea a fi soluționată numai în contradictoriu

cu proprietarul imobilului.

Este evident că

instanța de apel nu a concluzionat că „reclamanta a posedat în mod neîntrerupt

terenul arătat, a folosit și a exploatat în mod public, de notorietate, pașnic

și cu titlu de proprietar terenul astfel îngrădit în toata perioada defiptă de

lege”, așa cum susține recurenta în mod cu totul contrar realității din dosar.

Ca atare, nu se

relevă nicio contradicție între considerentele hotărârii și soluția recurată,

prin care s-a statuat ca pârâta nu are calitate procesuală pasivă.

Pentru soluționarea

excepției lipsei calității procesuale pasive nu era necesar a se verifica dacă

reclamanta a posedat în condițiile prevăzute de lege terenul menționat, fiind

suficient, așa cum s-a procedat în cauză, la identificarea terenului și

verificarea evidențelor administrative și de carte funciară, pentru stabilirea

identității dintre pârâtul chemat în judecată și titularul dreptului de

proprietate.

Critica de la pct. 3

din motivele de recurs, încadrată de recurentă în motivul de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi primită, deoarece nu se referă la

schimbarea înțelesului vreunui act juridic dedus judecății, ci la „schimbarea

înțelesului vădit și de notorietate al posesiei exercitate de reclamantă”,

aspect care nu se circumscrie motivului de recurs invocat.

Argumentele susținute

în cadrul pct. 3 al motivelor de recurs reiau aceleași critici deja examinate

anterior, recurenta fiind nemulțumită de faptul că instanța a analizat cu

prioritate excepția lipsei calității procesuale pasive.

În cadrul pct. 4 din

memoriul de recurs se dezvoltă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., recurenta susținând că instanța de apel a încălcat principiul

rolului activ al instanței, precum și normele cu privire la aprecierea asupra

probelor existente la dosarul cauzei.

Recurenta susține că a

învederat instanței de apel că probele reținute de instanța de fond, precum

suplimentul la expertiza judiciară administrat, conduc la grave erori de

apreciere asupra faptelor ce au avut drept consecință și admiterea neîntemeiată

a excepției lipsei calității procesuale pasive.

Recurenta face

referire la o adresă din partea Primăriei Călărași care confirmă, în opinia sa,

că expertul desemnat în cauză a concluzionat în mod eronat că ar exista

persoane fizice care ar deține calitatea de proprietar asupra terenului.

Înalta Curte constată

că, raportat la criticile din apel referitoare la raportul de expertiză,

instanța de apel a reținut că obiectivele expertizei au fost puse în discuția

părților de către prima instanță, reclamanta nu a invocat obiecțiuni cu privire

la raportul de expertiză, ci dimpotrivă, achiesând la concluziile acestuia, a

precizat în fața instanței că pârâta nu este chemată în judecată ca proprietară

a terenului în litigiu, ci în calitate de vecin care ar putea pretinde aceleași

drepturi ca și reclamanta. În această situație, instanța de apel a reținut că

reclamanta este decăzută din dreptul de a mai contesta în apel raportul de

expertiză, nulitatea relativă a actului de procedură fiind acoperită.

Cu privire la aceste

argumente ale instanței de apel, reclamanta recurentă nu formulează critici în

recurs, ci readuce în atenția Înaltei Curți criticile din apel privind

pretinsele neregularități ale raportului de expertiză.

Or, Înalta Curte nu

poate efectua verificări de fapt și nu poate proceda la o reevaluare a

probatoriului, deoarece în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc

o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecății fiind

legalitatea hotărârii pronunțată în apel.

De aceea, eventualele

critici susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. ar fi

trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra pentru care

motive este eronat și nelegal raționamentul instanței de apel, cu referire la

neregularitățile raportului de expertiză invocate prin cererea de apel.

Nu poate fi analizată

critica privind lipsa de rol activ al instanței de apel, în condițiile în care

recurenta s-a rezumat la simpla enunțare a acestui principiu, fără a dezvolta argumente

din care să rezulte în ce modalitate instanța de apel l-ar fi încălcat.

Mențiunea recurentei

din motivele de recurs, în sensul că înțelege să reitereze dispozițiile art. 6 pct.

1 din Convenția europeana pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentale, precum și pe cele ale art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la

Convenție, invocate și pe cale apelului (pe care arată că le susține în

continuare astfel cum acestea au fost dezvoltate în judecarea apelului), nu poate

fi calificată ca o critică de nelegalitate, în înțelesul art. 304 C. proc. civ.

Contrar afirmației

recurentei, instanța de apel s-a pronunțat asupra motivului de apel bazat pe

normele europene menționate, răspunzând pe larg criticilor din apel, în cadrul

cărora apelanta reclamantă invoca încălcarea dreptului de acces la justiție și

a dreptului la apărarea proprietății.

Simpla reiterare a

normelor Convenției, fără o critică argumentată a raționamentului instanței de

apel, nu poate învesti instanța de recurs cu reanalizarea aspectelor de drept

invocate, o astfel de tehnică echivalând cu nemotivarea recursului în partea ce

privește aceste probleme de drept.

Motivele susținute la

pct. 5 din memoriul de recurs, în cadrul căruia se impută instanței de apel că

nu a încuviințat o nouă expertiză și nu a suplimentat probatoriul cu alte

înscrisuri doveditoare din care să rezulte cine sunt presupușii proprietari ai

terenului în litigiu, nu pot fi primite, deoarece, astfel cum s-a reținut mai

sus, împrejurarea că pârâta nu are calitatea de proprietară, a fost acceptată

și recunoscută chiar de reclamantă, după depunerea suplimentului la raportul de

expertiză, pe care nu l-a contestat. Din perspectiva soluționării excepției

lipsei calității procesuale pasive, a fost suficientă constatarea, pe baza

probelor administrate, că pârâta nu are calitatea de proprietară a imobilului,

deci nu poate sta în judecată în calitate de pârâtă în cadrul procesului de

uzucapiune, nefiind relevant pentru această pricină a se stabili cine sunt

proprietarii imobilului.

Față de lipsa de

utilitate a unor noi probe în apel, în mod corect instanța de apel s-a

pronunțat în calea de atac, pe baza probelor administrate de prima instanță,

care conturau pe deplin situația de fapt necesar a fi stabilită în vedere

soluționării excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei.

În raport cu aceste

considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de

reclamantă a fost respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta SC M. SRL împotriva Deciziei nr. 78/ A din 25 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 noiembrie 2013.