ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5530/2013
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5530/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Judecătoria Călărași la data de 29 iulie 2011, ulterior precizată, reclamanta SC M. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC M.T.C. SA să se constate că a dobândit, prin uzucapiunea de lungă durată de 30 de ani și joncțiunea posesiilor, dreptul de proprietate asupra unui teren în suprafață de 18.000 mp, situat în Călărași, identificat conform schiței anexe atașate cererii de chemare în judecată. Prin sentința civilă nr. 1200 din 03 aprilie 2012, Judecătoria Călărași a respins acțiunea, ca neîntemeiată, reținând că suprafața de teren asupra căreia se solicită a se constata dobândirea dreptului de proprietate se suprapune cu trei imobile care au numere cadastrale și sunt înscrise în cartea funciară pe numele altor proprietari.
Prin Decizia civilă nr. 63 din 3 iulie 2012 Tribunalul Călărași a admis apelul declarat de apelanta reclamantă împotriva sentinței civile nr. 1200 din 03 aprilie 2012 pronunțată de Judecătoria Călărași, precum și excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Călărași în soluționarea cauzei, excepție invocată de apelantă, a anulat sentința civilă nr. 1200 din 03 aprilie 2012 pronunțată de Judecătoria Călărași și a reținut cauza spre judecare de Tribunalul Călărași, ca instanță de fond. Instanța de apel a avut în vedere dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și concluziile raportului de expertiză care estimează valoarea de circulație a terenului ce face obiectul prezentului dosar la suma de 1 561 705,72 lei.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Călărași sub nr. 2229/116/2012 la 4 septembrie 2012, iar prin sentința civilă nr. 2182 din 10 decembrie 2012, această instanță a respins acțiunea ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Prima instanță a reținut că, din suplimentul raportului de expertiză efectuat în cauză rezultă că pe terenul cu privire la care reclamanta solicită să se constate că a devenit proprietară ca efect al uzucapiunii sunt întocmite documentații cadastrale pe numele a trei proprietari, care și-au intabulat dreptul de proprietate. Din documentațiile cadastrale atașate suplimentului rezultă că terenul înregistrat are o suprafață de 5.400 mp, terenul cu nr. cadastral are o suprafață de 5.500 mp iar terenul cu nr. cadastral are o suprafață de 2.400 mp toate aceste terenuri suprapunându-se pe terenul în cauză.
Instanța a mai reținut, din suplimentul raportului de expertiză, că terenul deținut de pârâtă în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului din 5 septembrie 1993 nu se suprapune cu terenul cu privire la care reclamanta solicită să se constate dreptul de proprietate.
Față de concluziile suplimentului la raportul de expertiză, potrivit cărora terenul deținut de pârâtă în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate nu se suprapune cu terenul de 18.000 mp, ce face obiectul prezentei cereri de chemare în judecată și că suprafața totală de 13.300 mp este deținută de alte persoane fizice, instanța a solicitat reclamantei să precizeze cu ce titlu deține pârâta terenul și să depună titlul de proprietate în dosar, însă aceasta a arătat, atât la termenul din 14 noiembrie 2012 cât și la termenul din 5 decembrie 2012 că pârâta nu este proprietara terenului, neavând un titlu de proprietate ci este singura societate care poate să emită pretenții cu privire la teren, pentru că este unul dintre vecini.
Raportat la aceste precizări ale reclamantei, Tribunalul a reținut că dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune poate fi opusă doar proprietarului, însă, în situația de față, pârâta chemată în judecată s-a dovedit că nu este proprietara terenului. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, susținând că existența lucrărilor de cadastru pentru alți proprietari a fost relevată de expertul desemnat în cauză, fără ca această împrejurare să constituie un obiectiv pus în discuția părților și încuviințat astfel de instanța de judecată, cu toate că reclamanta a învederat instanței aspecte de notorietate rezultând din posesia utilă și sub titlu de proprietar exercitată în tot termenul defipt de lege.
Apelanta reclamantă a mai susținut că, prin admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive, i se încalcă dreptul de acces liber la justiție. Pârâta este unul dintre continuatorii în drepturi ai proprietarului inițial al terenului ce face obiectul cauzei, și anume, Combinatul Călărași, devenit după 1990 SC S. SA și este singura entitate care putea emite pretenții pentru acest teren. Pe de altă parte, se mai arată în memoriul de apel, admiterea excepției în discuție reprezintă o încălcare a art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât faptul de a poseda terenul în cauză, comportarea ca un adevărat proprietar, exercitarea unei posesii utile, neîntrerupte și neviciate poate duce doar la concluzia dobândirii dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantei; pârâta a fost chemată în judecată deoarece era unica entitate care ar putea invoca un drept similar (Cauza Georgeta Stoicescu c. României).
Dat fiind că niciun alt proprietar nu a putut fi identificat, reclamanta se află în imposibilitate de a valorifica drepturile rezultând dintr-o îndelungată stăpânire a unui teren din cauza lipsei unei activități coerente a statului privind publicitatea imobiliară referitoare la înscrierea dreptului de proprietate. Apelanta a contestat modul de identificare a terenului de către expert, precum și faptul că acțiunea trebuia examinată și prin raportare la cel de-al doilea pârât, SC S. SA, în condițiile în care nu s-a formulat cerere de renunțare la judecată în raport cu acest pârât. Prin Decizia civilă nr. 78/ A din 25 martie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul declarat de reclamantă, ca nefondat.
În considerentele acestei decizii instanța de apel a reținut că, pe parcursul judecății în fața primei instanțe, aceasta a încuviințat reclamantei, pe lângă probatoriul câștigat cauzei în fața Judecătoriei Călărași, proba cu înscrisuri, proba cu martori (în cadrul căreia a fost audiat martorul B.A.) și a supus dezbaterii părților necesitatea efectuării unui supliment la raportul de expertiză. Astfel, la termenul de judecată de la 17 octombrie 2012, Tribunalul Călărași a stabilit, în condițiile reglementate prin dispozițiile art. 129 C. proc. civ., necesitatea administrării unui supliment al expertizei cu obiectivul: individualizarea terenurilor care au numerele cadastrale și proprietarii acestora; să se precizeze dacă terenul de 18.000 mp se suprapune cu terenul deținut de pârâta SC M.T.C.
SA în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în anul 1993. Prin aceeași încheiere de ședință, Tribunalul a dispus rectificarea citativului în sensul că, în cauză, calitatea de pârâtă o are SC M.T.C. SA, potrivit cu manifestarea de voință a reclamantei care a înțeles să se judece doar cu această pârâtă; cadrul procesual, a arătat însăși reclamanta, a fost stabilit încă din primul ciclu procesual conform precizării din data de 08 noiembrie 2011( fila 36 dosar judecătorie). Or, în acest cadru procesual, în mod corect, consecință a interpretării coroborate a ansamblului probator administrat în cauză, cu respectarea exigențelor principiului disponibilității și contradictorialității procesului civil și ale dreptului la un proces echitabil, prima instanță a stabilit corect situația de fapt în cauză și a soluționat, în mod corect, excepția invocată din oficiu.
Tribunalul a aplicat corect dispozițiile art. 1837 C. civ. și, în condițiile în care a stabilit că terenul care face obiectul litigiului aparține unor proprietari particulari, care nu figurează ca părți în cauză, pârâta nu este persoana care poate fi sancționată de reclamantă prin intervenirea prescripției achizitive, consecință a delăsării bunului în mâinile sale. Tribunalul a avut în vedere, la stabilirea situației de fapt, nu doar concluziile raportului de expertiză, la care se face referire în memoriul de apel, dar și celelalte probe administrate în cauză, probe care converg către concluzia că pârâta nu deține terenul din litigiu; mai mult, suprafața de teren de 13.300 mp care se suprapune peste suprafața revendicată, aparține unor persoane particulare care au obținut și intabularea.
Înscrierea efectuată implică prezumția proprietății celui care figurează în cartea funciară și asigură opozabilitatea față de terți, a dreptului înscris în condițiile reglementate prin dispozițiile Legii nr. 7/1996. Obiectivele expertizei dispusă din oficiu de instanță (cu referire la suplimentul efectuat), au fost dezbătute în contradictoriu cu părțile din litigiu, iar susținerea apelantei, potrivit cu care probele administrate în cauză nu au fost cunoscute de părți, nu poate fi primită. De asemenea, aspectele învederate în motivarea apelului, relativ la netemeinicia raportului de expertiză, conduc la sancțiunea nulității relative a actului de procedură astfel contestat pe calea apelului pendinte; această ingerință s-a acoperit însă prin faptul că nu a fost invocată la primul termen de judecată ce a urmat administrării expertizei.
Chiar și depășind această modalitate de invocare a unei neregularități de ordine privată, Curtea reținut că, la termenul de judecată de la 5 decembrie 2012, reclamanta a învederat, cunoscând concluziile raportului de expertiză și a anexelor acestuia, că pârâta nu deține un titlu de proprietate asupra terenului din litigiu, nu îl folosește, ci este chemată în judecată în calitate de vecin care ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamanta. Prin urmare, niciunul din prerogativele dreptului efectiv la un proces echitabil nu este nesocotit; reclamanta a beneficiat de analiza cererii sale într-un termen rezonabil, cererea i-a fost examinată de un tribunal imparțial și cu asigurarea tuturor garanțiilor procedurale.
Dreptul la un proces echitabil, ca și dreptul de proprietate pe care reclamanta le invocă în motivarea apelului, nu sunt drepturi absolute; ele pot suferi modificări și limitări cu respectarea exigențelor de proporționalitate pe care însăși C.E.D.O. le recunoaște în jurisprudența sa. Art. 1 din Protocolul adițional la Convenție apără drepturi efective ori speranța legitimă de a dobândi asemenea drepturi. Or, reclamanta nu a demonstrat nici cerințele elementare de sesizare a instanței. Calitatea procesuală pasivă presupune existenta unei identități între persoana chemată în judecată și cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății. De asemenea, reclamantul, fiind cel care pornește acțiunea, trebuie sa justifice atât calitatea procesuala activă, cât și calitatea procesuală pasivă a persoanei pe care a chemat-o în judecată.
Sub acest aspect, jurisprudența comunitară este consecventă în a statua că respectarea drepturilor fundamentale nu presupun implicit soluția favorabilă a cererilor de chemare în judecată; în mod corect, prima instanță a interpretat dispoziția art. 1847 C. civ. potrivit cu care prescripția achizitivă poate fi invocată împotriva proprietarului bunului imobil dacă este continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar. Împotriva Deciziei nr. 78/ A din 25 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs reclamanta SC M. SRL, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. În susținerea motivelor de recurs invocate, recurenta a arătat următoarele:
Decizia recurata nu cuprinde motivele pe care se sprijină. Prin decizia recurata, instanța a preluat în mod netemeinic și nelegal, în mod cu totul formal, hotărârea ce a făcut obiectul apelului, menținând soluția pronunțata pe fondul cauzei, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a paratului. Instanța de apel nu a arătat în considerentele hotărârii recurate care ar fi motivele pentru care nu poate fi examinată, în fond, cererea introductivă din perspectiva cerințelor legale cu privire la posesia exercitată de reclamantă. Prin cererea introductiva, s-a solicitat să se constate că reclamanta a posedat neîntrerupt, în tot timpul fixat de lege, un teren în suprafața de 18.000 mp, iar urmare a acestui fapt să se verifice dacă posesia astfel exercitată a condus sau nu la constituirea unui drept de proprietate în patrimoniul reclamantei, urmând ca ulterior să verifice suprafața terenului posedat, amplasamentul acestuia, iar numai ulterior parcurgerii acestor etape să verifice identitatea între proprietatea astfel dobândită și calitatea proprietarului sancționat de lege pentru delăsarea proprietății. Or, prin soluția recurata, instanța s-a mărginit în a analiza în mod exclusiv excepția lipsei calității procesuale pasive, fără însă a verifica temeinicia acțiunii din perspectiva posesiei neîntrerupte necontestate de niciuna din părți și nici de către instanță. Astfel, instanța de fond, în hotărârea inițială pronunțată de judecătorie, a examinat temeinicia acțiunii pronunțând o soluție în acest sens, iar ulterior, atât tribunalul, ca instanța de fond urmare a casării pe necompetența materială după valoare, cât și instanța de apel, în mod neîntemeiat și nelegal, au reținut că se impune analizarea calității de proprietar a paratei anterior verificării admisibilității acțiunii din perspectiva celor relatate în motivare. Procedând astfel, instanța de apel a ales să examineze condiția ultimă a uzucapiunii cu privire la calitatea proprietarului ce a abandonat bunul anterior pronunțării asupra temeinicei acțiunii în constatarea intervenirii prescripției achizitive asupra terenului. Concluzionând, recurenta apreciază că instanța de apel nu a motivat soluția pronunțată din perspectiva modului de soluționare a excepției anterior pronunțării asupra temeiniciei acțiunii în constatare a posesiei neîntrerupte exercitată de recurenta. Practic, în acest mod, ambele instanțe au nesocotit un fapt determinant constând tocmai în aceea că reclamanta a posedat, în mod neîntrerupt, sub titlu de proprietar imobilul teren în suprafața de 18.000 mp în tot timpul fixat de lege.
Decizia recurată cuprinde motive contradictorii și străine de natura și faptele expuse în soluționarea pricinii. Instanța de apel a soluționat cauza plecând de la premisa însușită de ambele instanțe care au soluționat fondul cauzei, potrivit căreia reclamanta are calitate procesuala activă în formularea acțiunii. În consecința, s-a admis, în mod implicit, fără însă a se preciza în concret conform pct. 1 expus anterior, faptul că în patrimoniul reclamantei s-a născut deja prerogativa dreptului de proprietate pretinsă, însă nu s-a putut determina în contradictoriu cu cine. Însa, admițând aceasta, concluzionând că reclamanta într-adevăr a posedat în mod neîntrerupt terenul arătat, a folosit și exploatat în mod public, de notorietate, pașnic și cu titlu de proprietar terenul astfel îngrădit în toata perioada defiptă de lege, apare ca fiind o veritabila contradicție între ipoteza și soluția finală recurată, prin care s-a statuat ca pârâta nu ar avea calitate procesuală pasivă. Pentru a putea examina în mod corect și complet excepția lipsei calității procesuale pasive se cere a se determina identitatea între persoana chemată în judecată și subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecații. Or, de vreme ce instanța de apel nu a identificat dacă există sau nu raportul juridic, respectiv dacă reclamanta a posedat în condițiile prevăzute de lege terenul menționat, nu se poate considera c instanța a stabilit părțile raportului juridic dedus judecății. Contrarietatea se refera tocmai la faptul că instanța de apel admite excepția lipsei calității procesuale pasive, fără ca anterior să fi examinat dacă reclamanta a exercitat sau nu posesia asupra terenului. Admițând că pârâta nu ar avea calitate procesuală pasivă, rezultă că reclamanta ar fi posedat terenul însă în contra altui proprietar, aspect nerelevat de instanța de apel.
Instanța a interpretat în mod greșit raportul juridic dedus judecații, schimbând înțelesul vădit și de notorietate al posesiei exercitate de reclamantă. Este de notorietate posesia exercitată de reclamantă asupra terenului ce face obiectul litigiului, aspect necontestat de altfel de niciuna dintre instanțele de judecată. Cu toate acestea, numai judecătoria a interpretat cererea pe fondul cauzei, apreciind asupra temeiniciei acesteia, restul instanțelor limitându-se la a analiza caracterul de proprietar al pârâtei și nu posesia exercitată de reclamantă asupra terenului. Instanța a trecut peste evidența posesie exercitate de reclamantă, a lăsat nesoluționat capătul de cerere având ca obiect acțiunea în constatarea posesiei prelungite și neîntrerupte asupra terenului, limitându-se doar la analiza etapei finale a cauzei din perspectiva calității de proprietar al terenului uzucapat.
Decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, atât în ceea ce privește rolul activ al instanței, cât și cu privire la aprecierea asupra probelor existente la dosarul cauzei. Instanța de apel s-a pronunțat în mod nelegal și neîntemeiat asupra excepției reținute de către instanța de fond, fără însă a reaprecia probatoriul administrat, precum și utilitate probelor suplimentare expuse cu ocazia cererii de apel. Astfel, s-a învederat instanței de apel că probele reținute de instanța de fond, precum suplimentul la expertiza judiciară administrat, conduc la grave erori de apreciere asupra faptelor ce au avut drept consecință și admiterea neîntemeiată a excepției lipsei calității procesuale pasive. La dosarul cauzei există o adresă din partea Primăriei Călărași prin care se arată că nu se poate preciza cine este proprietarul terenului a cărui dobândire se solicită. Or, această probă confirmă exact cele relatate de reclamantă prin motivele de apel, respectiv expertul desemnat în cauză a concluzionat în mod eronat că ar exista persoane fizice care ar deține calitatea de proprietar asupra terenului, contrar situație de fapt potrivit căreia nicio persoană nu a pretins că ar avea vreun drept de proprietate și nu a efectuat măsurători ori lucrări cadastrale cu privire la terenul posedat și împrejmuit al reclamantei. Din probele administrate în cauză a rezultat ca SC M. SRL a exercitat o posesie utilă, neîntreruptă și neviciată asupra terenului în cauza timp de 30 de ani, fiind îndeplinite astfel condițiile cerute de art. 1840 C. civ. pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra acestuia. În cadrul motivelor de recurs, recurenta reiterează dispozițiile art. 6 pct. 1 din Convenția europeana pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și art., 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, invocate și pe cale apelului, pe care arată că le susține în continuare astfel cum acestea au fost dezvoltate în judecarea apelului și cu privire la care pretinde că instanța de apel nu s-a pronunțat.
Recurenta mai arată că, deși a arătat în fața instanței de apel caracterul echivoc al expertizei omologate de instanța de fond, din perspectiva determinării cu exactitate a întinderii și eventualei suprapuneri a terenului, această cerere nu a fost soluționată prin decizia recurată. De aceea, solicită casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei la instanța de apel, în vederea completării probatoriului cu o nouă expertiză tehnică în urma căreia, pe baza coordonatelor G.P.S., să se determine în concret dacă există suprapunere cu terenul ce face obiectul litigiului. Se mai susține de către recurentă că instanța de apel s-a limitat în a concluziona că alte persoane au depus la O.C.P.I. documentație cadastrală pentru imobilul în litigiu, fără însă a examina realitatea celor menționate. Pentru aceste considerente, apreciază că se impune casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei în vederea rejudecării la instanța de apel, pentru a suplimenta probatoriul administrat cu înscrisurile doveditoare, acte translative de proprietate ale presupușilor proprietari asupra terenului uzucapat de reclamantă. O ultimă critică vizează faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra probelor solicitate prin motivele de apel, a căror utilitate era tocmai aceea de a preîntâmpina accesul la o instanța superioară, fără a fi pe deplin stabilită situația de fapt dedusă judecații. Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele: În cadrul primului motiv de recurs, încadrat de recurentă în prima teză a art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se arată că instanța de apel nu a arătat în considerentele hotărârii recurate care ar fi motivele pentru care nu poate fi examinată, în fond, cererea introductiva din perspectiva cerințelor legale cu privire la posesia exercitată de reclamanta. Lecturând considerentele deciziei, Înalta Curte reține că instanța de apel a expus în mod explicit care este motivul pentru care menține soluția primei instanțe, în sensul respingerii acțiunii pentru lipsa calității procesuale pasive (excepție peremptorie care împiedică cercetarea pe fond a pricinii), și anume, faptul că, pe baza probelor administrate, s-a stabilit că pârâta nu este proprietara terenului în litigiu, iar prescripția achizitivă nu poate fi invocată decât în contradictoriu cu proprietarul bunului ce se tinde a fi uzucapat. Ca atare, motivul de recurs invocat nu este întemeiat. Susținerea privind ordinea în care instanța ar fi trebuit să cerceteze împrejurările cauzei (respectiv, că, mai întâi, s-ar fi impus să se verifice dacă posesia a condus sau nu la constituirea unui drept de proprietate în patrimoniul reclamantei, urmând ca ulterior să se verifice suprafața terenului posedat, amplasamentul acestuia, iar numai după parcurgerea acestor etape să se verifice calitatea proprietarului sancționat de lege pentru delăsarea proprietății) nu se încadrează în prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ci, eventual, poate constitui critică încadrabilă în prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât se susține greșita soluționare cu prioritate a excepției, în opinia recurentei fiind corect a se lămuri mai întâi împrejurările de fapt ce țin de fondul cauzei. Această critică este nefondată, deoarece nu ține seama de dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd, contrar celor susținute de recurentă, că „instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii”. Caracterul imperativ al acestei norme împiedică cercetarea temeiniciei acțiunii din perspectiva posesiei invocate de reclamantă prin acțiune, o soluție în sensul solicitat prin motivele de recurs fiind în mod evident nelegală. Stabilirea calității pârâtei de proprietară a bunului, adică stabilirea calității procesuale pasive a acesteia, nu constituie o „condiție ultimă a uzucapiunii”, așa cum pretinde recurenta. Legitimarea procesuală (în cazul de față, legitimarea procesuală pasivă) constituie una dintre condițiile de a fi parte în procesul civil, condiție care se verifică înainte de a se trece la analiza pe fond a litigiului, în timp ce existența dreptului subiectiv afirmat prin acțiune constituie o condiție de admitere în fond a acesteia. În motivarea apelului, reclamanta nu a formulat o critică punctuală cu privire la ordinea în care prima instanță a soluționat excepția, cu prioritate, față de fondul cauzei, așa încât nu se poate imputa instanței de apel faptul că nu a motivat decizia sub acest aspect. Critica referitoare la motivele contradictorii și străine de natura pricinii, încadrată de recurentă în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 teza a doua C. proc. civ., este nefondată. Calitate procesuală activă a reclamantei în formularea acțiunii nu a fost pusă în discuție, deoarece, legitimarea acesteia ca parte în proces nu presupune cu necesitate existența dreptului subiectiv afirmat (existența dreptului fiind o condiție de admitere în fond a acțiunii), ci presupune existența dreptului de a reclama în justiție, conținutul calității procesuale raportându-se la acele împrejurări de fapt sau de drept care conferă unei persoane posibilitatea de a participa la activitatea judiciară. Împrejurarea că în fazele procesuale anterioare nu s-a contestat calitatea procesuală activă a reclamantei nu echivalează, așa cum pretinde aceasta, cu nașterea în patrimoniul său a dreptului de proprietate pretins, această problemă fiind una de temeinicie a acțiunii, care se impunea a fi soluționată numai în contradictoriu cu proprietarul imobilului. Este evident că instanța de apel nu a concluzionat că „reclamanta a posedat în mod neîntrerupt terenul arătat, a folosit și a exploatat în mod public, de notorietate, pașnic și cu titlu de proprietar terenul astfel îngrădit în toata perioada defiptă de lege”, așa cum susține recurenta în mod cu totul contrar realității din dosar. Ca atare, nu se relevă nicio contradicție între considerentele hotărârii și soluția recurată, prin care s-a statuat ca pârâta nu are calitate procesuală pasivă. Pentru soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive nu era necesar a se verifica dacă reclamanta a posedat în condițiile prevăzute de lege terenul menționat, fiind suficient, așa cum s-a procedat în cauză, la identificarea terenului și verificarea evidențelor administrative și de carte funciară, pentru stabilirea identității dintre pârâtul chemat în judecată și titularul dreptului de proprietate. Critica de la pct. 3 din motivele de recurs, încadrată de recurentă în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi primită, deoarece nu se referă la schimbarea înțelesului vreunui act juridic dedus judecății, ci la „schimbarea înțelesului vădit și de notorietate al posesiei exercitate de reclamantă”, aspect care nu se circumscrie motivului de recurs invocat. Argumentele susținute în cadrul pct. 3 al motivelor de recurs reiau aceleași critici deja examinate anterior, recurenta fiind nemulțumită de faptul că instanța a analizat cu prioritate excepția lipsei calității procesuale pasive. În cadrul pct. 4 din memoriul de recurs se dezvoltă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susținând că instanța de apel a încălcat principiul rolului activ al instanței, precum și normele cu privire la aprecierea asupra probelor existente la dosarul cauzei. Recurenta susține că a învederat instanței de apel că probele reținute de instanța de fond, precum suplimentul la expertiza judiciară administrat, conduc la grave erori de apreciere asupra faptelor ce au avut drept consecință și admiterea neîntemeiată a excepției lipsei calității procesuale pasive. Recurenta face referire la o adresă din partea Primăriei Călărași care confirmă, în opinia sa, că expertul desemnat în cauză a concluzionat în mod eronat că ar exista persoane fizice care ar deține calitatea de proprietar asupra terenului. Înalta Curte constată că, raportat la criticile din apel referitoare la raportul de expertiză, instanța de apel a reținut că obiectivele expertizei au fost puse în discuția părților de către prima instanță, reclamanta nu a invocat obiecțiuni cu privire la raportul de expertiză, ci dimpotrivă, achiesând la concluziile acestuia, a precizat în fața instanței că pârâta nu este chemată în judecată ca proprietară a terenului în litigiu, ci în calitate de vecin care ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamanta. În această situație, instanța de apel a reținut că reclamanta este decăzută din dreptul de a mai contesta în apel raportul de expertiză, nulitatea relativă a actului de procedură fiind acoperită. Cu privire la aceste argumente ale instanței de apel, reclamanta recurentă nu formulează critici în recurs, ci readuce în atenția Înaltei Curți criticile din apel privind pretinsele neregularități ale raportului de expertiză. Or, Înalta Curte nu poate efectua verificări de fapt și nu poate proceda la o reevaluare a probatoriului, deoarece în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecății fiind legalitatea hotărârii pronunțată în apel. De aceea, eventualele critici susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra pentru care motive este eronat și nelegal raționamentul instanței de apel, cu referire la neregularitățile raportului de expertiză invocate prin cererea de apel. Nu poate fi analizată critica privind lipsa de rol activ al instanței de apel, în condițiile în care recurenta s-a rezumat la simpla enunțare a acestui principiu, fără a dezvolta argumente din care să rezulte în ce modalitate instanța de apel l-ar fi încălcat. Mențiunea recurentei din motivele de recurs, în sensul că înțelege să reitereze dispozițiile art. 6 pct. 1 din Convenția europeana pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și pe cele ale art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, invocate și pe cale apelului (pe care arată că le susține în continuare astfel cum acestea au fost dezvoltate în judecarea apelului), nu poate fi calificată ca o critică de nelegalitate, în înțelesul art. 304 C. proc. civ. Contrar afirmației recurentei, instanța de apel s-a pronunțat asupra motivului de apel bazat pe normele europene menționate, răspunzând pe larg criticilor din apel, în cadrul cărora apelanta reclamantă invoca încălcarea dreptului de acces la justiție și a dreptului la apărarea proprietății. Simpla reiterare a normelor Convenției, fără o critică argumentată a raționamentului instanței de apel, nu poate învesti instanța de recurs cu reanalizarea aspectelor de drept invocate, o astfel de tehnică echivalând cu nemotivarea recursului în partea ce privește aceste probleme de drept. Motivele susținute la pct. 5 din memoriul de recurs, în cadrul căruia se impută instanței de apel că nu a încuviințat o nouă expertiză și nu a suplimentat probatoriul cu alte înscrisuri doveditoare din care să rezulte cine sunt presupușii proprietari ai terenului în litigiu, nu pot fi primite, deoarece, astfel cum s-a reținut mai sus, împrejurarea că pârâta nu are calitatea de proprietară, a fost acceptată și recunoscută chiar de reclamantă, după depunerea suplimentului la raportul de expertiză, pe care nu l-a contestat. Din perspectiva soluționării excepției lipsei calității procesuale pasive, a fost suficientă constatarea, pe baza probelor administrate, că pârâta nu are calitatea de proprietară a imobilului, deci nu poate sta în judecată în calitate de pârâtă în cadrul procesului de uzucapiune, nefiind relevant pentru această pricină a se stabili cine sunt proprietarii imobilului. Față de lipsa de utilitate a unor noi probe în apel, în mod corect instanța de apel s-a pronunțat în calea de atac, pe baza probelor administrate de prima instanță, care conturau pe deplin situația de fapt necesar a fi stabilită în vedere soluționării excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei. În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamantă a fost respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC M. SRL împotriva Deciziei nr. 78/ A din 25 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 noiembrie 2013.
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.