ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1336/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1336/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Călărași, la data de 10.04.2009, sub nr. 900/116/2009, reclamanții

T.V.M., S.I.G., S.L.C. și T.A.L. au chemat în judecată pe pârâții Autoritatea

Națională a Vămilor și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

solicitând:

pârâților să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie lotul de teren

în suprafață de 5.744,37 mp, situat în municipiul Călărași, str. P.S., județul

Călărași;

pârâților să dezafecteze și să ridice pe cheltuiala lor construcțiile ridicate

pe terenul reclamanților, iar în cazul în care nu vor aduce la îndeplinire

această obligație, să fie împuterniciți reclamanții să dezafecteze și să ridice

construcțiile pe seama și pe cheltuiala pârâților;

pârâților la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului pe ultimii 3

ani;

pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta Autoritatea

Națională a Vămilor a formulat cerere de chemare în garanție a Guvernului

României și a Consiliului Local Călărași, solicitând ca, în cazul admiterii

celui de-al treilea capăt de cerere din acțiunea reclamanților, având ca obiect

plata contravalorii lipsei de folosință a terenului, chemații în garanție să

fie obligați să o despăgubească cu o sumă egală cu valoarea despăgubirilor la

care ea a fost îndatorată față de reclamanți.

La data de 18

februarie 2010, reclamanții au depus cerere de renunțare la judecată cu privire

la capătul de cerere nr. 3 din acțiune, capăt referitor la plata contravalorii

lipsei de folosință a terenului pe ultimii 3 ani.

Prin Sentința civilă

nr. 1030 din 26 aprilie 2010, Tribunalul Călărași, secția civilă, a luat act de

renunțarea reclamanților la capătul de cerere din acțiune privind obligarea

pârâților la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului pentru ultimii

3 ani, în baza art. 246 C. proc. civ.; a respins acțiunea reclamanților; a

respins excepția lipsei capacității juridice civile a Guvernului României și

excepția lipsei calității procesuale pasive a Guvernului României, excepții

ridicate de chematul în garanție Guvernul României; a respins, ca rămasă fără

obiect, cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Autoritatea

Națională a Vămilor.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut următoarele:

Reclamanții revendică

suprafața de 5.744,37 mp teren, situată în intravilanul municipiului Călărași,

în baza titlului de proprietate din 19 septembrie 2006 emis de Comisia

Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor

Călărași, titlu emis în baza Sentinței civile nr. 270/2006 a Judecătoriei

Călărași. Prin această sentință irevocabilă s-a dispus obligarea pârâtelor

Comisia Locală pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra

Terenurilor Călărași și Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de

Proprietate Privată asupra Terenurilor Călărași să emită reclamanților un nou

titlu de proprietate asupra suprafeței de 12.300 mp teren pe vechiul

amplasament indicat în hotărâre, reținându-se că o parte din teren este

deținută de Vama Călărași „nu se știe sub ce formă". Pârâta din prezenta

cauză - Autoritatea Națională a Vămilor - nu a fost parte în acel litigiu.

Conform raportului de

expertiză efectuat în cauză, o suprafață de 5.655,88 mp din suprafața

menționată în titlul de proprietate al reclamanților anterior menționat este

ocupată de pârâta Autoritatea Națională a Vămilor, care ocupa această suprafață

de teren și la data pronunțării Sentinței civile nr. 270/2006 a Judecătoriei

Călărași, în baza căreia s-a emis titlul de proprietate al reclamanților

invocat în prezenta cauză.

Pârâta Autoritatea

Națională a Vămilor (fostă Direcția Generală a Vămilor) a dobândit în anul 1994

prin licitație publică o construcție, iar prin Hotărârea nr. 44/ 1997 a

Consiliului Local al Municipiului Călărași s-a dat acordul pentru transferul fără

plată, pe durata existenței construcției, a unui teren intravilan aferent Vămii

Călărași, în suprafață de 6.316 mp, terenul trecând de la Consiliul Local al

Municipiului Călărași în administrarea Direcției Generale a Vămilor.

Prin H.G. nr.

548/1997 s-a aprobat transmiterea fără plată a terenului în suprafață de 6.316

mp, proprietate publică a statului, situat în municipiul Călărași, str. P.S.,

din administrarea Consiliului Local al Municipiului Călărași în administrarea

Ministerului Finanțelor - Direcția Generală a Vămilor, în vederea realizării

obiectivului „Amenajarea sediului Vămii Călărași".

În H.G. nr.

1705/2006, terenul anterior menționat și construcțiile de pe acesta sunt

menționate în inventarul bunurilor aflate în domeniul public al statului, în

raport de dispozițiile Legii nr. 213/1998, care prevăd că terenul aferent

clădirilor instituțiilor publice aparține domeniului public.

Prin Sentința nr.

67/F-C din 01 aprilie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția contencios

administrativ, a fost respinsă acțiunea reclamanților prin care solicitaseră

anularea H.G. nr. 548/1997, H.G. nr. 1705/2006 și H.C.L. Călărași nr. 44/1997.

Conform raportului de

expertiză efectuat în cauză, o parte din suprafața de 6.316 mp teren menționată

în actele normative anterioare ca fiind proprietate publică a statului,

respectiv suprafața de 5.655,88 mp, este revendicată în prezenta cauză.

În raport de această

situație de fapt și comparând titlurile invocate de ambele părți în susținerea

dreptului lor de proprietate, se constată că acțiunea reclamanților este

neîntemeiată.

Terenul în cauză

este, în baza art. 20 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 și conform H.G. nr.

548/1997, H.G. nr. 1705/2006, bun proprietate publică a statului, aflat în

administrarea Autorității Naționale a Vămilor.

Potrivit art. 135

alin. (5) din Constituție, art. 5 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, art. 82 din

Legea nr. 69/1991 și art. 2 din Legea nr. 213/1998, bunurile proprietate

publică sunt inalienabile, imprescriptibile și insesizabile. Ele nu pot fi

înstrăinate, nu li se poate schimba regimul juridic, ci pot fi date numai în

administrare, concesionare sau închiriate, în condițiile legii.

Având acest regim

juridic, de bun proprietate publică a statului, terenul litigios nu putea face

obiectul reconstituirii conform Legii nr. 18/1991, iar din Sentința civilă nr.

270/2006 a Judecătoriei Călărași, prin care s-a dispus reconstituirea dreptului

de proprietate al reclamanților pe vechiul amplasament, rezultă că instanța nu

a cunoscut calitatea de bun proprietate publică a statului a acestui teren.

Pârâții Autoritatea Națională a Vămilor și Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice nu au fost părți în dosarul în care s-a pronunțat Sentința

civilă nr. 270/2006 pentru a prezenta regimul juridic al terenului în cauză,

astfel încât această hotărâre nu le este opozabilă.

Cum titlul

reclamanților este ulterior stabilirii regimului juridic al terenului în cauză,

de bun proprietate publică a statului, iar bunurile proprietate publică a

statului sunt inalienabile, imprescriptibile și insesizabile, acțiunea

formulată de reclamanți se impune a fi respinsă.

În ceea ce privește

cererea de chemare în garanție, în raport de obiect, este evident că această

cerere este de natura contenciosului administrativ, respectiv repararea unor

pagube produse ca urmare a emiterii unui act administrativ, caz în care

chematul în garanție Guvernul României are atât capacitate juridică civilă, cât

și calitate procesuală de a fi parte într-un astfel de proces.

Pe capătul de cerere

privind contravaloarea lipsei de folosință a terenului revendicat, față de

cererea de renunțare la judecată a reclamanților, sunt aplicabile dispozițiile

art. 246 C. proc. civ.

Întrucât pârâta

Autoritatea Națională a Vămilor a formulat cererea de chemare în garanție

tocmai în raport de capătul de cerere la a cărui judecată s-a renunțat, cererea

de chemare în garanție a rămas fără obiect.

Prin Decizia civilă

nr. 623/A din 21 octombrie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, a admis apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței

sus-menționate, dispunând schimbarea în parte a acesteia, în sensul că:

- a admis în parte

acțiunea, astfel cum a fost restrânsă;

- a obligat pe pârâți

să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamanților terenul în

suprafață de 5.655,88 mp, situat în Călărași, str. P.S., identificat în planșa

A.l modificată din raportul de expertiză întocmit în cauză de expert A.E., care

face parte integrantă din prezenta hotărâre;

- a respins capătul

de cerere privind obligarea pârâților la demolarea construcțiilor aflate pe

teren, ca neîntemeiat;

- a menținut

celelalte dispoziții ale sentinței.

În motivarea soluției

pronunțate, curtea a reținut următoarele:

Critica referitoare

la vechimea dreptului de proprietate al reclamanților asupra terenului în

litigiu este fondată, în mod greșit fiind raportat de către prima instanță

momentul dobândirii dreptului de proprietate la data emiterii titlului de

proprietate din 19 septembrie 2006, ca urmare a Sentinței civile nr. 270 din 06

februarie 2006 a Judecătoriei Călărași, deși dreptul de proprietate al

reclamanților s-a născut anterior, în anul 1993, când s-a dispus prin hotărâre

judecătorească retrocedarea terenului pe vechiul amplasament.

Astfel, situația de

fapt cu privire la dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului de

către reclamanți este următoarea:

Prin Sentința civilă

nr. 1991 din 10 mai 1993 pronunțată de Judecătoria Călărași, definitivă și

irevocabilă, s-a admis plângerea formulata de T.V.M. și S.O. (autoarea

apelanților-reclamanți S.I.G., S.L.C. și T.A.L.) împotriva hotărârii

C.J.S.D.P.P.T. Călărași nr. 1119/ 1992, s-a dispus desființarea acestei

hotărâri și reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului în

suprafață de 12.300 mp.

Anterior acestei

sentințe, Comisia Locală de aplicarea a legii fondului funciar Călărași emisese

o hotărâre pe o suprafață de teren aflată pe un alt amplasament decât cel

deținut de autorul reclamanților și cu privire la o altă suprafață.

În urma acestei

sentințe, a fost emis titlul de proprietate din 17 ianuarie 1994, prin care s-a

dispus reconstituirea dreptului de proprietate numai pentru o suprafață de

10.800 mp și tot cu privire la un alt amplasament decât cel care rezulta din

actele autorului și din Sentința civilă nr. 1991 din 10 mai 1993 pronunțată de

Judecătoria Călărași. Prin Sentința civilă nr. 270 din 06 februarie 2006 a

Judecătoriei Călărași, definitivă și irevocabilă, s-a constatat nulitatea

absolută a titlului de proprietate din 17 ianuarie 1994 și au fost obligate

pârâtele Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată

asupra Terenurilor Călărași și Comisia Locală pentru Stabilirea Dreptului de

Proprietate Privată asupra Terenurilor Călărași să emită un nou titlu de

proprietate pe numele reclamanților, pentru suprafața de 12.300 mp, pe vechiul

amplasament, stabilit prin raportul de expertiza efectuat în cauză.

În motivarea

sentinței, s-a reținut că pârâta Comisia Locală Călărași a încălcat intenționat

dreptul reclamanților și nu a reconstituit dreptul de proprietate pe vechiul

amplasament, care la acea vreme era liber, fraudând legea.

Urmare a acestei

sentințe a fost eliberat reclamanților titlul de proprietate din 19 septembrie

2006 pentru suprafața de teren de 12.300 mp, situată în municipiul Călărași,

str. P.S., acesta fiind așadar vechiul amplasament al terenului pentru care

trebuia reconstituit dreptul de proprietate încă din anul 1993.

Conform raportului de

expertiză efectuat în cauză, o suprafață de 5.655,88 mp din terenul redobândit

de reclamanți este ocupată de pârâta Autoritatea Națională a Vămilor, terenul

fiind trecut în domeniul public al statului și în administrarea Autorității

Naționale a Vămilor, după cum urmează:

Pârâta a achiziționat

în anul 1994 o construcție de la SC F. Călărași, iar prin Hotărârea nr. 44/1997

a Consiliului Local al Municipiului Călărași s-a dispus transferul fără plată

pe durata existentei construcției a terenului intravilan aferent sediului Vămii

Călărași, situat în Călărași, str. P.S., în suprafață de 6.316 mp, terenul trecând

de la Consiliul local Călărași în administrarea Direcției Generale a Vămilor.

Prin H.G. nr.

587/1997 s-a aprobat transmiterea fără plată a terenului menționat mai sus,

proprietate publică a statului, din administrarea Consiliului local Călărași în

administrarea Ministerului Finanțelor - Direcția Generală a Vămilor, în vederea

realizării obiectivului de investiții "Amenajarea sediului Vămii

Călărași".

Conform H.G. nr.

1705/2007, terenul și clădirea sunt menționate în inventarul centralizat al

bunurilor din domeniul public al statului.

Prin Sentința civilă

nr. 67/F-C din 01 aprilie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția de contencios

administrativ, irevocabilă, a fost respinsă acțiunea reclamanților prin care se

solicitase anularea H.G. nr. 588/1997, H.G. nr. 1705/2006 și H.C.L. Călărași

nr. 44/1997.

Reținerea incompletă

a situației de fapt în privința momentului la care s-a născut dreptul de

proprietate în patrimoniul reclamanților a determinat concluzia greșită a

primei instanțe în sensul că titlul reclamanților este ulterior stabilirii

regimului juridic al terenului, de bun proprietate publică.

Astfel, dreptul de

proprietate al reclamanților s-a născut în anul 1993, când instanța a decis

prin hotărâre judecătorească reconstituirea dreptului de proprietate pe același

amplasament.

Împrejurarea că

executarea acestei hotărâri a fost realizată în sensul celor statuate, sub

aspectul emiterii titlului de proprietate pe vechiul amplasament, abia în anul

2006 (titlul de proprietate din 19 septembrie 2006), nu poate determina

concluzia că însuși dreptul de proprietate s-a născut la acea dată.

Executarea hotărârii

prin care a fost stabilit dreptul de proprietate și care presupunea, în ipoteza

dată, în primul rând, emiterea titlului de către autoritățile statului competente

(obligație de a face intuitu personae care nu putea fi executată decât de

debitor) și, în al doilea rând, punerea efectivă în posesie, reprezintă o

chestiune distinctă de cea a nașterii dreptului de proprietate și nu poate

afecta existența a însuși dreptului.

Mai mult, cel de-al

doilea titlu de proprietate, din 19 septembrie 2006, a avut la bază o hotărâre

judecătorească prin care s-a reținut frauda la lege în emiterea titlului de

proprietate anterior, care nu a respectat sentința din 1993 prin care instanța

a decis în mod irevocabil reconstituirea dreptului de proprietate al

reclamanților pe vechiul amplasament.

Hotărârea irevocabilă

prin care s-a stabilit în favoarea reclamanților dreptul la retrocedarea

terenului pe vechiul amplasament reprezintă un "bun" în sensul art. 1

din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin urmare,

reclamanții beneficiază de garanțiile și protecția oferită de acest articol,

potrivit cu care „orice persoană are dreptul la respectarea bunurilor sale;

nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate

publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale

dreptului internațional.

Dispozițiile

precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le

consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului

general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții ori a

amenzilor".

Or, în condițiile în

care reclamanții erau titularii unui „bun" încă din anul 1993, singura

modalitate prin care aceștia puteau fi lipsiți de proprietatea lor era

exproprierea în procedura prevăzută de lege.

Cu toate acestea,

ulterior nașterii dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanților,

terenul a fost trecut în proprietatea publică a statului, în temeiul Legii nr.

213/1998.

Considerentele

reținute de tribunal referitor la faptul că, având regimul de bun proprietate

publică a statului, terenul nu putea face obiectul reconstituirii în baza Legii

nr. 18/1991, astfel cum s-a dispus prin Sentința civilă nr. 270/2006 a

Judecătoriei Călărași, pornesc, pe de o parte, de la premisa greșită că dreptul

de proprietate s-a născut urmare a emiterii celui de-al doilea titlu de

proprietate, în anul 2006, iar, pe de altă parte, încalcă puterea de lucru

judecat a hotărârii judecătorești menționate, fiind fondate criticile formulate

în acest sens.

Cele statuate

printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă nu mai pot fi repuse

în discuție într-un proces ulterior, întrucât s-ar nesocoti prezumția de lucru

judecat a unei asemenea hotărâri, altfel spus, efectul pozitiv al lucrului

judecat, care presupune ca ceea ce a stabilit o instanță să nu fie contrazis de

cea ulterioară.

În ceea ce privește

faptul că pârâții din cauza de față nu au fost părți în cauza în care s-a

pronunțat Sentința civilă nr. 270/2006 a Judecătoriei Călărași, iar hotărârea

nu le este opozabilă, se va reține caracterul fondat al criticii formulate sub

acest aspect de apelanții-reclamanți, din perspectiva jurisprudenței Curții

Europene a Drepturilor Omului evocate.

Astfel, în cauza

Loukanov c. Bulgariei, Curtea a statuat că guvernele răspund pentru actele

tuturor autorităților lor, apărarea în sensul independenței autorității lor

nefiind admisibilă.

Hotărârile

judecătorești pronunțate în favoarea reclamanților, atât cea din 1993, cât și

cea din 2006, sunt opozabile așadar Statului, autoritățile care figurează ca

părți în hotărârile respective făcând parte din noțiunea de Stat, în sens larg,

în accepțiunea Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În acest sens, în

cauza Hornsby c. Greciei, Curtea a subliniat faptul că administrația constituie

un element al statului, interesul său fiind identic cu cel al unei bune

administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă administrația refuză sau

omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia,

garanțiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului de care a

beneficiat justițiabilul în fata instanțelor își pierd orice rațiune de a fi.

Potrivit

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, executarea unei hotărâri

judecătorești trebuie considerată ca făcând parte din proces, iar dreptul de

acces la justiție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat

contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână iară

efect în detrimentul uneia dintre părți.

În acest context,

trebuie subliniat că în numeroase cauze, dintre care reamintim Sandor c.

României, Metaxas c. Greciei, Karahalios c. Greciei, Curtea a statuat că nu

este oportun să ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a

obținut o creanță contra statului, să recurgă la procedura executării silite

pentru a obține satisfacție.

Cu atât mai mult, a

apreciat Curtea, ar fi excesiv să pretinzi unui reclamant care a obținut o

hotărâre judecătorească definitivă contra Statului, să intenteze din nou

acțiuni contra autorității cu scopul de a obține executarea obligației în cauză

(cauza Costin c. României).

De asemenea, în

cauzele Sabin Popescu c. României, Rădulescu c. României, Curtea europeană a

considerat ca fiind o ingerință nejustificată în dreptul reclamantului la

respectarea bunurilor, neexecutarea unei hotărâri judecătorești irevocabile ce

recunoaște dreptul acestuia de a i se constitui/reconstitui dreptul de

proprietate asupra unui teren, conform legislației interne, ceea ce a condus la

concluzia încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Or, în cauză, deși

reclamanții au obținut recunoașterea dreptului lor de proprietate prin hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă încă din anul 1993, aceasta nu a fost

executată de autoritățile statului obligate la restituire, reclamanții fiind

nevoiți să inițieze un nou demers judiciar pentru a-și vedea realizat dreptul.

Cu toate acestea,

deși în urma celui de-al doilea proces a fost eliberat titlul de proprietate pe

vechiul amplasament, în acord cu cele statuate prin hotărârea judecătorească

din anul 1993, nici până în prezent reclamanții nu au redobândit posesia materială

efectivă a bunului.

În raport cu cele

reținute mai sus, în compararea titlurilor de proprietate deținute de părți cu

privire la terenul în litigiu, contrar soluției primei instanțe, este

preferabil titlul reclamanților, având în vedere că acesta este anterior

trecerii terenului în proprietatea publică a statului, fiind născut încă din

anul 1993, dată de la care reclamanții dețin un "bun" în sensul art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

că hotărârea judecătorească irevocabilă obținută de reclamanți, opozabilă

statului, nu a fost executată până în prezent prin punerea efectivă în posesie,

că reclamanții au fost nevoiți să parcurgă o nouă procedură judiciară în

vederea realizării dreptului, deși organele statului aveau obligația de a aduce

la îndeplinire cele dispuse prin hotărâre judecătorească definitivă și

irevocabilă, executarea făcând parte din proces, în sensul art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Pentru toate aceste

considerente, se impunea în cauză admiterea capătului de cerere privind

revendicarea și obligarea pârâților de a lăsa în deplină proprietate și

liniștită posesie reclamanților terenul în litigiu în suprafață de 5.655,88 mp,

ocupat efectiv de pârâta Autoritatea Națională a Vămilor, sens în care se va

reforma sentința de fond.

În ceea ce privește

cel de-al doilea capăt de cerere, privind obligarea pârâților la demolarea

construcțiilor existente pe teren sau, în cazul în care pârâții nu vor aduce la

îndeplinire această obligație, autorizarea reclamanților de a desființa

construcțiile, pe cheltuiala pârâților, acesta este neîntemeiat.

Astfel, potrivit art.

494 C. civ., dacă plantațiile, construcțiile și lucrările au fost făcute de

către o a treia persoană cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul

de a le ține pentru dânsul, sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice

[

alin. (1)

]

.

Dacă proprietarul

voiește a păstra pentru dânsul acele plantații sau lucrări, el este dator a

plăti valoarea materialelor și prețul muncii, fără să se ia în considerație

sporirea valorii fondului, ocazionată prin facerea unor asemenea plantații și

construcții. Cu toate acestea, dacă plantațiile, clădirile și operele au fost

făcute de o a treia persoană de bună-credință, proprietarul pământului nu va

putea cere ridicarea sus-ziselor plantații, clădiri sau lucrări, dar va avea

dreptul sau de a înapoia valoarea materialelor și prețul muncii, sau de a plăti

o sumă de bani egală cu aceea a creșterii fondului

[

alin. (3)

]

.

Prin urmare, textul

legal enunțat permite proprietarului terenului posibilitatea de a alege una

dintre următoarele două soluții:

- să invoce

accesiunea și să dobândească astfel dreptul de proprietate asupra construcției,

având obligația de a dezdăuna pe constructor cu valoarea materialelor

încorporate și prețul muncii efectuate, indiferent de sporul de valoare

dobândit de teren prin realizarea construcției;

- să ceară obligarea

constructorului să desființeze sau să ridice plantațiile sau lucrările

executate, pe cheltuiala sa.

Această din urmă

ipoteză nu se aplică însă, astfel cum stipulează expres textul legal menționat,

în situația constructorului de bună-credință, a celui care construiește

întemeindu-se pe un mod de dobândire a proprietății.

Or, în cauză, pârâta

Autoritatea Națională a Vămilor a edificat construcțiile existente pe terenul

în litigiu având la bază H.G. nr. 587/1997, prin care terenul a trecut în

administrarea sa în vederea realizării obiectivului de investiții

"Amenajarea sediului Vămii Călărași" și obținând autorizațiile de

construire necesare executării lucrării.

În condițiile în care

s-a constatat legalitatea hotărârii de guvern menționate prin Sentința civilă

nr. 67/F-C din 01 aprilie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția de contencios

administrativ, definitivă și irevocabilă, acestei hotărâri judecătorești, care

se bucură la rândul ei de putere de lucru judecat, trebuie să i se acorde

eficiență juridică din perspectiva valabilității titlului pe care pârâta s-a

întemeiat la momentul edificării construcțiilor pe terenul reclamanților.

Prin urmare, întrucât

nu se poate retine reaua-credință a pârâtei în edificarea construcțiilor

existente pe teren, cel de-al doilea capăt de cerere, privind demolarea

construcțiilor, va fi respins, reglementarea raporturilor juridice dintre părți

sub acest aspect urmând a fi făcută în sensul primei soluții enunțate mai sus,

prevăzută în cuprinsul art. 494 C. civ.

Împotriva deciziei

Curții de Apel au declarat recurs, în termen legal, toate părțile.

I.

Recurenții-reclamanți au invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., în baza căruia au contestat soluția dată capătului de cerere privind

obligarea pârâților la dezafectarea și ridicarea construcțiilor edificate pe

terenul în litigiu, sau împuternicirea lor la realizarea acestor operațiuni, pe

seama și pe cheltuiala pârâților.

În dezvoltarea

acestui motiv, recurenții-reclamanți au arătat că, în soluționarea capătului

doi de cerere, instanța de apel a reținut, în mod eronat, că dispozițiile art.

494 C. civ. privind constructorul de rea-credință nu ar fi aplicabile în speță,

deoarece legalitatea H.G. nr. 548/1997, H.G. nr. 1705/2006 și H.C.L. Călărași

nr. 44/1997 ar constitui un titlu valabil pe care pârâții s-au întemeiat la

momentul edificării construcțiilor pe terenul lor.

Niciunul dintre

aceste acte administrative nu are, însă, efect translativ de drept de

proprietate, ba mai mult, hotărârea de inventariere a domeniului public are un

simplu efect declarativ.

Din dezvoltarea

motivării instanței de apel s-ar putea deduce că, deși statului îi era opozabil

dreptul lor de proprietate născut încă din 1993, acesta nu i-ar fi opozabil

unei instituții a statului, respectiv Autorității Naționale a Vămilor. Dacă o

astfel de susținere ar fi primită, ar însemna că statul ar putea transmite

administrarea bunurilor revendicate pe la toate instituțiile sale, lipsind de

relevanță orice idee de acces la justiție sau de autoritate de lucru judecat.

Mai mult, pârâta

Autoritatea Națională a Vămilor nu a avut niciodată proprietatea terenului și

nici a construcției, acestea făcând parte din domeniul public al statului.

Practic, statul, căruia îi sunt opozabile atât dreptul de proprietate al

reclamanților, cât și hotărârile irevocabile, își invocă propria culpă, arătând

că a construit în baza unor acte administrative pe care tot el le-a edictat. Ar

fi probabil pentru prima oară când o entitate care pierde dreptul de

proprietate asupra unui imobil ar invoca buna sa credință pe baza unor acte pe

care le eliberează ulterior pierderii dreptului de proprietate.

Rezultă că, prin

greșita aplicare a legii, instanța de apel a apreciat că pârâții sunt

constructori de bună-credință, cu consecința respingerii capătului doi de

cerere.

În ceea ce privește

soluția demolării construcțiilor ridicate de către proprietarul de rea-credință,

recurenții-reclamanți au arătat că statul s-a comportat cu rea-credință încă de

la preluarea abuzivă a imobilului litigios, că ei au fost lipsiți de folosința

imobilului pe toată perioada statului comunist (fără a putea vreodată primi

despăgubiri pentru această lipsă de folosință), că au fost lipsiți de folosința

și dispoziția proprietății lor, deși încă din anul 1993 dreptul de proprietate

le-a fost recunoscut irevocabil, că pe parcursul procedurii de reconstituire a

dreptului de proprietate (începută în anul 1991 și nefinalizată până în

prezent) instituțiile statului au folosit „mijloace frauduloase" pentru

a-i împiedica să beneficieze de proprietatea ce li se cuvine.

În aceste condiții, a

se refuza cererea de obligare a pârâților să dezafecteze și să ridice, pe

cheltuială proprie, construcțiile abuzive de pe proprietatea reclamanților, ar

constitui o sarcină specială și exorbitantă care ar rupe echilibrul între

interesul general al comunității și imperativele protecției drepturilor

fundamentale ale individului, sarcină ce ar încălca art. 1 din Protocolul nr. 1

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Practic, s-ar condiționa

restituirea proprietății de dezdăunarea unui stat care a construit deși fusese

obligat irevocabil să retrocedeze proprietatea reclamanților, pentru niște

construcții ridicate fără ca reclamanții să aibă posibilitatea să se opună,

cerându-li-se niște sume de bani, deși nu au putut beneficia de fructele

proprietății lor de mai bine de 60 de ani.

În concluzie,

recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului și modificarea în parte

a deciziei atacate, în sensul admiterii și capătului doi din cererea de chemare

în judecată, respectiv să se dispună obligarea pârâților la dezafectarea și

ridicarea construcțiilor edificate pe terenul lor, sau să fie împuterniciți ei

la realizarea acestor operațiuni, pe seama și cheltuiala pârâților.

II. Recurenta-pârâtă

Autoritatea Națională a Vămilor - Direcția Regională pentru Accize și

Operațiuni Vamale Constanța a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., în dezvoltarea căruia a arătat următoarele:

primul capăt de cerere al acțiunii:

În mod greșit,

instanța de apel a reținut că „în condițiile în care apelanții-reclamanți erau

titularii unui „bun" încă din anul 1993, singura modalitate prin care

aceștia puteau fi lipsiți de proprietatea lor era exproprierea în procedura

prevăzută de lege. Cu toate acestea, ulterior nașterii dreptului de proprietate

în patrimoniul apelanților-reclamanți, terenul a fost trecut în proprietatea

publică a statului, în temeiul Legii nr. 213/1998", întrucât autoritatea

vamală nu contestă faptul că reclamanții sunt proprietari de plin drept asupra

terenului, ci dorește să scoată în evidență faptul că dreptul de folosință

asupra acestui teren de 5.655,88 mp este recunoscut de către legiuitor tocmai

prin emiterea H.G. nr. 548/1997, prin care respectivul teren a fost transmis

fără plată din administrarea Consiliului Local al Municipiului Călărași în

administrarea Ministerului Finanțelor - Direcția Generala a Vămilor, în vederea

realizării obiectivului de investiții „Amenajarea sediului Vămii

Călărași".

Or, câtă vreme H.G.

nr. 548/2007 nu a fost anulată pe cale judecătorească, ci, dimpotrivă, a fost

menținută în mod irevocabil prin Decizia civilă nr. 4357 din 15 octombrie 2009

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a respins recursul formulat

de reclamanții din prezenta cauză, în calitate de proprietari ai terenului

asupra căruia Autoritatea Vamală a ridicat o construcție (sediul Direcției

Județene pentru Accize și Operațiuni Vamale Călărași), nu se poate discuta la

acest moment de vreo expropriere a proprietarilor-reclamanți sau de vreun abuz

al statului prin organele sale teritoriale și/sau administrative împotriva

folosirii depline și liniștite a terenului în litigiu.

H.G. nr. 548/ 1997

este anterioară declanșării litigiului având ca obiect reconstituirea dreptului

de proprietate al reclamanților, iar toate actele emise cu privire la

construirea și amenajarea construcției sunt conforme cu legea, lucru întărit și

de faptul că a fost menținută în mod irevocabil de către autoritatea

judecătorească competentă.

În mod eronat,

instanța de apel analizează din nou situația terenului proprietatea

reclamanților, asupra căruia autoritatea vamală a avut drept de ridicare a

construcției, invocând și jurisprudență comunitară, deoarece aceste aspecte au

fost verificate anterior de către alte instanțe competente să analizeze actele

administrative cu caracter normativ asupra cărora ar fi planat suspiciuni de

nelegalitate.

Instanța de apel nici

nu este competentă material - fiind o instanță civilă - să se pronunțe asupra

caracterului legal al actelor administrative cu caracter normativ în baza

cărora autoritatea vamală a avut acordul legitim să ridice construcția.

Instanța de apel face

o gravă și vădită confuzie între regimul juridic al terenului pe care este

ridicată această construcție și regimul juridic al însăși construcției ridicate

pe teren.

a) Regimul juridic al

terenului este unul destul de clar și bine determinat, în sensul că acesta este

proprietatea privată a reclamanților, lucru de altfel necontestat de către

autoritatea vamală.

Asupra acestui teren

(proprietate a reclamanților din anul 1993, an în care a avut loc primul

proces) a avut loc o nouă dezbatere privind reconstituirea dreptului de

proprietate, printr-un al doilea proces promovat, fiind recunoscut încă o dată

dreptul de proprietate asupra terenului în favoarea acelorași proprietari,

reclamanții din prezenta cauză.

Mai mult decât atât,

reclamanții proprietari nu au cerut punerea în posesie asupra acestui teren

decât după actele administrative și cele cu rol normativ emise de către

legiuitor privind administrarea terenului și acordarea dreptului de ridicare a

construcției de utilitate publică - sediul Direcției Județene pentru Accize și

Operațiuni Vamale Călărași.

Autoritatea vamală nu

contestă acest fapt elocvent - al existenței dreptului de proprietate în

favoarea reclamanților, ci faptul că nu se recunoaște dreptul autorității vamale

de ridicare și folosire a construcției cu rol de sediu al Direcției Județene

pentru Accize și Operațiuni Vamale Călărași, astfel că în prezenta cauză nu se

poate constata o expropriere a proprietarilor, recte o încălcare, o violare a

dreptului de proprietate.

S-a dat acordul

pentru transferul fără plată, pe durata existenței construcției, a unui teren

intravilan aferent Vămii Călărași, în suprafață de 6.316 mp, terenul trecând de

la Consiliul Local al Municipiului Călărași în administrarea Direcției Generale

a Vămilor, acest transfer având la bază legalitatea următoarelor acte

administrative: H.G. nr. 548/1997, H.G. nr. 1705/2006 și H.C.L. Călărași nr.

44/1997.

Prin Hotărârea nr.

44/ 1997 a Consiliului Local al Municipiului Călărași s-a dat acordul pentru transferul

fără plată a terenului sus-menționat, aferent sediului Vămii Călărași, de la

Consiliul Local al Municipiului Călărași la Direcția Generală a Vămilor (în

prezent Autoritatea Naționala a Vămilor).

Prin adresa nr.

3.123/31 iulie 1997, înregistrată la Direcția Generală a Vămilor cu nr.

2.835/05 februarie 1997, Primăria Municipiului Călărași a informat această

autoritate că este de acord cu emiterea unei hotărâri de guvern pentru trecerea

în folosință a terenului din incinta Vămii Călărași.

Prin H.G. nr.

548/1997, terenul în suprafață de 6.316 mp, situat în municipiul Călărași, str.

P.S., proprietate publică a statului, a fost transmis fără plată din

administrarea Consiliului Local al Municipiului Călărași în administrarea

Ministerului Finanțelor - Direcția Generală a Vămilor, în vederea realizării

obiectivului de investiții „Amenajarea sediului Vămii Călărași".

Totodată, acest teren

este în prezent ocupat în totalitate de construcții (clădiri, platforme

betonate, instalații subterane etc.), pentru care Autoritatea Națională a

Vămilor a efectuat ample investiții.

Lucrările de

amenajare au fost realizate de Autoritatea Națională a Vămilor în etape

diferite, în baza autorizațiilor de construire emise de Primăria Municipiului

Călărași.

Atât clădirile, cât și

terenul respectiv se regăsesc în inventarul bunurilor din domeniul public al

statului pentru Ministerul Finanțelor Publice - administrator Autoritatea

Națională a Vămilor, conform hotărârilor de guvern emise anual în baza art. 20

alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

În mod just, instanța

de fond a sesizat faptul că terenul în litigiu nu putea face obiectul

reconstituirii dreptului de proprietate conform dispozițiilor Legii nr.

18/1991, întrucât acesta este un bun imobil proprietate publică a statului,

care se caracterizează prin inalienabilitate, imprescriptibilitate și

insesizabilitate.

Folosința și

administrarea acestui teren proprietatea reclamanților și a imobilului -

construcție ridicată pe acesta, respectiv sediul vămii Călărași - proprietatea

Autorității Naționale a Vămilor, este legitimă, sens în care nu poate intra în

discuție o folosință/administrare a acestuia într-un mod interzis prin legi sau

regulamente ale unor autorități sau instituții abilitate să decidă cu privire

la limitele acestuia.

Așadar, există o

serie de limitări aduse caracterului absolut al dreptului de proprietate,

printre care și acela că există, în prezenta cauză, un interes de ordin

general/social caracterizat prin următoarele trăsături:

- punerea în posesie

a reclamanților asupra acestui teren, în sensul demolării clădirii, nu este

posibilă pentru existența acestei cauze de utilitate publică și funcții sociale

determinate;

- dreptul

proprietarilor de a construi pe acest teren și/sau de a dărâma de pe acesta

este subordonat unor formalități administrative cenzurate de

organele/autoritățile competente în acest sens;

- dreptul

proprietarilor asupra acestui teren de a dispune în mod liber, respectiv de a-l

înstrăina (prin recunoașterea unui drept de preemțiune și instituire de

obligații) este îngrădit și sancționat ca atare, conform teoriei abuzului de

drept a acelor acte exercitate de către proprietari împotriva „scopului

social" pentru care i-a fost recunoscut dreptul.

Cu privire la decizia

Curții Europene a Drepturilor Omului din cauza Loukanov c. Bulgariei, invocată

de către apelanți, aceasta este total inutilă și neconcludentă.

Ca răspuns la această

provocare din partea apelanților-reclamanți, cu rol de jurisprudență

comunitară, autoritatea vamală invocă, la acest moment, cauza Nold (C.J.C.E.,

4/73, Nold KG/ Commission, Hotărârea din 14 mai 1974, Nold Rec. 1974.

Concluziile avocatului general Trabucchi au fost prezentate la data de 28

martie 1974), conform căreia o societate în comandită din Germania a fost

dezavantajată de o decizie a Comisiei care autoriza anumite vânzări

condiționate de angajamentul pentru cumpărătorul comerciant angrosist de a

încheia contracte pe doi ani privind o achiziție minimă de 6.000 tone.

Recurenta a redat în

continuare unele pasaje din hotărâre pronunțată în cauza invocată,

concluzionând că relativ la limitările aduse drepturilor particularilor,

C.J.C.E. a subliniat că „deși se garantează protecția dreptului de proprietate

prin sistemul constituțional al fiecărui stat membru și se acordă garanții

similare la exercitarea liberă a comerțului, muncii și a altor activități

profesionale, drepturile astfel garantate, departe de a părea prerogative

absolute, trebuie apreciate în lumina funcției sociale a bunurilor și a

activităților apărate. Din această cauză, drepturile de această natură nu sunt

garantate prin lege decât sub rezerva unor limitări prevăzute de interesul

public. În cadrul ordinii juridice comunitare este, de asemenea, legitim ca

aceste drepturi să fie supuse, în cazul în care este necesar, anumitor limitări

justificate de obiectivele de interes general urmărite de Comunitate, cu

condiția să nu se aducă atingere substanței acestor drepturi."

b) Regimul juridic al

construcției ridicate cu rol de sediul Direcției Județene pentru Accize și

Operațiuni Vamale Călărași este unul cert și realmente definitoriu în raportul

juridic creat între proprietarii terenului și proprietarii de drept ai clădirii

(Autoritatea Națională a Vămilor prin Direcția Județeană pentru Accize și

Operațiuni Vamale Călărași).

primul capăt de cerere al acțiunii:

Chiar și instanța de

apel recunoaște în motivarea deciziei recurate buna-credință a pârâtei în

edificarea construcției.

În acest sens, în

ultimul parag. din decizie se menționează: „Prin urmare, față de cele expuse

mai sus, întrucât nu se poate reține reaua-credință a pârâtei în edificarea

construcțiilor existente pe teren, cel de-al doilea capăt de cerere, privind

demolarea construcțiilor va fi respins, reglementarea raporturilor juridice

dintre părți sub acest aspect urmând a fi făcută în sensul primei soluții

enunțate mai sus prevăzute în cuprinsul art. 494 C. civ.".

În consecință, nu

poate intra în discuție la acest moment măsura de obligare a autorității vamale

la demolarea construcțiilor existente pe teren, acestea fiind edificate în

conformitate cu prevederile legale, în baza H.G. nr. 587/1997, act normativ

contestat și menținut irevocabil pe cale judecătorească.

Scopul trecerii

terenului în administrarea Autorității Naționale a Vămilor, de la Consiliul

Local Călărași, a avut în vedere realizarea obiectivului de investiții

„Amenajarea sediului Vămii Călărași", având la bază absolut toată

documentația necesară executării lucrării (autorizații, etc.), sens în care

rezultă buna-credință a autorității vamale în toate acțiunile întreprinse.

alături de cele susținute mai sus, trebuie reținute următoarele aspecte de fapt

și de drept:

La Autoritatea

Națională a Vămilor a fost înregistrată cu nr. 61.182/13 noiembrie 2006

notificarea formulată de reclamanți, prin care aceștia i-au adus la cunoștință

faptul că în temeiul Sentinței civile nr. 270 din 06 februarie 2006 pronunțată

de Judecătoria Călărași în Dosarul nr. 3.261/2005 (definitivă și irevocabilă

prin Decizia civilă nr. 344/R din 06 mai 2006 pronunțată de Tribunalul Călărași

în Dosarul nr. L105/C/2006) și a titlului de proprietate din 19 septembrie 2006

(imobilul fiind înscris în cartea funciară nr. X a localității Călărași la data

de 13 octombrie 2006) sunt proprietarii unei suprafețe de 12.300 mp teren

situat în orașul Călărași, str. P.S., județul Călărași, din care suprafața de

5.744,37 mp este, în prezent, ocupată de Autoritatea Națională a Vămilor. În

notificare se arăta că Autoritatea Națională a Vămilor ocupă abuziv această

suprafață de teren.

Din notificare se

înțelege că suprafața de 5.744,37 mp teren face parte din suprafața totală de

6.316 mp proprietate publică a statului, care în baza H.G. nr. 548/1997 se afla

în administrarea Ministerului Finanțelor - Direcția Generala a Vămilor, în vederea

realizării obiectivului de investiții „Amenajarea sediului Vămii

Călărași".

De asemenea, din

notificare și din actele anexate acesteia rezultă ca pe rolul Judecătoriei

Călărași s-a aflat Dosarul nr. 3.261/2005, având ca obiect acțiunea formulată

de reclamanții din prezenta cauză în contradictoriu cu Primăria Călărași -

Comisia Locală pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 și cu Prefectura Călărași -

Comisia Județeană pentru aplicarea Legii nr. 18/1991, Autoritatea Națională a

Vămilor nefiind parte în această cauză.

Prin acțiune s-a

solicitat instanței să constate nulitatea absolută a titlului de proprietate

din 17 ianuarie 1994 emis de Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de

Proprietate Privată asupra Terenurilor Călărași și să oblige pârâtele la

eliberarea unui nou titlu de proprietate, pentru întreaga suprafață de 12.300

mp teren ce a aparținut autorului N.T., pe vechiul amplasament al terenului

rezultat din actele de proprietate.

Prin Sentința civilă

nr. 270 din 06 februarie 2006, Judecătoria Călărași a admis acțiunea,

constatând nulitatea absolută a titlului de proprietate din 17 ianuarie 1994

emis de Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată

asupra Terenurilor Călărași și dispunând obligarea pârâtelor să emită un nou

titlu de proprietate pe numele reclamanților, pentru suprafața de 12.300 mp

teren, pe vechiul amplasament, stabilit prin raportul și suplimentul la

raportul de expertiză efectuat în cauză, instanța indicând prin hotărârea

pronunțată și vecinii. Această sentință a rămas irevocabilă în urma respingerii

recursului declarat de Comisia Locală Călărași pentru aplicarea Legii nr.

18/1991, prin Decizia civilă nr. 344/R din 26 mai 2006 a Tribunalului Călărași.

Autoritatea Națională

a Vămilor a luat cunoștință de existența acestui litigiu abia la data de 13

noiembrie 2006, în urma notificării ce i-a fost adresată la această dată de

reclamanți, ulterior fiindu-i transmisă încă o notificare, ce a fost

înregistrată cu nr. 6.828/01 februarie 2007.

Prin Sentința civilă

nr. 270 din 06 februarie 2006, instanța retine că „nu se cunoaște modalitatea

în care acest teren este ocupat de Vama Călărași", respectiv că „suprafața

de teren este deținută (nu se știe în ce formă) de Vama Călărași".

Or, dacă părțile în

litigiu ar fi depus minime diligente, adresându-se Autorității Naționale a

Vămilor, ar fi aflat și ar fi putut învedera instanței că Autoritatea Națională

a Vămilor administrează terenul printr-o hotărâre de guvern și că acest teren

este cuprins în H.G. de atestare a domeniului public al statului. De asemenea,

ar fi aflat că în baza unor autorizații emise de autoritățile competente au

fost efectuate ample lucrări de investiții la clădirile existente, care sunt de

asemenea proprietate publică a statului.

Având în vedere că Autoritatea

Naționala a Vămilor are terenul în administrare prin H.G. nr. 548/1997, că

toate lucrările de construcție au fost realizate în baza unor autorizații de

construire, că în prezent Biroul Vamal Călărași își desfășoară activitatea,

precum și faptul că, până la data notificării, Autoritatea Națională a Vămilor

nu a avut cunoștință de existenta unui litigiu cu privire la teren, această

instituție a fost de bună-credință și ea nu ocupă în mod abuziv suprafața de

teren în discuție.

În speța dedusă

judecății este vorba de o instituție a statului, respectiv Autoritatea

Națională a Vămilor - Direcția Județeană pentru Accize și Operațiuni Vamale

Călărași, prin care se asigură controlul vamal. Din materialul probator rezultă

în mod evident că autoritatea vamală a efectuat o serie de demersuri pentru o

soluționare amiabilă a litigiului, care însă nu s-a materializat.

La acest moment,

autoritatea vamală are un drept de creanță împotriva reclamanților, neputând fi

obligată pur și simplu să părăsească imobilul construit - proprietate a

Ministerului Finanțelor Publice - Autoritatea Națională a Vămilor  - pe terenul

proprietatea reclamanților.

În concluzie,

recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei

atacate, în sensul menținerii sentinței de fond, ca fiind temeinică și legală.

III. Recurentul-pârât

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Călărași a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., în baza căruia a contestat legalitatea soluției date capătului de

cerere în revendicare.

În dezvoltarea

acestui motiv, recurentul-pârât a arătat că instanța de apel a reținut, în mod

eronat, că vechimea dreptului de proprietate deținut de reclamanți asupra

terenului în litigiu datează din anul 1993, în baza Sentinței civile nr. 1991

din 10 mai 1993 pronunțate de Judecătoria Călărași.

Având în vedere

faptul că, în baza sentinței sus-menționate, s-a emis titlul de proprietate din

17 ianuarie 1994 pentru o suprafață de 10.800 mp și nu pentru 12.300 mp și

privind un alt amplasament decât cel care rezulta din actele de proprietate,

titlu a cărui nulitate absolută a fost constatată de Judecătoria Călărași prin

Sentința civilă nr. 270 din 06 februarie 2006, rezultă, fără putință de tăgadă,

că reclamanții dețin un veritabil drept de proprietate asupra terenului

litigios începând cu data de 19 septembrie 2006, în baza noului titlu de

proprietate nr. X.

Având în vedere

perioada de timp scursă între momentul pronunțării primei hotărâri

judecătorești în anul 1993, prin care s-a stabilit un drept de proprietate, și

momentul emiterii unui titlu valabil de proprietate, în anul 2006, se explică

transmiterea fără plată a acestui teren, considerat pe bună dreptate

proprietate publică a statului, din administrarea Consiliului Local al

municipiului Călărași în administrarea Direcției Generale a Vămilor, în vederea

amenajării sediului Vămii Călărași, transfer realizat în baza H.G. nr.

548/1997.

Nu este lipsit de

importanță nici faptul că o altă instanță, Curtea de Apel Pitești, ce a fost

învestită de reclamanți cu anularea hotărârilor privitoare la acest transfer,

le-a respins acțiunea, constatând legalitatea acestor hotărâri.

Așadar, pentru faptul

că titlul de proprietate al reclamanților este ulterior stabilirii regimului

juridic al terenului în cauză, de bun proprietate publică a statului, iar

bunurile proprietate publică a statului sunt imprescriptibile, inalienabile și

insesizabile, hotărârea instanței de apel este dată cu aplicarea greșită a

legii.

În concluzie,

recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului și modificarea în parte a

deciziei atacate, în sensul respingerii capătului de cerere privind lăsarea în

deplină proprietate și liniștită posesie reclamanților a terenului în suprafață

de 5.655,88 mp, situat în Călărași, str. S.

Intimatul-pârât

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Călărași a depus întâmpinare la recursul reclamanților,

solicitând respingerea acestui recurs, ca nefondat, cu motivarea că soluția de

respingere a capătului de cerere privind dezafectarea și ridicarea

construcțiilor este conformă dispozițiilor art. 494 alin. (3) C. civ.

Analizând recursurile

exercitate în cauză, în ordinea în care desfășurarea judecății o impune în

raport de criticile formulate, Înalta Curte reține următoarele:

I. Cu privire la

recursul pârâtului Statul Român:

În cadrul acestui

recurs se contestă soluția de admitere a capătului de cerere în revendicare, în

raport de vechimea dreptului de proprietate al părților, susținându-se, în

esență, că dreptul reclamanților s-a născut ulterior stabilirii regimului

juridic al terenului revendicat de bun proprietate publică a statului,

respectiv în anul 2006, odată cu emiterea titlului de proprietate din 19

septembrie 2006 în baza Sentinței civile nr. 270 din 06 februarie 2006

pronunțată de Judecătoria Călărași, iar nu în anul 1993, în baza Sentinței

civile nr. 1991 din 10 mai 1993 pronunțată de Judecătoria Călărași, cum a

reținut instanța de apel.

Criticile formulate

în acest sens nu sunt fondate.

Astfel, ca situație

de fapt pe aspectul dobândirii de către reclamanți a dreptului de proprietate

asupra terenului revendicat, instanța de apel a reținut, pe baza probelor

administrate în cauză (înscrisu