ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2998/2012

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I.

Circumstanțele cauzei

Obiectul

acțiunii

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamantul D.G.I. a solicitat,

în contradictoriu cu pârâții Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor,

Ministerul Finanțelor Publice, Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților, obligarea pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor la emiterea deciziei care sa conțină

titlul

de despăgubire pentru imobilul imposibil de restituit în natură, conform

Dispoziției nr. 762 din 15 februarie 2006 emisă de Primarul Municipiului

Călărași.

În

motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că de la data depunerii primei

notificări au trecut aproximativ 9 ani, iar de la data stabilirii dreptului la

despăgubiri aproximativ 6 ani, astfel încât prin comportamentul pârâtei se

ajunge la o încălcare a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și

a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Prin

întâmpinare, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a

invocat excepția lipsei calității sale procesual pasive, întrucât nu are

atribuții de emitere a titlului de despăgubire, acesta fiind emis de către

Comisia Centrală, în urma parcurgerii procedurii administrative prevăzute de

Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Pârâta

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, prin întâmpinare, a

solicitat respingerea cererii reclamantului, ca neîntemeiată, întrucât

procedura administrativă reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005

impune parcurgerea anumitor etape, ulterior transmiterii și înregistrării

dosarelor urmând etapa verificării legalității respingerii cererii de

restituire în natură și apoi etapa evaluării.

Prin

Sentința nr. 4268 din 20 iunie 2011, Curtea de Apel București a admis

excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Finanțelor

Publice și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților respingând

acțiunea față de acești pârâți ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără

calitate procesuală pasivă și a admis acțiunea formulată de către reclamantul D.G.I.,

în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

obligând această pârâtă să emită pe numele reclamantului decizia reprezentând

titlul de despăgubire pentru imobilul aferent Dispoziției nr. 762 din 15

februarie 2006 emisă de Primarul Municipiului Călărași.

Pentru a

pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, că deși

potrivit raportului de evaluare întocmit în beneficiul pârâtei Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor de către Societatea Generală a Experților

Tehnici S.A. în luna noiembrie 2006, valoarea proprietății reclamantului, ce

face obiectul Dispoziției nr. 762 din 15 februarie 2006 emisă de Primarul

Municipiului Călărași a fost stabilită la 58.775 euro, pârâta Comisia Centrală,

abia la data de 21 decembrie 2010, cu adresa nr. 11542/ CC din 21 decembrie 2010,

a solicitat Primarului municipiului Călărași să justifice soluția adoptată cu

privire la suprafața de teren de 312 mp.

Referitor

la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Națională

pentru Restituirea Proprietăților, judecătorul fondului a constatat că aceasta

este întemeiată, întrucât această pârâtă nu are nicio obligație legală în

legătură cu verificarea legalității măsurii de nerestituire în natură,

trimiterea

dosarului reclamantului pentru

efectuarea evaluării sau cu stabilirea valorii despăgubirilor, între părți

neexistând nici un raport juridic obligațional.

În ceea

ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul

Finanțelor Publice, prima instanță a constatat că și aceasta este fondată,

având în vedere că în această procedură administrativă specială, acesta nu are

nici un fel de obligații.

S-a mai

arătat în considerentele sentinței atacate că în prima etapă a procedurii

administrative, dreptul de cenzură al Secretariatului Comisiei Centrale se

limitează la verificarea „legalității respingerii cererii de restituire în

natură", astfel încât verificările acestei instituții nu pot viza aspecte

referitoare la eventuale neconcordanțe între suprafețe, sub aspect cantitativ,

iar refuzul verificării legalității măsurii de nerestituire în natură nu poate

avea la bază pretinse nereguli referitoare la insuficiente elemente de

identificare a imobilului, aspecte care ar fi de natură să creeze impedimente

numai în etapa evaluării imobilului.

Conchizând,

instanța de fond a apreciat că nu este necesară exprimarea expresă în scris a

refuzului nejustificat de a soluționa o cerere, trecerea unui termen de aproape

5 ani în care pârâta trebuia să parcurgă etapele procedurii administrative și

să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire pe numele reclamantului,

fiind prin ea însăși expresia refuzului de soluționare care se constituie

într-un abuz de drept administrativ.

de atac exercitată

împotriva

Sentinței nr. 4268 din 20 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București a

formulat recurs Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând ca temei legal dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

În

motivarea căii de atac, recurenta pârâtă a criticat sentința sub următoarele

aspecte:

Dezlegarea

fondului cauzei, prin obligarea sa la emiterea titlului de despăgubire pentru

imobilul în litigiu, este greșită, în condițiile în care s-a constatat că

Primăria Călărași nu a identificat cu suprafețe imobilul construcție pentru a

acordat despăgubiri, apreciind că dosarul reclamantului nu este complet.

De

asemenea, în opinia recurentei, instanța de fond a reținut în mod greșit

încălcarea termenului rezonabil de soluționare a cauzei fără să țină seama de

particularitățile cauzei, de complexitatea procedurii administrative impuse de

Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

II.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând

cauza prin prisma motivelor invocate de recurenta-pârâtă și a prevederilor art.

304 pct. 9 și art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este

fondat.

l.Argumente

de fapt și de drept relevante

Intimatul-reclamant

a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune vizând refuzul

emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul situat în

Călărași, 13 Decembrie nr. 6, județul Călărași, imposibil de restituit în

natură.

Notificarea

formulată de reclamant în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost soluționată, prin

Dispoziția Primarului Municipiului Călărași nr. 762 din 15 februarie 2006 care

a dispus a dispus acordarea de acordarea de masuri reparatorii prin echivalent

pentru imobilul (casă și teren) în suprafață de 312 mp.

Din

analiza actelor de la dosar rezultă că reclamantul a solicitat pârâtei prin

petiții repetate, transmise online, la data de 3 februarie 2009, 25 august

2009, 29 decembrie 2009, 15 aprilie 2010, soluționarea dosarului și stabilirea

cuantumului despăgubirilor, însă abia la data de 21 decembrie 2010, cu adresa nr.

11542/ CC din 21 decembrie 2010, pârâta a solicitat Primarului municipiului

Călărași să justifice „soluția adoptată cu privire la suprafața de teren de 312

mp.

În

raport cu datele menționate, instanța de control judiciar își însușește

concluzia la care a ajuns judecătorul fondului, în sensul încălcării

principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat în art. 6

paragraful 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților

Fundamentale, principiu aplicabil nu numai procedurii judiciare, ci și celei

administrative.

Complexitatea

procedurii administrative prevăzute în Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care,

într-adevăr, nu poate fi parcursă în termenul general de 30 de zile reglementat

în art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, constituie un criteriu de

apreciere a termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru justificarea

unei conduite pasive a autorității publice. În egală măsură, normelor

administrative emise de autoritatea competentă în vederea organizării propriei

activități de executare a legii și stabilirii ordinii soluționării dosarelor nu

li se pot conferi efecte juridice în sensul justificării încălcării principiului

termenului rezonabil și a celorlalte garanții ale bunei administrări.

Pe de

altă parte, Înalta Curte are în vedere că art. 16 alin. (4) din Titlul VII al

Legii nr. 247/2005, conferă Comisiei Centrale atribuția de a verifica

legalitatea respingerii cererii de restituire în natură, iar nu de a cenzura

dispoziția emisă în temeiul art. 20 din Legea nr. 10/2001 din alte perspective

ce intrau exclusiv în competența entității învestite cu soluționarea

notificării și a instanțelor competente să exercite controlul judecătoresc

asupra acesteia.

În

același timp, împrejurările invocate nu pot justifica totala pasivitate a

Comisiei Centrale în perioada scursă de la data înregistrării Dosarului nr. 11542/

CC, în condițiile în care așa cum a constatat și instanța de fond, pârâta nu a

depus la dosarul cauzei nici o dovadă care să justifice existența unor

motive

obiective pentru care cererea reclamanților nu a fost analizată într-un termen

rezonabil, iar invocarea lipsei unor documente din cuprinsul dosarului de

despăgubire nu poate fi reținută în condițiile în care există la dosar atât

avizul de legalitate al Prefectului, cât și declarația dată de reclamantă pe

propria răspundere și autentificată sub nr. 833 din 28 februarie 2011, în

sensul că nu a primit niciun fel de despăgubiri pentru imobilul teren situat în

București, str. Hambarului nr. 22, sectorul 2.

Așa cum

rezultă din cele expuse anterior, ceea ce a sancționat instanța de fond prin

hotărârea pronunțată a fost încălcarea termenului rezonabil în derularea

procedurii administrative și prelungirea stării de incertitudine juridică

asupra măsurilor reparatorii, durata excesivă a procedurii aducând atingere

atât dreptului la un proces echitabil prevăzut în art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului cât și dreptului de proprietate ocrotit în

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Susținerea

recurentei-pârâte referitoare la faptul că dosarul ar fi incomplet nefiind

identificat cu suprafețe imobilul construcție pentru s-a acordat despăgubiri,

nu poate fi primită și nu este de natură a deroga instituția de obligațiile ce

îi incumbă cu privire la realizarea competenței legale cu respectarea

drepturilor fundamentale ale omului.

La

pronunțarea prezentei decizii, Curtea are în vedere jurisprudența sa anterioară

și unitară în materie reprezentată, spre exemplu, de următoarele decizii

publicate: decizia nr. 1655 din 20 martie 2007 și decizia nr. 3207 din 22 iunie

2007 (publicate în Înalta Curte de Casație și Justiție. Jurisprudența Secției

de contencios administrativ și fiscal pe anul 2007, semestrul 1, Ed. Hamangiu,

București, 2007); decizia nr. 4503 din 21 noiembrie 2007 (publicată în Înalta

Curte de Casație și Justiție. Jurisprudența Secției de contencios administrativ

și fiscal pe anul 2007, semestrul 2, Ed. Hamangiu, București, 2008); deciziile nr.

3857 și nr. 3870 din 4 noiembrie 2008 (publicate în Înalta Curte de Casație și

Justiție. Jurisprudența secției de contencios administrativ și fiscal pe anul

2008 semestrul 2, Ed. Hamangiu, București, 2009); decizia nr. 1079 din 26

februarie 2009 și decizia nr. 4843 din 4 noiembrie 2009, (publicate în Înalta

Curte de Casație și Justiție. Jurisprudența secției de contencios administrativ

și fiscal pe anul 2009, Ed. Hamangiu, București, 2011).

Înalta

Curte constată, de asemenea, neîntemeiat și ultimul motiv de recurs, referitor

la nelegalitatea măsurii de obligare directă la emiterea deciziei, pentru că

etapele și operațiunile administrative premergătoare sunt subsumate scopului

final al emiterii titlului de despăgubire, întreaga durată a procedurii fiind

calificată ca nerezonabilă prin sentința atacată.

2.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Având în

vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive de reformare a

sentinței, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea

nr.

554/2004.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D

E C I D E:

Respinge

recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

împotriva Sentinței nr. 4268 din 20 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 14 iunie 2012.