ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1222/2010

Asupra recursurile de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Curții de Apel Ploiești, la data de 15 august 2008, reclamantul A.I.A. a chemat

în judecată pe pârâtul Ministerul Muncii și Egalității de Șanse, în prezent

Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, pentru ca prin hotărârea ce

se va pronunța să fie obligat pârâtul la plata sumei de 250.000 euro,

reprezentând daune morale și 50.000 euro, reprezentând despăgubiri materiale.

Pârâtul, prin întâmpinarea depusă la

dosar a invocat excepțiile necompetenței materiale a Curții de Apel Ploiești și

a netimbrării acțiunii.

Curtea de Apel Ploiești, secția

comercială și de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 247

din 26 noiembrie 2008, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta, către

reclamant, la pata sumei de 25.485 lei cu titlu de despăgubiri materiale și a

sumei de 10.000 lei cu titlu de daune morale.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că, urmare a litigiilor avute cu Ministerul Muncii, Familiei și Protecției

Sociale, la data de 30 iunie 2008, a fost emisă o nouă decizie de pensionare, nr.

162020, prin care i-au fost recunoscute reclamantului drepturile câștigate în

cadrul proceselor anterioare purtate cu ministerul pârât, context în care, prin

prezenta acțiune, acesta a solicitat acordarea unor despăgubiri materiale și

morale.

Având în vedere că reclamantul a

câștigat drepturile ca urmare a proceselor avute cu pârâtul, cuantumul pensiei sale

crescând în mod substanțial, instanța a apreciat că, în speță sunt îndeplinite condițiile

răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 998 – art. 999 C. civ., urmând

a i se acorda despăgubiri materiale ce rezultă din diferența dintre pensia

anterioară și cea câștigată ulterior, potrivit calculelor depuse la dosar, în

cuantum de 25.485 lei.

Cu privire la daunele morale

solicitate s-a reținut că în cauză au fost administrate probe cu privire la producerea

unor suferințe morale cauzate de impactul concret al hotărârilor judecătorești

pronunțate, cuantumul acestora fiind apreciat, în funcție de durata reală a încercărilor

reclamantului și de importanța câștigării acestui drept, la 10.000 lei.

Instanța de fond a admis capătul de

cerere privind acordarea de daune materiale rezultate din angajarea unor

credite bancare, apreciind că nu există legătură de cauzalitate între fapta ilicită

și prejudiciul pretins.

Împotriva acestei sentințe au declarat

recurs atât reclamantul A.I.A. cât și pârâtul Ministerul Muncii, Familiei și Protecției

Sociale.

Prin cererea de recurs formulată de

reclamant au fost punctate ca și critici următoarele:

1-instanța nu a acordat ceea ce s-a

cerut;

2-hotărârea cuprinde motive contradictorii;

3-instanța a pronunțat o hotărâre

lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

După reiterarea situației de fapt ce

a stat la baza demersului judiciar pornit în fața instanței de contencios

administrativ, recurentul a arătat, în esență, că atât cuantumul daunelor materiale,

cât și al celor morale a fost greșit stabilit prin hotărârea atacată.

Astfel, în privința daunelor

materiale se impune a fi avute în vedere: indicele de inflație, instrument

important de măsurare a gradului de depreciere a banilor aflați în circulație,

dobânda legală în conformitate cu O.G. nr. 9/2000 cu modificările și completările

ulterioare, precum și beneficiul nerealizat. Sub acest ultim aspect s-a

apreciat că judecătorul s-a limitat la acoperirea prejudiciului efectiv (dannum

energens) și nu și la acoperirea beneficiului nerealizat (lucrum cessans) prin

restabilirea situației anterioare a prejudiciului suferit, având în vedere că recurentul

a fost nevoit să contracteze unele credite în vederea achiziționării de bunuri

și pentru a putea face față cheltuielilor de judecată împotriva Ministerului Muncii

pentru obținerea drepturilor sale legale; s-a apreciat că există o strânsă

legătură între fapta ilicită și prejudiciul creat, fiind evident că dacă drepturile

îi erau acordate din noiembrie 2003 nu s-ar fi aflat în situația de a contracta

credite.

În ce privește daunele morale, în opinia

recurentului acestea trebuiau acordate în cuantumul cerut, fiind evident că

prin comportamentul abuziv și ilegal al reprezentanților pârâtului s-au adus

grave atingeri valorilor care definesc personalitatea umană. S-a apreciat ca

greșită condiționare a acordării acestor daune în raport de probele aduse în dovedirea

lor, impunerea acestora încălcând cerințele unui proces echitabil prevăzute de

art. 6 § 1 din C.E.D.O.

Prin cererea de recurs formulată de

Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse au fost invocate motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 3, pct. 9 și de art. 304

1

C.

proc. civ.

Astfel, recurentul-pârât a

considerat că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea competenței altei instanțe,

întrucât în raport de art. 155 lit. f) din Legea nr. 19/2000 competența

materială revenea Secției Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a

Tribunalului Dâmbovița.

S-a arătat totodată, că autoritatea

recurentă s-a conformat hotărârilor irevocabile pronunțate, respectând întocmai

normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 19/2000 așa cum au fost acestea

modificate în aplicarea Deciziei nr. 2562 din 19 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Neținând seama de acest context și

de faptul că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale,

instanța fondului a stabilit ca despăgubiri materiale diferența între pensia

anterioară și cea actuală a recurentului-reclamant, fără a indica însă pensia

anterioară la care s-a raportat; de altfel această diferență de pensie s-a și

acordat de C.J.P. Dâmbovița în baza sentinței nr. 14 din 17 ianuarie 2008 a Curții

de Apel Ploiești.

În privința daunelor morale, a

considerat recurentul-pârât că acestea au fost greșit acordate în lipsa dovedirii

prejudiciului moral conform art. 1169 C. civ.

La termenul de judecată din 28 mai

2009, în fața instanței de control judiciar, recurentul-reclamant prin mandatar

a invocat excepția lipsei calității de reprezentant a semnatarului recursului,

cu motivarea că cererea de recurs depusă de autoritatea pârâtă nu este semnată

de ministru, ci de directorul D.L.M.D.S.

Analizând în conformitate cu art. 137

alin. (1) C. proc. civ., excepția invocată de recurentul-reclamant Înalta Curte

constată că aceasta nu este întemeiată, conform Ordinului nr. 25 din 18

ianuarie 2009 al ministrului muncii, familiei și protecției sociale fiind delegate

directorului D.L.M.D.S. mai multe atribuții, printre care și aceea de a semna în

numele ministrului cererile de chemare în judecată […], recursurile și orice

alte documente utile autorităților judecătorești.

Examinând cauza prin prisma

criticilor expuse rezumativ mai înainte și cuprinse în ambele cereri de recurs,

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că nu este incident motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. și nici celelalte motive

care se subsumează art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și o analiză făcută și din perspectiva

art. 304

1

C. proc. civ., conduce în mod clar la concluzia că nu

există motive pentru casarea/modificarea sentinței atacate.

Motivul de ordine publică ce vizează

necompetența materială a instanței de contencios administrativ, reiterat de

recurentul Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, a primit o

corectă dezlegare din partea instanței fondului.

Într-adevăr, obiectul litigiului cu

care a fost învestită Curtea de Apel Ploiești se circumscrie dispozițiilor art.

19 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, astfel că nu poate fi

primită teza recurentului-pârât privind competența materială a Tribunalului Dâmbovița,

secția conflicte de muncă și asigurări sociale.

Asupra fondului pricinii, abordarea judecătorului

fondului este în acord cu materialul probator și cu normele legale incidente raportat

la obiectul acțiunii, în considerentele sentinței fiind expuse în mod argumentat

toate elementele care au condus la admiterea în parte a solicitărilor reclamantului

A.I.A.

Instanța s-a pronunțat cu

respectarea art. 129 alin. (6) C. proc. civ., asupra obiectului pricinii, iar prin

cererea de recurs a reclamantului se explică afirmația „hotărârea cuprinde

motive contradictorii, astfel că primele două critici enunțate de recurentul-reclamant

nu își găsesc suport în actele dosarului.

În contextul în care instanța s-a

pronunțat asupra ceea ce s-a cerut, nu se poate imputa acesteia că la stabilirea

cuantumului daunelor materiale, găsite ca întemeiate față de incidența prevederilor

art. 998 – art. 999 C. civ., nu au fost avute în vedere indicele de inflație,

dobânda legală și beneficiul nerealizat. În privința acestuia din urmă,

apreciat de reclamant ca fiind reprezentat de angajarea unor credite bancare,

instanța a subliniat că neexistând o legătură de cauzalitate între fapta

ilicită și prejudiciul pretins, acesta nu poate fi avut în vedere la calculul

daunelor materiale.

Despăgubirile materiale acordate au

rezultat din diferența pensiei anterioare și cea calculată în urma numeroaselor

litigii purtate între părți în care reclamantul a avut câștig de cauză, calculul

diferenței fiind făcut pe baza actelor din dosar și stabilit la suma de 25.485

lei.

În ceea ce privește daunele morale

ce au făcut obiect de nemulțumire al ambilor recurenți, se observă că teoria

avansată de autoritatea pârâtă referitoare la dovedirea prejudiciului moral în conformitate

cu art. 1169 C. civ., nu poate fi primită, cum de altfel nu poate fi primită

nici susținerea reclamantului că în condițiile unei evidente poziții de abuz și

nelegalitate a Ministerul Muncii și Protecției Sociale se impune acoperirea acestui

prejudiciu prin acordarea întregii sume cerute, anume echivalentul în lei al sumei

de 250.000 euro.

Raportând în mod firesc cuantumul acestor

daune morale la durata reală a încercărilor reclamantului de a-și câștiga în

instanță drepturile și la importanța acestor drepturi, judecătorul fondului le-a

apreciat la suma 10.000 lei.

În lipsa unor prevederi legale care să

conțină criterii explicite de stabilire a unor astfel de daune, este evident că

judecătorului îi revine rolul de a le acorda prin apreciere, iar această

abordare nu contravine în nici un fel prevederilor art. 6 § 1 din C.E.D.O.

privind dreptul la un proces echitabil, ci este în deplin acord cu jurisprudența

Curții de la Strasbourg.

Văzând dispozițiile art. 312 alin. (1)

C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția lipsei calității de

reprezentant a semnatarului cererii de recurs invocată de reclamantul A.I.A.

Respinge recursurile declarate de A.I.A.

și de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, împotriva sentinței

civile nr. 247 din 26 noiembrie 2008 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială

și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 4 martie 2010.