ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1222/2010

Asupra recursurile de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, la data de 15 august 2008, reclamantul A.I.A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Muncii și Egalității de Șanse, în prezent Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat pârâtul la plata sumei de 250.000 euro, reprezentând daune morale și 50.000 euro, reprezentând despăgubiri materiale. Pârâtul, prin întâmpinarea depusă la dosar a invocat excepțiile necompetenței materiale a Curții de Apel Ploiești și a netimbrării acțiunii. Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 247 din 26 noiembrie 2008, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta, către reclamant, la pata sumei de 25.485 lei cu titlu de despăgubiri materiale și a sumei de 10.000 lei cu titlu de daune morale.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, urmare a litigiilor avute cu Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, la data de 30 iunie 2008, a fost emisă o nouă decizie de pensionare, nr. 162020, prin care i-au fost recunoscute reclamantului drepturile câștigate în cadrul proceselor anterioare purtate cu ministerul pârât, context în care, prin prezenta acțiune, acesta a solicitat acordarea unor despăgubiri materiale și morale. Având în vedere că reclamantul a câștigat drepturile ca urmare a proceselor avute cu pârâtul, cuantumul pensiei sale crescând în mod substanțial, instanța a apreciat că, în speță sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 998 – art. 999 C. civ., urmând a i se acorda despăgubiri materiale ce rezultă din diferența dintre pensia anterioară și cea câștigată ulterior, potrivit calculelor depuse la dosar, în cuantum de 25.485 lei.

Cu privire la daunele morale solicitate s-a reținut că în cauză au fost administrate probe cu privire la producerea unor suferințe morale cauzate de impactul concret al hotărârilor judecătorești pronunțate, cuantumul acestora fiind apreciat, în funcție de durata reală a încercărilor reclamantului și de importanța câștigării acestui drept, la 10.000 lei. Instanța de fond a admis capătul de cerere privind acordarea de daune materiale rezultate din angajarea unor credite bancare, apreciind că nu există legătură de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul pretins. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs atât reclamantul A.I.A. cât și pârâtul Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale.

Prin cererea de recurs formulată de reclamant au fost punctate ca și critici următoarele: 1-instanța nu a acordat ceea ce s-a cerut; 2-hotărârea cuprinde motive contradictorii; 3-instanța a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. După reiterarea situației de fapt ce a stat la baza demersului judiciar pornit în fața instanței de contencios administrativ, recurentul a arătat, în esență, că atât cuantumul daunelor materiale, cât și al celor morale a fost greșit stabilit prin hotărârea atacată. Astfel, în privința daunelor materiale se impune a fi avute în vedere: indicele de inflație, instrument important de măsurare a gradului de depreciere a banilor aflați în circulație, dobânda legală în conformitate cu O.G.

nr. 9/2000 cu modificările și completările ulterioare, precum și beneficiul nerealizat. Sub acest ultim aspect s-a apreciat că judecătorul s-a limitat la acoperirea prejudiciului efectiv (dannum energens) și nu și la acoperirea beneficiului nerealizat (lucrum cessans) prin restabilirea situației anterioare a prejudiciului suferit, având în vedere că recurentul a fost nevoit să contracteze unele credite în vederea achiziționării de bunuri și pentru a putea face față cheltuielilor de judecată împotriva Ministerului Muncii pentru obținerea drepturilor sale legale; s-a apreciat că există o strânsă legătură între fapta ilicită și prejudiciul creat, fiind evident că dacă drepturile îi erau acordate din noiembrie 2003 nu s-ar fi aflat în situația de a contracta credite.

În ce privește daunele morale, în opinia recurentului acestea trebuiau acordate în cuantumul cerut, fiind evident că prin comportamentul abuziv și ilegal al reprezentanților pârâtului s-au adus grave atingeri valorilor care definesc personalitatea umană. S-a apreciat ca greșită condiționare a acordării acestor daune în raport de probele aduse în dovedirea lor, impunerea acestora încălcând cerințele unui proces echitabil prevăzute de art. 6 § 1 din C.E.D.O. Prin cererea de recurs formulată de Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 3, pct. 9 și de art. 304 1 C. proc. civ. Astfel, recurentul-pârât a considerat că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea competenței altei instanțe, întrucât în raport de art. 155 lit. f) din Legea nr. 19/2000 competența materială revenea Secției Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a Tribunalului Dâmbovița.

S-a arătat totodată, că autoritatea recurentă s-a conformat hotărârilor irevocabile pronunțate, respectând întocmai normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 19/2000 așa cum au fost acestea modificate în aplicarea Deciziei nr. 2562 din 19 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Neținând seama de acest context și de faptul că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, instanța fondului a stabilit ca despăgubiri materiale diferența între pensia anterioară și cea actuală a recurentului-reclamant, fără a indica însă pensia anterioară la care s-a raportat; de altfel această diferență de pensie s-a și acordat de C.J.P. Dâmbovița în baza sentinței nr. 14 din 17 ianuarie 2008 a Curții de Apel Ploiești.

În privința daunelor morale, a considerat recurentul-pârât că acestea au fost greșit acordate în lipsa dovedirii prejudiciului moral conform art. 1169 C. civ. La termenul de judecată din 28 mai 2009, în fața instanței de control judiciar, recurentul-reclamant prin mandatar a invocat excepția lipsei calității de reprezentant a semnatarului recursului, cu motivarea că cererea de recurs depusă de autoritatea pârâtă nu este semnată de ministru, ci de directorul D.L.M.D.S. Analizând în conformitate cu art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepția invocată de recurentul-reclamant Înalta Curte constată că aceasta nu este întemeiată, conform Ordinului nr. 25 din 18 ianuarie 2009 al ministrului muncii, familiei și protecției sociale fiind delegate directorului D.L.M.D.S.

mai multe atribuții, printre care și aceea de a semna în numele ministrului cererile de chemare în judecată […], recursurile și orice alte documente utile autorităților judecătorești. Examinând cauza prin prisma criticilor expuse rezumativ mai înainte și cuprinse în ambele cereri de recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. și nici celelalte motive care se subsumează art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și o analiză făcută și din perspectiva art. 304 1 C. proc. civ., conduce în mod clar la concluzia că nu există motive pentru casarea/modificarea sentinței atacate. Motivul de ordine publică ce vizează necompetența materială a instanței de contencios administrativ, reiterat de recurentul Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, a primit o corectă dezlegare din partea instanței fondului.

Într-adevăr, obiectul litigiului cu care a fost învestită Curtea de Apel Ploiești se circumscrie dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, astfel că nu poate fi primită teza recurentului-pârât privind competența materială a Tribunalului Dâmbovița, secția conflicte de muncă și asigurări sociale. Asupra fondului pricinii, abordarea judecătorului fondului este în acord cu materialul probator și cu normele legale incidente raportat la obiectul acțiunii, în considerentele sentinței fiind expuse în mod argumentat toate elementele care au condus la admiterea în parte a solicitărilor reclamantului A.I.A. Instanța s-a pronunțat cu respectarea art. 129 alin. (6) C. proc.

civ., asupra obiectului pricinii, iar prin cererea de recurs a reclamantului se explică afirmația „hotărârea cuprinde motive contradictorii, astfel că primele două critici enunțate de recurentul-reclamant nu își găsesc suport în actele dosarului. În contextul în care instanța s-a pronunțat asupra ceea ce s-a cerut, nu se poate imputa acesteia că la stabilirea cuantumului daunelor materiale, găsite ca întemeiate față de incidența prevederilor art. 998 – art. 999 C. civ., nu au fost avute în vedere indicele de inflație, dobânda legală și beneficiul nerealizat. În privința acestuia din urmă, apreciat de reclamant ca fiind reprezentat de angajarea unor credite bancare, instanța a subliniat că neexistând o legătură de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul pretins, acesta nu poate fi avut în vedere la calculul daunelor materiale.

Despăgubirile materiale acordate au rezultat din diferența pensiei anterioare și cea calculată în urma numeroaselor litigii purtate între părți în care reclamantul a avut câștig de cauză, calculul diferenței fiind făcut pe baza actelor din dosar și stabilit la suma de 25.485 lei. În ceea ce privește daunele morale ce au făcut obiect de nemulțumire al ambilor recurenți, se observă că teoria avansată de autoritatea pârâtă referitoare la dovedirea prejudiciului moral în conformitate cu art. 1169 C. civ., nu poate fi primită, cum de altfel nu poate fi primită nici susținerea reclamantului că în condițiile unei evidente poziții de abuz și nelegalitate a Ministerul Muncii și Protecției Sociale se impune acoperirea acestui prejudiciu prin acordarea întregii sume cerute, anume echivalentul în lei al sumei de 250.000 euro.

Raportând în mod firesc cuantumul acestor daune morale la durata reală a încercărilor reclamantului de a-și câștiga în instanță drepturile și la importanța acestor drepturi, judecătorul fondului le-a apreciat la suma 10.000 lei. În lipsa unor prevederi legale care să conțină criterii explicite de stabilire a unor astfel de daune, este evident că judecătorului îi revine rolul de a le acorda prin apreciere, iar această abordare nu contravine în nici un fel prevederilor art. 6 § 1 din C.E.D.O. privind dreptul la un proces echitabil, ci este în deplin acord cu jurisprudența Curții de la Strasbourg. Văzând dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția lipsei calității de reprezentant a semnatarului cererii de recurs invocată de reclamantul A.I.A. Respinge recursurile declarate de A.I.A. și de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, împotriva sentinței civile nr. 247 din 26 noiembrie 2008 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 martie 2010.