ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2438/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2438/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta SC R. SA Brașov

a solicitat, în contradictoriu cu pârâta D.F. Brașov - Consiliul Local B., să se

constate că măsurile vizând acordarea, stoparea și/sau recuperarea ajutoarelor de

stat nu sunt de competența organelor fiscale și nu cad sub incidența C. proc. fisc.

și să se constate nulitatea absolută a deciziei de impunere nr. 696442/8634 din

18 ianuarie 2008 ca fiind emisă de D.F. Brașov în condițiile nerespectării principiului

specialității capacității de folosință a acestei persoane juridice, principiu impus

de dispozițiile Decretului nr. 31/1954 și de dispozițiile C.  proc. fisc.

În motivarea acțiunii

s-a arătat că încheierea/emiterea unui act juridic cu încălcarea principiului specialității

capacității de folosință este supus nulității absolute exprese, statuată prin dispozițiile

art. 34 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, nulitate a cărei invocare este imprescriptibilă,

precum și faptul că lipsa capacității speciale de folosință și de exercițiu a Direcțiilor

Fiscale de a emite acte în legătură cu ajutoarele de stat, rezultă și din conținutul

O.U.G. nr. 117/2006 aprobată și modificată prin Legea nr. 137/2007, precum și din

dispozițiile art. 1 alin. (3) și art. 6 din C. proc. fisc.

Referitor la competența

materială a instanței privind soluționarea acțiunii introductive s-a arătat că aceasta

aparține instanțelor de contencios fiscal, întrucât părți în cauză sunt statul,

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Administrția Națională Fiscală

și unitățile sale subordonate cu personalitate juridică și contribuabilul, iar decizia

de impunere este un act administrativ fiscal.

Reclamanta a susținut

aplicarea cu prioritate în cauză a dispozițiilor dreptului comunitar, arătând, sub

acest aspect, că măsurile fiscale de care a beneficiat reclamanta, calificate de

însăși D.F. Brașov ca ajutoare de stat, iar nu drept facilități fiscale, trebuie

calificate, în temeiul dispozițiilor comunitare, drept ajutoare de stat existente

la data aderării României la Uniunea Europeană.

S-a mai susținut că dreptul

de a beneficia de scutirea de la plata impozitelor și taxelor locale a fost dobândită

de parcul industrial P.R., în perimetrul căruia se află și reclamanta, la 01

ianuarie 2004, acest drept fiind continuu, care nu trebuie reînnoit sau reconfirmat

anual, urmând a înceta de drept fie în cazul revocării titlului de parc industrial,

fie în cazul expirării termenului pentru care a fost acordat titlul de parc industrial

societății administrator P.R.

Ca urmare, măsurile împotriva

sau în legătură cu ajutoarele de stat existente ilegale pot fi luate, după 01

ianuarie 2007, numai de Comisia Europeană, câtă vreme nu au fost sancționate în

temeiul legilor interne speciale în vigoare anterior aderării. Această competență

exclusivă a Comisiei Europene a fost stabilită și prin O.U.G. nr. 117/2007.

Raportat la cele expuse,

reclamanta a arătat că Direcțiile Fiscale Locale nu pot decide în niciun mod cu

privire la modificarea, stoparea sau recuperarea ajutoarelor de stat existente,

putând numai să pună în aplicare deciziile Comisiei Europene, transmise lor prin

intermediul Consiliului Concurenței. Prevederile comunitare în materia ajutoarelor

de stat acordă organismelor statelor membre, după aderarea acestora la Uniunea Europeană,

doar un rol executiv, de punere în aplicare a deciziilor Comisiei, iar nu un rol

decizional.

S-a făcut referire și

la considerentele deciziilor nr. 1408 din 12 martie 2009 și nr. 1409 din 12

martie 2009 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în cauze privind contestarea

deciziilor de impunere prin care alte societăți din același parc industrial au fost

obligate la plata impozitelor pentru terenurile și clădirile deținute, decizii care

nu trebuie să influențeze modul de soluționare a cauzei.

Pârâta D.F. Brașov a formulat

întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nelegală și netemeinică.

Prin întâmpinare au fost

invocate excepția necompetenței materiale a Tribunalului Brașov, excepția tardivității

promovării acțiunii față de dispozițiile art. 11 ain. (1) lit. a), alin. (2) și

alin. (5) din Legea nr. 554/2004 și s-a solicitat suspendarea soluționării cauzei

până la soluționarea recursului declarat împotriva sentinței nr. 36/F din 23

februarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, prin care s-a soluționat o acțiune

având ca obiect aceeași decizie de impunere.

Pe fondul cauzei, cu privire

la primul capăt de cerere, s-au formulat următoarele apărări:

- întrucât până la data

formulării întâmpinării, procedurile prevăzute de lege în materia acordării ajutorului

de stat nu au fost finalizate, D.F. Brașov nu a procedat la acordarea acestor ajutoare

către reclamantă;

- aceste ajutoare de stat

nu au fost niciodată acordate către reclamantă;

- pârâta nu are competența

de a acorda sau stopa aceste ajutoare, decizia atacată nefiind una de stopare sau

acordare a ajutoarelor de stat;

- au fost invocate dispozițiile

art. 17 alin. (4) și (35) din O.G. nr. 92/2003 și ale art. 4 din H.C.L. nr. 318

din 26 august 2002.

Pârâta a exprimat același

punct de vedere ca al reclamantei privind competența instanței de contencios administrativ.

De asemenea, s-a mai arătat

că, față de prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/1999 republicată privind

ajutorul de stat, măsurile fiscale în discuție nu pot fi încadrate ca fiind ajutoare

de stat existente, reclamanta nebeneficiind de astfel de ajutoare nici înainte și

nici după aderarea României la Uuniunea Europeană.

Prin sentința civilă

nr. 807/CA din 06 octombrie 2009, Tribunalul Brașov, secția comercială și de contencios

administrativ, a anulat ca netimbrată acțiunea formulată de reclamantă.

Prin decizia civilă

nr. 3/R din 05 ianuarie 2010, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ

și fiscal, a admis recursul formulat de reclamantă, a casat sentința civilă mai

sus menționată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cauza a fost din nou înregistrată

pe rolul Tribunalului Brașov, sub nr. 552/62/2010.

Prin sentința civilă

nr. 233/CA din 23 februarie 2010, Tribunalul Brașov, secția comercială și de contencios

administrativ, a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a

declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Brașov.

Ca urmare, cauza a fost

înregistrată pe rolul aceste instanțe sub nr. 198/64/2010.

La dosar a fost depusă

și decizia civilă nr. 568 din 4 februarie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție prin care s-a respins recursul declarat de D.F. Brașov împotriva sentinței

civile nr. 36/F din 23 februarie 2009 a Curții de Apel Brașov.

În ședința publică din

data de 28 mai 2010, pârâta a invocat excepția lipsei de interes a promovării acțiunii

pentru capătul al doilea de cerere, motivat de faptul că prin sentința civilă

nr. 36/F din 23 februarie 2009 a Curții de Apel Brașov a fost anulată decizia de

impunere ce face obiectul prezentei cauze, iar instanța a invocat din oficiu excepția

inadmisibilității primului capăt de cerere. În aceeași ședință, instanța a rămas

în pronunțare asupra excepțiilor invocate în cauză.

Prin sentința nr. 108/F

din 1 iunie 2010 Curtea de Apel Brașov a dispus următoarele:

- a admis excepția inadmisibilității

primului capăt de cerere, invocată de D.F. Brașov și în consecință, a respins ca

inadmisibil primul capăt al cererii formulate de reclamantă, având ca obiect constatarea

că măsurile vizând acordarea, stoparea și/sau recuperarea ajutoarelor de stat nu

sunt de competența organelor fiscale și nu cad sub incidența C. proc. fisc.;

- a admis excepția lipsei

de interes a reclamantei SC R. SA în formularea celui de-al doilea capăt de cerere,

invocată de instanță din oficiu și în consecință, a respins ca fiind lipsit de interes

al doilea capăt al cererii, având ca obiect constatarea nulității absolute a deciziei

de impunere nr. 69644/8634 din 18 ianuarie 2008, ca fiind emisă de D.F. Brașov în

condițiile nerespectării principiului specialității capacității de folosință a acestei

persoane juridice, principiu impus de dispozițiile Decretului nr. 31/1954 și de

dispozițiile C. proc. fisc., în contradictoriu cu pârâta D.F. Brașov;

- a respins, ca rămasă

fără obiect, excepția tardivității formulării acțiunii, invocată de pârâta D.F.

Brașov.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Obiectul primului capăt

de cerere al acțiunii îl reprezintă solicitarea reclamantei de a se constata că

măsurile vizând acordarea, stoparea și/sau recuperarea ajutoarelor de stat nu sunt

de competența organelor fiscale și nu cad sub incidența C. proc. fisc.

Instanța a apreciat că

prin prisma dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pentru a avea

deschisă calea unei acțiuni în contencios administrativ, reclamanta trebuie să fie

vătămată de către o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea

în termenul legal al unei cereri, însă, în prezenta cauză, sub aspectul primului

petit, reclamanta nu a invocat nicio vătămare.

Față de solicitarea reclamantei

nu este incidentă niciuna dintre situațiile prevăzute de art. 2 în Legea nr. 554/2004,

neexistând niciun act administrativ emis de pârâtă și nici refuzul acesteia de a

soluționa o cerere formulată de reclamantă.

Instanța a mai reținut

că, în prezenta cauză, între cele două părți au existat raporturi juridice legale

de emiterea deciziei de impunere nr. 696442/8634 din 18 ianuarie 2008 pentru stabilirea

unor sume de bani cu titlu de impozite, astfel că, eventualele nemulțumiri ale reclamantei

legate de îndeplinirea dispozițiilor legale de către pârâtă ca autoritate publică,

pot fi supuse verificării instanței de contencios administrativ în condițiile procedurale

prevăzute de legea specială și de C. proc. fisc.

În consecință, reclamanta trebuie să respecte

condițiile impuse de aceste dispoziții legale procedurale în vederea introducerii

cererii de chemare în judecată, în lipsa lor acțiunea formulată fiind inadmisibilă.

Ca urmare, instanța a

apreciat că la data formulării acțiunii ce face obiectul prezentei cauze (31

august 2009), fusese pronunțată o hotărâre definitivă prin care decizia a cărei

nulitate absolută de solicită a fost anulată.

Pentru aceste considerente,

instanța a admis excepția lipsei de interes a reclamantei în formularea capătului

al doilea al cererii de chemare în judecată, invocată de pârâta D.F. Brașov, cu

consecința respingerii petitului ca fiind lipsit de interes.

În consecință, instanța

a respins ca rămasă fără obiect excepția tardivității formulării aceluiași capăt

de cerere.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs reclamanta SC R. SA Brașov, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

În motivarea recursului

se arată că, în ceea ce privește admiterea excepției de inadmisibilitate, hotărârea

instanței de fond este netemeinică și nelegală pentru considerentele impuse prin

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv hotărârea pronunțată este

lipsită de temei legală ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Astfel, recurenta-reclamantă

arată că deciziile de impunere pe care D.F. Brașov are abilitarea de a le emite

sunt acte administrative fiscale, iar nu acte administrative, între cele două tipuri

de acte existând deosebiri legale evidente, nu numai în ceea ce privește sediul

materiei, dar mai ales în ceea ce privește textele de lege care sunt aplicabile

în cazul contestării actelor administrative și a actelor administrative fiscale.

Se mai arată că potrivit

dispozițiilor art. 2 alin. (3) C. proc. fisc., dispozițiile C. proc. fisc. se completează

cu prevederile C. proc. civ., ceea ce înseamnă că inclusiv dispozițiile art. 111

C. proc. civ. sunt aplicabile în contenciosul administrativ fiscal, dat fiind că

nu există nicio restricție făcută în acest sens de legiuitor.

Recurenta precizează faptul

că cererea de chemare în judecată a fost promovată ca urmare a faptului că, deși

Înalta Curte de Casație și Justiție a promovat deja hotărâri, prin care a anulat

deciziile de impunere a ajutoarelor de stat emise de D.F. Brașov ca fiind eliberate

de o persoană fără atribuții în materia ajutoarelor de stat, totuși acest organ

fiscal a continuat ulterior să emită decizii de impunere a măsurilor fiscale de

care a beneficiat recurenta, ignorând lipsa competențelor sale în domeniu și ignorând

cu desăvârșire normele imperative de drept comunitar care reglementează acest domeniu.

Se mai arată de către

recurentă că, atâta vreme cât nu va fi pronunțată o hotărâre care să constate că

în materia ajutoarelor de stat D.F. Brașov nu are nicio atribuție, această entitate

va continua să emită în mod abuziv decizii de impunere a ajutoarelor de stat care

i-au fost atribuite ope legis, cu consecința unor cheltuieli de judecată importante

pentru aceasta și a încărcării inutile a instanțelor de judecată cu cauze care,

în fapt, au și trebuie să primească o dezlegare unică, ceea ce duce la o cheltuire

irațională a banilor publici.

Se arată în motivele de

recurs că instanța trebuie să rețină că existența sau inexistența oricărui drept

al organelor fiscale poate fi stabilită pe calea acțiunii în constatare, hotărârea

pronunțată în astfel de cauze fiind probă esențială în dezlegarea contestațiilor

promovate împotriva deciziilor de impunere emise de organele fiscale, ceea ce înseamnă

că stabilirea existenței sau inexistenței dreptului D.F. Brașov de a emite decizii

de impunere a ajutoarelor de stat poate să facă obiectul unei acțiuni în constatare.

Recurenta apreciază că

în soluționarea judicioasă a prezentei cereri de chemare în judecată trebuie avute

în vedere dispozițiile art. 32 alin. (4) C. proc. civ., raportate la dispozițiile

art. 5 lit. e) din H.G. nr. 109/2009, cât și adresa din 23 iulie 2009 eliberată

de A.N.A.F., dar și Hotărârea Consiliului Local Brașov nr. 318/2002.

Acțiunea în constatarea

inexistenței dreptului D.F. Brașov de a emite decizii de impunere privind recuperarea

ajutoarelor de stat este admisibilă și este întemeiată pe dispozițiile art. 111

C. proc. civ., pe dispozițiile art. 2 alin. (2), art. 6, art. 13, art. 32 C. proc.

fisc, pe dispozițiile art. 36 din Legea nr. 215/2001, pe prevederile Regulamentului

(CE) nr. 659/1999 și pe prevederile art. 34 din Decretul nr. 31/1954, precum și

Hotărârea Consiliului Local Brașov nr. 318/2002, act cu putere de lege.

Recurenta arată că problema

de drept dedusă judecății nu constă în anularea deciziei de impunere emisă de D.F.

Brașov, ci în constatarea (verificarea) de către instanțele de judecată învestite

a capacității acestei persoane juridice de a dispune recuperarea ajutoarelor de

stat, problemă de drept a cărei dezlegare este prioritară și de natură să facă inutilă

soluționarea cererii privind anularea deciziei de impunere (recuperare) a ajutoarelor

de stat de care a beneficiat recurenta și care nu este posibilă decât pe calea unei

acțiuni în constatare.

Pentru toate aceste argumente,

recurenta apreciază că prezenta acțiune în constatarea inexistenței dreptului D.F.

Brașov privind recuperarea ajutoarelor de stat este admisibilă, motiv pentru care

solicită a fi înlăturată excepția inadmisibilității invocată de către pârâtă și

admisă de către instanța de fond.

Mai arată recurenta că

D.F. Brașov nu are nicio competență în ceea ce privește dispunerea recuperării ajutoarelor

de stat, că aceasta, fiind o instituție publică cu personalitate juridică de interes

local, este supusă principiului specialități capacității de folosință a persoanei

juridice, statuat prin dispozițiile art. 34 din Decretul nr. 31/1954, raportate

la dispozițiile art. 36 din Legea nr. 215/2001, modificată și completată, precum

și la dispozițiile art. 1 alin. (3) și art. 6 C. proc. fisc. și că încheierea/emiterea

unui act juridic cu încălcarea principiului specialității capacității de folosință

este supus nulității absolute exprese, statuată prin dispozițiile art. 34 alin.

(2) din Decretul nr. 31/1954, nulitate a cărei invocare este imprescriptibilă.

De asemenea, se arată

că în soluționarea cauzei de față trebuie dată eficiență principiului supremației

dreptului comunitar consacrat prin decizii ale Curții Europene de Justiție precum

Cauza Costa v. Enel [1964] și Cauza Simmenthal II [1977], care au vizat statuarea

priorității aplicării dreptului comunitar în situațiile în care acesta intră în

conflict cu prevederi ale dreptului național, fără ca acest lucru să semnifice inexistența

dreptului național, ci se acordă doar efect principiului priorității de aplicare

a dreptului comunitar.

Concluzionând, în raport

de cele mai sus menționate, rezultă că Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului

European și Regulamentul (CE) nr. 794/2004 de punere în aplicare a Regulamentului

(CE) nr. 659/1999 impun respectarea principiului priorității dreptului comunitar,

precum și respectarea principiului efectului direct al legislației comunitare primare,

cu aplicabilitatea imediată a dispozițiilor Regulamentelor anterior menționate,

fapt care duce la recunoașterea și din punctul de vedere al dreptului comunitar,

alături de dispozițiile dreptului intern la care am făcut referire la pct. 1, la

lipsa oricărei capacități a D.F. Brașov de a dispune în legătură cu măsurile fiscale

de natura ajutoarelor de stat.

Și față de aceste argumente,

apreciază recurenta, hotărârea instanței de fond este netemeinică și legală, solicitând

să fie modificată în sensul de a respinge excepția inadmisibilității cererii de

chemare în judecată.

Examinând sentința atacată,

în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente

pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată

că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control judiciar

constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut

corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și

a realizat o încadrare juridică adecvată.

Sentința atacată, prin

care s-a respins acțiunea recurentei-reclamante astfel cum a fost formulată și precizată

ca inadmisibilă privind cererea în constatare și ca lipsită de interes privind cererea

în constatarea nulității absolute a deciziei de impunere nr. 69644/8634 din 18

ianuarie 2008 emisă de intimată, este dată cu aplicarea corectă a legii, în cauză

nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În mod corect și legal

a fost respins ca inadmisibil capătul din acțiune având ca obiect constatarea pe

cale judecătorească, în condițiile art. 111 C. proc. civ. a faptului că măsurile

vizând acordarea, stopare și/sau recuperarea ajutoarelor de stat nu sunt de competența

organelor fiscale și nu cad sub incidența C. proc. fisc.

Înalta Curte apreciază

că, în raport de dispozițiile Legii speciale nr. 554/2004, în cauză nu pot fi aplicate

dispozițiile art. 111 C. proc. civ. ca normă generală.

Înalta Curte nu poate

primi considerațiile din recurs, atât cu privire la temeiurile de fapt, cât și de

drept invocate. Acțiunea în constatare conform art. 111 C. proc. civ. are caracter

subsidiar față de acțiunea în realizare, dispunându-se expres că „cererea nu poate

fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului”. Iar în prezenta cauză recurenta

a uzat și a utilizat atât pe cale separată, cât și pe calea contestării în procedura

prealabilă prevăzută de dispozițiile art. 205 și 218 C. proc. fisc. și a contestat

actul administrativ fiscal, respectiv decizia de impunere nr. 69644/8634 din 18

ianuarie 2008 emisă de intimata-pârâtă.

Pe cale separată, anterior

promovării prezentei acțiuni, acțiunea în anulare a făcut obiectul Dosarului

nr. 381/64/2008 al Curții de Apel Brașov, soluționat irevocabil prin decizia

nr. 568 din 4 februarie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția de contencios administrativ și fiscal.

Recurenta a invocat în

prezenta cauză dispozițiile art. 111 C. proc. civ. și a promovat prezenta acțiune

în constatare pentru a nu-i putea fi opusă excepția autorității de lucru judecat

în raport de sentința civilă nr. 36/F din 23 februarie 2009 a Curții de Apel Brașov,

Înalta Curte apreciind că în mod corect acest capăt a fost respins ca inadmisibil

în raport de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) și art. 2 alin. (2) din Legea

nr. 554/2004, coroborat cu dispozițiile art. 8 și 18 din același act normativ special,

care se aplică cu prioritate față de dispozițiile art. 111 C. proc. civ.

Cererea în constatare,

astfel cum a fost formulată și motivată ca un capăt de cerere distinct și principal

al acțiunii recurentei, este inadmisibilă, deoarece nu privește un act administrativ

tipic, definit prin dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004,

sau asimilat conform art. 2 alin. (2) din aceleași act normativ.

Pe de altă parte, ceea

ce pretinde recurenta a se constata pe cale judecătorească de către instanța de

contencios administrativ nu poate forma obiectul unei acțiuni în raport de dispozițiile

art. 8 din Legea nr. 554/2004 și nu poate forma obiectul unei soluții pe care o

poate da instanța în raport de dispozițiile art. 18 alin. (1)-(6) din Legea nr.

554/2004.

Pe cale de consecință,

în mod corect acest capăt al acțiunii a fost apreciat de instanța de fond ca inadmisibil

și respins ca atare.

Cu privire la cel de-al

doilea capăt al cererii din acțiunea introductivă de instanță, având ca obiect constatarea

nulității absolute a deciziei de impunere nr. 696442/8634 din 18 ianuarie 2008,

ca fiind emisă de D.F. Brașov în condițiile nerespectării principiului specialității

capacității de folosință a acestei persoane juridice, principiu impus de dispozițiile

Decretului nr. 31/1954 și de dispozițiile C. proc. fisc., în mod corect a fost respins

ca fiind lipsit de interes, în raport de faptul că prin sentința civilă nr. 36/F

din 23 februarie 2009, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și

fiscal, a admis acțiunea recurentei și a dispus anularea deciziei de impunere

nr. 696442/8634 din 18 ianuarie 2008 emisă de Pârâta D.F. Brașov și a dispoziției

nr. 64 din 31 martie 2008.

Această hotărâre a rămas

irevocabilă prin respingerea recursului declarat de către D.F. Brașov, sens în care

a fost pronunțată decizia civilă nr. 568 din 04 februarie 2010 de către Înalta Curte

de Casație și Justiție, astfel că la data formulării recursului a fost pronunțată

o hotărâre irevocabilă prin care decizia de impunere a cărei nulitate absolută se

solicită a fost anulată.

Odată cu anularea deciziei

de impunere, ce echivalează și lipsirea acesteia de orice efecte juridice, cu desființarea

sa, interesul recurentei în promovarea unor acțiuni având ca obiect același act

administrativ fiscal nu mai poate fi actual și nici nu mai poate fi ocrotit de lege

în lipsa însuși a actului atacat.

Astfel cum s-a cristalizat

atât în doctrina de specialitate cât și în jurisprudență, una din condițiile necesare

pentru existența dreptului la acțiune este aceea ca reclamantul să justifice în

persoana sa interesul de a promova acțiune.

Prin urmare, interesul

constituie una dintre condițiile de exercitare a acțiunii în justiție, necesară

nu numai în momentul declanșării procedurii judiciare prin formularea cererii de

chemare în judecată, ci pe tot parcursul derulării procesului.

Interesul trebuie să fie

legitim, personal și direct și de asemenea să fie născut și actual, sub acest ultim

aspect deci să existe la momentul la care este formulată cererea.

Cum în speță, decizia

de impunere nr. 696442/8634 din 18 ianuarie 2008 a fost anulată printr-o hotărâre

irevocabilă pronunțată anterior promovării prezentei acțiuni nu mai subzistă interesul

în promovarea și susținerea capătului de cerere având ca obiect anularea acesteia.

Astfel, chiar dacă un

astfel de interes a existat la momentul formulării acțiunii în anulare, odată cu

admiterea acelei acțiuni și anularea deciziei de impunere, ce echivalează și lipsirea

acesteia de orice efecte juridice, cu desființarea sa, interesul reclamantei în

promovarea unor acțiuni având ca obiect același act administrativ fiscal nu mai

poate fi actual și nici nu mai poate fi ocrotit de lege în lipsa însuși a actului

atacat.

Înalta Curte nu va reține

susținerile din recurs privind încălcarea practicii unitare a instanței supreme

și la încălcarea dispozițiilor dreptului comunitar privind ajutoarele de stat, inclusiv

a dispozițiilor art. 10-19 din Regulamentul CCE nr. 659/1999, ținând cont că acțiunea,

astfel cum a fost formulată și precizată, a fost soluționată pe excepția inadmisibilității

și pe excepția lipsei de interes și nu pe fond, în cauză nepunându-se problema de

schimbare a jurisprudenței instanței de recurs.

În ceea ce privește încălcarea

dispozițiilor legale privind competența materială în domeniul ajutorului de stat,

în cauză aceste susțineri nu au legătură cu soluția de fond contestată care nu a

analizat natura sumelor imputate recurentei, neputându-se reține încălcarea dreptului

Comisiei Europene de a dispune cu privire la stoparea sau recuperarea ajutoarelor

de stat.

Față de cele expuse mai

sus, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) și (2) C. proc. civ., va respinge

recursul ca nefondat, menținând ca legală și temeinică sentința pronunțată de instanța

de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de SC R. SA Brașov împotriva sentinței nr. 108/F din 1 iunie 2010 a Curții de Apel

Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 aprilie 2011.