ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2438/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanta SC R. SA Brașov a solicitat, în contradictoriu cu pârâta D.F. Brașov - Consiliul Local B., să se constate că măsurile vizând acordarea, stoparea și/sau recuperarea ajutoarelor de stat nu sunt de competența organelor fiscale și nu cad sub incidența C. proc. fisc. și să se constate nulitatea absolută a deciziei de impunere nr. 696442/8634 din 18 ianuarie 2008 ca fiind emisă de D.F. Brașov în condițiile nerespectării principiului specialității capacității de folosință a acestei persoane juridice, principiu impus de dispozițiile Decretului nr. 31/1954 și de dispozițiile C. proc.

fisc. În motivarea acțiunii s-a arătat că încheierea/emiterea unui act juridic cu încălcarea principiului specialității capacității de folosință este supus nulității absolute exprese, statuată prin dispozițiile art. 34 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, nulitate a cărei invocare este imprescriptibilă, precum și faptul că lipsa capacității speciale de folosință și de exercițiu a Direcțiilor Fiscale de a emite acte în legătură cu ajutoarele de stat, rezultă și din conținutul O.U.G. nr. 117/2006 aprobată și modificată prin Legea nr. 137/2007, precum și din dispozițiile art. 1 alin. (3) și art. 6 din C. proc. fisc.

Referitor la competența materială a instanței privind soluționarea acțiunii introductive s-a arătat că aceasta aparține instanțelor de contencios fiscal, întrucât părți în cauză sunt statul, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Administrția Națională Fiscală și unitățile sale subordonate cu personalitate juridică și contribuabilul, iar decizia de impunere este un act administrativ fiscal. Reclamanta a susținut aplicarea cu prioritate în cauză a dispozițiilor dreptului comunitar, arătând, sub acest aspect, că măsurile fiscale de care a beneficiat reclamanta, calificate de însăși D.F. Brașov ca ajutoare de stat, iar nu drept facilități fiscale, trebuie calificate, în temeiul dispozițiilor comunitare, drept ajutoare de stat existente la data aderării României la Uniunea Europeană.

S-a mai susținut că dreptul de a beneficia de scutirea de la plata impozitelor și taxelor locale a fost dobândită de parcul industrial P.R., în perimetrul căruia se află și reclamanta, la 01 ianuarie 2004, acest drept fiind continuu, care nu trebuie reînnoit sau reconfirmat anual, urmând a înceta de drept fie în cazul revocării titlului de parc industrial, fie în cazul expirării termenului pentru care a fost acordat titlul de parc industrial societății administrator P.R. Ca urmare, măsurile împotriva sau în legătură cu ajutoarele de stat existente ilegale pot fi luate, după 01 ianuarie 2007, numai de Comisia Europeană, câtă vreme nu au fost sancționate în temeiul legilor interne speciale în vigoare anterior aderării.

Această competență exclusivă a Comisiei Europene a fost stabilită și prin O.U.G. nr. 117/2007. Raportat la cele expuse, reclamanta a arătat că Direcțiile Fiscale Locale nu pot decide în niciun mod cu privire la modificarea, stoparea sau recuperarea ajutoarelor de stat existente, putând numai să pună în aplicare deciziile Comisiei Europene, transmise lor prin intermediul Consiliului Concurenței. Prevederile comunitare în materia ajutoarelor de stat acordă organismelor statelor membre, după aderarea acestora la Uniunea Europeană, doar un rol executiv, de punere în aplicare a deciziilor Comisiei, iar nu un rol decizional.

S-a făcut referire și la considerentele deciziilor nr. 1408 din 12 martie 2009 și nr. 1409 din 12 martie 2009 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în cauze privind contestarea deciziilor de impunere prin care alte societăți din același parc industrial au fost obligate la plata impozitelor pentru terenurile și clădirile deținute, decizii care nu trebuie să influențeze modul de soluționare a cauzei. Pârâta D.F. Brașov a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nelegală și netemeinică. Prin întâmpinare au fost invocate excepția necompetenței materiale a Tribunalului Brașov, excepția tardivității promovării acțiunii față de dispozițiile art. 11 ain.

(1) lit. a), alin. (2) și alin. (5) din Legea nr. 554/2004 și s-a solicitat suspendarea soluționării cauzei până la soluționarea recursului declarat împotriva sentinței nr. 36/F din 23 februarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, prin care s-a soluționat o acțiune având ca obiect aceeași decizie de impunere. Pe fondul cauzei, cu privire la primul capăt de cerere, s-au formulat următoarele apărări: - întrucât până la data formulării întâmpinării, procedurile prevăzute de lege în materia acordării ajutorului de stat nu au fost finalizate, D.F. Brașov nu a procedat la acordarea acestor ajutoare către reclamantă; - aceste ajutoare de stat nu au fost niciodată acordate către reclamantă; - pârâta nu are competența de a acorda sau stopa aceste ajutoare, decizia atacată nefiind una de stopare sau acordare a ajutoarelor de stat; - au fost invocate dispozițiile art. 17 alin. (4) și (35) din O.G.

nr. 92/2003 și ale art. 4 din H.C.L. nr. 318 din 26 august 2002. Pârâta a exprimat același punct de vedere ca al reclamantei privind competența instanței de contencios administrativ. De asemenea, s-a mai arătat că, față de prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/1999 republicată privind ajutorul de stat, măsurile fiscale în discuție nu pot fi încadrate ca fiind ajutoare de stat existente, reclamanta nebeneficiind de astfel de ajutoare nici înainte și nici după aderarea României la Uuniunea Europeană. Prin sentința civilă nr. 807/CA din 06 octombrie 2009, Tribunalul Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, a anulat ca netimbrată acțiunea formulată de reclamantă. Prin decizia civilă nr. 3/R din 05 ianuarie 2010, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, a admis recursul formulat de reclamantă, a casat sentința civilă mai sus menționată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cauza a fost din nou înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, sub nr. 552/62/2010. Prin sentința civilă nr. 233/CA din 23 februarie 2010, Tribunalul Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Brașov. Ca urmare, cauza a fost înregistrată pe rolul aceste instanțe sub nr. 198/64/2010. La dosar a fost depusă și decizia civilă nr. 568 din 4 februarie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care s-a respins recursul declarat de D.F. Brașov împotriva sentinței civile nr. 36/F din 23 februarie 2009 a Curții de Apel Brașov.

În ședința publică din data de 28 mai 2010, pârâta a invocat excepția lipsei de interes a promovării acțiunii pentru capătul al doilea de cerere, motivat de faptul că prin sentința civilă nr. 36/F din 23 februarie 2009 a Curții de Apel Brașov a fost anulată decizia de impunere ce face obiectul prezentei cauze, iar instanța a invocat din oficiu excepția inadmisibilității primului capăt de cerere. În aceeași ședință, instanța a rămas în pronunțare asupra excepțiilor invocate în cauză. Prin sentința nr. 108/F din 1 iunie 2010 Curtea de Apel Brașov a dispus următoarele: - a admis excepția inadmisibilității primului capăt de cerere, invocată de D.F. Brașov și în consecință, a respins ca inadmisibil primul capăt al cererii formulate de reclamantă, având ca obiect constatarea că măsurile vizând acordarea, stoparea și/sau recuperarea ajutoarelor de stat nu sunt de competența organelor fiscale și nu cad sub incidența C. proc.

fisc.; - a admis excepția lipsei de interes a reclamantei SC R. SA în formularea celui de-al doilea capăt de cerere, invocată de instanță din oficiu și în consecință, a respins ca fiind lipsit de interes al doilea capăt al cererii, având ca obiect constatarea nulității absolute a deciziei de impunere nr. 69644/8634 din 18 ianuarie 2008, ca fiind emisă de D.F. Brașov în condițiile nerespectării principiului specialității capacității de folosință a acestei persoane juridice, principiu impus de dispozițiile Decretului nr. 31/1954 și de dispozițiile C. proc. fisc., în contradictoriu cu pârâta D.F. Brașov; - a respins, ca rămasă fără obiect, excepția tardivității formulării acțiunii, invocată de pârâta D.F.

Brașov. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: Obiectul primului capăt de cerere al acțiunii îl reprezintă solicitarea reclamantei de a se constata că măsurile vizând acordarea, stoparea și/sau recuperarea ajutoarelor de stat nu sunt de competența organelor fiscale și nu cad sub incidența C. proc. fisc. Instanța a apreciat că prin prisma dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pentru a avea deschisă calea unei acțiuni în contencios administrativ, reclamanta trebuie să fie vătămată de către o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal al unei cereri, însă, în prezenta cauză, sub aspectul primului petit, reclamanta nu a invocat nicio vătămare.

Față de solicitarea reclamantei nu este incidentă niciuna dintre situațiile prevăzute de art. 2 în Legea nr. 554/2004, neexistând niciun act administrativ emis de pârâtă și nici refuzul acesteia de a soluționa o cerere formulată de reclamantă. Instanța a mai reținut că, în prezenta cauză, între cele două părți au existat raporturi juridice legale de emiterea deciziei de impunere nr. 696442/8634 din 18 ianuarie 2008 pentru stabilirea unor sume de bani cu titlu de impozite, astfel că, eventualele nemulțumiri ale reclamantei legate de îndeplinirea dispozițiilor legale de către pârâtă ca autoritate publică, pot fi supuse verificării instanței de contencios administrativ în condițiile procedurale prevăzute de legea specială și de C. proc.

fisc. În consecință, reclamanta trebuie să respecte condițiile impuse de aceste dispoziții legale procedurale în vederea introducerii cererii de chemare în judecată, în lipsa lor acțiunea formulată fiind inadmisibilă. Ca urmare, instanța a apreciat că la data formulării acțiunii ce face obiectul prezentei cauze (31 august 2009), fusese pronunțată o hotărâre definitivă prin care decizia a cărei nulitate absolută de solicită a fost anulată. Pentru aceste considerente, instanța a admis excepția lipsei de interes a reclamantei în formularea capătului al doilea al cererii de chemare în judecată, invocată de pârâta D.F. Brașov, cu consecința respingerii petitului ca fiind lipsit de interes. În consecință, instanța a respins ca rămasă fără obiect excepția tardivității formulării aceluiași capăt de cerere.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta SC R. SA Brașov, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului se arată că, în ceea ce privește admiterea excepției de inadmisibilitate, hotărârea instanței de fond este netemeinică și nelegală pentru considerentele impuse prin dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv hotărârea pronunțată este lipsită de temei legală ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Astfel, recurenta-reclamantă arată că deciziile de impunere pe care D.F. Brașov are abilitarea de a le emite sunt acte administrative fiscale, iar nu acte administrative, între cele două tipuri de acte existând deosebiri legale evidente, nu numai în ceea ce privește sediul materiei, dar mai ales în ceea ce privește textele de lege care sunt aplicabile în cazul contestării actelor administrative și a actelor administrative fiscale.

Se mai arată că potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (3) C. proc. fisc., dispozițiile C. proc. fisc. se completează cu prevederile C. proc. civ., ceea ce înseamnă că inclusiv dispozițiile art. 111 C. proc. civ. sunt aplicabile în contenciosul administrativ fiscal, dat fiind că nu există nicio restricție făcută în acest sens de legiuitor. Recurenta precizează faptul că cererea de chemare în judecată a fost promovată ca urmare a faptului că, deși Înalta Curte de Casație și Justiție a promovat deja hotărâri, prin care a anulat deciziile de impunere a ajutoarelor de stat emise de D.F. Brașov ca fiind eliberate de o persoană fără atribuții în materia ajutoarelor de stat, totuși acest organ fiscal a continuat ulterior să emită decizii de impunere a măsurilor fiscale de care a beneficiat recurenta, ignorând lipsa competențelor sale în domeniu și ignorând cu desăvârșire normele imperative de drept comunitar care reglementează acest domeniu.

Se mai arată de către recurentă că, atâta vreme cât nu va fi pronunțată o hotărâre care să constate că în materia ajutoarelor de stat D.F. Brașov nu are nicio atribuție, această entitate va continua să emită în mod abuziv decizii de impunere a ajutoarelor de stat care i-au fost atribuite ope legis, cu consecința unor cheltuieli de judecată importante pentru aceasta și a încărcării inutile a instanțelor de judecată cu cauze care, în fapt, au și trebuie să primească o dezlegare unică, ceea ce duce la o cheltuire irațională a banilor publici. Se arată în motivele de recurs că instanța trebuie să rețină că existența sau inexistența oricărui drept al organelor fiscale poate fi stabilită pe calea acțiunii în constatare, hotărârea pronunțată în astfel de cauze fiind probă esențială în dezlegarea contestațiilor promovate împotriva deciziilor de impunere emise de organele fiscale, ceea ce înseamnă că stabilirea existenței sau inexistenței dreptului D.F.

Brașov de a emite decizii de impunere a ajutoarelor de stat poate să facă obiectul unei acțiuni în constatare. Recurenta apreciază că în soluționarea judicioasă a prezentei cereri de chemare în judecată trebuie avute în vedere dispozițiile art. 32 alin. (4) C. proc. civ., raportate la dispozițiile art. 5 lit. e) din H.G. nr. 109/2009, cât și adresa din 23 iulie 2009 eliberată de A.N.A.F., dar și Hotărârea Consiliului Local Brașov nr. 318/2002. Acțiunea în constatarea inexistenței dreptului D.F. Brașov de a emite decizii de impunere privind recuperarea ajutoarelor de stat este admisibilă și este întemeiată pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ., pe dispozițiile art. 2 alin. (2), art. 6, art. 13, art. 32 C. proc.

fisc, pe dispozițiile art. 36 din Legea nr. 215/2001, pe prevederile Regulamentului (CE) nr. 659/1999 și pe prevederile art. 34 din Decretul nr. 31/1954, precum și Hotărârea Consiliului Local Brașov nr. 318/2002, act cu putere de lege. Recurenta arată că problema de drept dedusă judecății nu constă în anularea deciziei de impunere emisă de D.F. Brașov, ci în constatarea (verificarea) de către instanțele de judecată învestite a capacității acestei persoane juridice de a dispune recuperarea ajutoarelor de stat, problemă de drept a cărei dezlegare este prioritară și de natură să facă inutilă soluționarea cererii privind anularea deciziei de impunere (recuperare) a ajutoarelor de stat de care a beneficiat recurenta și care nu este posibilă decât pe calea unei acțiuni în constatare.

Pentru toate aceste argumente, recurenta apreciază că prezenta acțiune în constatarea inexistenței dreptului D.F. Brașov privind recuperarea ajutoarelor de stat este admisibilă, motiv pentru care solicită a fi înlăturată excepția inadmisibilității invocată de către pârâtă și admisă de către instanța de fond. Mai arată recurenta că D.F. Brașov nu are nicio competență în ceea ce privește dispunerea recuperării ajutoarelor de stat, că aceasta, fiind o instituție publică cu personalitate juridică de interes local, este supusă principiului specialități capacității de folosință a persoanei juridice, statuat prin dispozițiile art. 34 din Decretul nr. 31/1954, raportate la dispozițiile art. 36 din Legea nr. 215/2001, modificată și completată, precum și la dispozițiile art. 1 alin. (3) și art. 6 C. proc.

fisc. și că încheierea/emiterea unui act juridic cu încălcarea principiului specialității capacității de folosință este supus nulității absolute exprese, statuată prin dispozițiile art. 34 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, nulitate a cărei invocare este imprescriptibilă. De asemenea, se arată că în soluționarea cauzei de față trebuie dată eficiență principiului supremației dreptului comunitar consacrat prin decizii ale Curții Europene de Justiție precum Cauza Costa v. Enel [1964] și Cauza Simmenthal II [1977], care au vizat statuarea priorității aplicării dreptului comunitar în situațiile în care acesta intră în conflict cu prevederi ale dreptului național, fără ca acest lucru să semnifice inexistența dreptului național, ci se acordă doar efect principiului priorității de aplicare a dreptului comunitar.

Concluzionând, în raport de cele mai sus menționate, rezultă că Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului European și Regulamentul (CE) nr. 794/2004 de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 659/1999 impun respectarea principiului priorității dreptului comunitar, precum și respectarea principiului efectului direct al legislației comunitare primare, cu aplicabilitatea imediată a dispozițiilor Regulamentelor anterior menționate, fapt care duce la recunoașterea și din punctul de vedere al dreptului comunitar, alături de dispozițiile dreptului intern la care am făcut referire la pct. 1, la lipsa oricărei capacități a D.F. Brașov de a dispune în legătură cu măsurile fiscale de natura ajutoarelor de stat.

Și față de aceste argumente, apreciază recurenta, hotărârea instanței de fond este netemeinică și legală, solicitând să fie modificată în sensul de a respinge excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată. Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304 1 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Sentința atacată, prin care s-a respins acțiunea recurentei-reclamante astfel cum a fost formulată și precizată ca inadmisibilă privind cererea în constatare și ca lipsită de interes privind cererea în constatarea nulității absolute a deciziei de impunere nr. 69644/8634 din 18 ianuarie 2008 emisă de intimată, este dată cu aplicarea corectă a legii, în cauză nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În mod corect și legal a fost respins ca inadmisibil capătul din acțiune având ca obiect constatarea pe cale judecătorească, în condițiile art. 111 C. proc. civ. a faptului că măsurile vizând acordarea, stopare și/sau recuperarea ajutoarelor de stat nu sunt de competența organelor fiscale și nu cad sub incidența C. proc.

fisc. Înalta Curte apreciază că, în raport de dispozițiile Legii speciale nr. 554/2004, în cauză nu pot fi aplicate dispozițiile art. 111 C. proc. civ. ca normă generală. Înalta Curte nu poate primi considerațiile din recurs, atât cu privire la temeiurile de fapt, cât și de drept invocate. Acțiunea în constatare conform art. 111 C. proc. civ. are caracter subsidiar față de acțiunea în realizare, dispunându-se expres că „cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului”. Iar în prezenta cauză recurenta a uzat și a utilizat atât pe cale separată, cât și pe calea contestării în procedura prealabilă prevăzută de dispozițiile art. 205 și 218 C. proc. fisc. și a contestat actul administrativ fiscal, respectiv decizia de impunere nr. 69644/8634 din 18 ianuarie 2008 emisă de intimata-pârâtă.

Pe cale separată, anterior promovării prezentei acțiuni, acțiunea în anulare a făcut obiectul Dosarului nr. 381/64/2008 al Curții de Apel Brașov, soluționat irevocabil prin decizia nr. 568 din 4 februarie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. Recurenta a invocat în prezenta cauză dispozițiile art. 111 C. proc. civ. și a promovat prezenta acțiune în constatare pentru a nu-i putea fi opusă excepția autorității de lucru judecat în raport de sentința civilă nr. 36/F din 23 februarie 2009 a Curții de Apel Brașov, Înalta Curte apreciind că în mod corect acest capăt a fost respins ca inadmisibil în raport de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, coroborat cu dispozițiile art. 8 și 18 din același act normativ special, care se aplică cu prioritate față de dispozițiile art. 111 C. proc.

civ. Cererea în constatare, astfel cum a fost formulată și motivată ca un capăt de cerere distinct și principal al acțiunii recurentei, este inadmisibilă, deoarece nu privește un act administrativ tipic, definit prin dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, sau asimilat conform art. 2 alin. (2) din aceleași act normativ. Pe de altă parte, ceea ce pretinde recurenta a se constata pe cale judecătorească de către instanța de contencios administrativ nu poate forma obiectul unei acțiuni în raport de dispozițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004 și nu poate forma obiectul unei soluții pe care o poate da instanța în raport de dispozițiile art. 18 alin. (1)-(6) din Legea nr. 554/2004.

Pe cale de consecință, în mod corect acest capăt al acțiunii a fost apreciat de instanța de fond ca inadmisibil și respins ca atare. Cu privire la cel de-al doilea capăt al cererii din acțiunea introductivă de instanță, având ca obiect constatarea nulității absolute a deciziei de impunere nr. 696442/8634 din 18 ianuarie 2008, ca fiind emisă de D.F. Brașov în condițiile nerespectării principiului specialității capacității de folosință a acestei persoane juridice, principiu impus de dispozițiile Decretului nr. 31/1954 și de dispozițiile C. proc. fisc., în mod corect a fost respins ca fiind lipsit de interes, în raport de faptul că prin sentința civilă nr. 36/F din 23 februarie 2009, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea recurentei și a dispus anularea deciziei de impunere nr. 696442/8634 din 18 ianuarie 2008 emisă de Pârâta D.F.

Brașov și a dispoziției nr. 64 din 31 martie 2008. Această hotărâre a rămas irevocabilă prin respingerea recursului declarat de către D.F. Brașov, sens în care a fost pronunțată decizia civilă nr. 568 din 04 februarie 2010 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel că la data formulării recursului a fost pronunțată o hotărâre irevocabilă prin care decizia de impunere a cărei nulitate absolută se solicită a fost anulată. Odată cu anularea deciziei de impunere, ce echivalează și lipsirea acesteia de orice efecte juridice, cu desființarea sa, interesul recurentei în promovarea unor acțiuni având ca obiect același act administrativ fiscal nu mai poate fi actual și nici nu mai poate fi ocrotit de lege în lipsa însuși a actului atacat.

Astfel cum s-a cristalizat atât în doctrina de specialitate cât și în jurisprudență, una din condițiile necesare pentru existența dreptului la acțiune este aceea ca reclamantul să justifice în persoana sa interesul de a promova acțiune. Prin urmare, interesul constituie una dintre condițiile de exercitare a acțiunii în justiție, necesară nu numai în momentul declanșării procedurii judiciare prin formularea cererii de chemare în judecată, ci pe tot parcursul derulării procesului. Interesul trebuie să fie legitim, personal și direct și de asemenea să fie născut și actual, sub acest ultim aspect deci să existe la momentul la care este formulată cererea. Cum în speță, decizia de impunere nr. 696442/8634 din 18 ianuarie 2008 a fost anulată printr-o hotărâre irevocabilă pronunțată anterior promovării prezentei acțiuni nu mai subzistă interesul în promovarea și susținerea capătului de cerere având ca obiect anularea acesteia.

Astfel, chiar dacă un astfel de interes a existat la momentul formulării acțiunii în anulare, odată cu admiterea acelei acțiuni și anularea deciziei de impunere, ce echivalează și lipsirea acesteia de orice efecte juridice, cu desființarea sa, interesul reclamantei în promovarea unor acțiuni având ca obiect același act administrativ fiscal nu mai poate fi actual și nici nu mai poate fi ocrotit de lege în lipsa însuși a actului atacat. Înalta Curte nu va reține susținerile din recurs privind încălcarea practicii unitare a instanței supreme și la încălcarea dispozițiilor dreptului comunitar privind ajutoarele de stat, inclusiv a dispozițiilor art. 10-19 din Regulamentul CCE nr. 659/1999, ținând cont că acțiunea, astfel cum a fost formulată și precizată, a fost soluționată pe excepția inadmisibilității și pe excepția lipsei de interes și nu pe fond, în cauză nepunându-se problema de schimbare a jurisprudenței instanței de recurs.

În ceea ce privește încălcarea dispozițiilor legale privind competența materială în domeniul ajutorului de stat, în cauză aceste susțineri nu au legătură cu soluția de fond contestată care nu a analizat natura sumelor imputate recurentei, neputându-se reține încălcarea dreptului Comisiei Europene de a dispune cu privire la stoparea sau recuperarea ajutoarelor de stat. Față de cele expuse mai sus, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) și (2) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat, menținând ca legală și temeinică sentința pronunțată de instanța de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC R. SA Brașov împotriva sentinței nr. 108/F din 1 iunie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 aprilie 2011.