ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2275/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2275/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar

a constatat următoarele:

a) Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată inițial pe

rolul Tribunalului Brașov sub nr. 8343/62/2009 reclamanta SC A.P. SA a

solicitat în contradictoriu cu pârâta Direcția Fiscală Brașov constatarea nulității

absolute a deciziei de impunere din 7 aprilie 2009 și a dispoziției din 22

iunie 2009 ca fiind emise de o entitate care nu avea calitatea de a dispune cu

privire la măsurile fiscale de care a beneficiat reclamanta.

În motivare reclamanta a arătat că a

fost înființată în anul 2002 ca filială a SC R. SA. La data de 26 septembrie 2003

a fost constituit parcul industrial P.R., iar odată cu încheierea contractului

de privatizare al SC R. SA, constituirea parcului industrial a fost

reconfirmată prin dispozițiile art. 23 alin. (2) din O.U.G. nr. 115/2003.

Reclamanta are sediul social și își desfășoară activitatea în interiorul

parcului industrial P.R. astfel cum acesta este delimitat prin H.G. nr. 1019/2004.

Reclamanta a susținut că potrivit

dispozițiilor art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin. (1) lit. l) din Legea

nr. 571/2003, prin efectul legii, nu datorează impozit pe clădirile și

terenurile aflate în interiorul parcurilor industriale și că, încălcând aceste

dispoziții legale, pârâta a procedat la emiterea deciziei de impunere atacată

în vederea perceperii impozitului pe clădirile și terenurile aflate în

proprietatea reclamantei.

Reclamanta a mai arătat că a

formulat contestație împotriva deciziei de impunere și că pârâta prin

dispoziția nr. 85 din 22 iunie 2009 a respins această contestație, apreciind că

măsurile fiscale prevăzute de art. 250 și art. 257 C. fisc. sunt de natura

ajutoarelor de stat și, pentru a fi efectiv aplicate, este necesar ca în

prealabil să fie autorizate.

Reclamanta a susținut că măsurile

fiscale în discuție, calificate ajutoare de stat potrivit Deciziei nr. 1408 din

12 martie 2009 a Î.C.C.J., au beneficiat anterior acesteia și ulterior datei de

01 ianuarie 2007 fiind, în opinia reclamantei, în temeiul normelor europene,

ajutoare de stat existente. În acest sens, s-a mai precizat că, întrucât

măsurile fiscale de care a beneficiat în perioada 01 august 2002-30 iunie 2007

au fost calificate ca ajutoare de stat prin hotărârea anterior menționată,

acestea cad sub incidența dispozițiilor art. 1 lit. b) din Regulamentul (CE) nr.

659/1999 al Consiliului Uniunii Europene.

Reclamanta a precizat că în temeiul

acestei dispoziții comunitare potrivit cu care ajutorul de stat existent este

definit ca fiind orice ajutor de stat care a existat înainte de intrarea în

vigoare a Tratatului într-un stat membru, înțelegând prin acestea schemele de

ajutor de stat și ajutoarele de stat individuale puse în aplicare anterior

intrării în vigoare a Tratatului și a căror aplicare s-a menținut și după

această dată, măsurile fiscale în discuție, stabilite prin hotărâre

judecătorească irevocabilă ca fiind ajutoare de stat, trebuie încadrate în

categoria ajutoarelor de stat existente, întrucât aplicabilitatea acestora a

existat înainte și după aderarea României la Uniunea Europeană.

Un alt argument adus de reclamantă

în susținerea acțiunii a vizat interpretarea dispozițiilor art. 1 lit. b) din

Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului Uniunii Europene și încadrarea

ajutoarelor de stat în discuție.

Reclamanta a menționat că această

dispoziție comunitară nu precizează la care dintre ajutoarele de stat existente

se referă regulamentul si anume la cele autorizate sau și la cele ilegale. Reclamanta

a concluzionat că măsurile fiscale în discuție sunt ajutoare de stat existente

la 01 ianuarie 2007, a căror aplicare a continuat și ulterior acestei date și

continuă și în prezent, nefiind modificate sau stopate și se află sub incidența

legislației europene în vigoare în materia ajutorului de stat, asupra cărora

putându-se interveni doar cu respectarea procedurilor europene.

În acest sens, s-a arătat că art. 1 lit.

b) din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului Uniunii Europene trebuie

interpretat în sensul că autoritățile europene au avut în vedere numai

ajutoarele de stat existente, acordate fie sub forma unei scheme, fie sub forma

unui ajutor individual, fără însă a lua în considerare și ajutoarele de stat

acordate prin efectul legii. În opinia reclamantei, cum măsurile fiscale de

care a beneficiat reclamanta au fost acordate prin efectul codului fiscal,

rezultă că un eventual ajutor de stat acordat prin efectul legii unui stat

membru nu intră sub incidența Regulamentului (CE) nr. 659/1999, ceea ce

înseamnă că măsurile fiscale analizate nu intră în categoria ajutoarelor de

stat pentru care Comisia Europeană a prevăzut proceduri speciale.

A arătat că în speța de față, se

consideră că ajutorul de stat acordat de codul fiscal parcurilor industriale

este un ajutor de stat existent acordat prin efectul legii care poate fi modificat,

stopat sau recuperat numai după analizarea de către Comisia Europeană și numai

după ce propunerea Comisiei a fost acceptată de statul membru.

Reclamanta a arătat că dacă se apreciază

că ajutorul de stat în discuție intră sub incidența Legii nr. 143/1999 și ca

urmare nu intră în competența Comisiei Europene, arătându-se că nici într-o

asemenea situație, organele fiscale locale nu pot dispune măsuri împotriva

acestor măsuri fiscale, competența revenind Consiliului Concurenței.

Ca urmare, reclamanta a susținut că

în nici o împrejurare organele fiscale din România nu pot decide, în nici un

mod, cu privire la modificarea, stoparea sau recuperarea ajutoarelor de stat

existente, putând numai să pună în aplicare deciziile Comisiei Europene,

transmise lor prin intermediul Consiliului Concurenței.

b) Întâmpinarea formulată în cauză

Pârâta Direcția Fiscală Brașov a

depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale

a Tribunalului Brașov, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca

nefondată.

Pârâta a susținut că reclamanta se

află într-o eroare cu privire la interpretarea dispozițiilor codului de

procedură civilă și a legii contenciosului administrativ, în prezenta cauză

impunându-se a fi avute în vedere dispozițiile art. 2 alin. (2) C. proc. fisc.

potrivit cu care acest cod „constituie procedura de drept comun pentru

administrarea impozitelor, taxelor și a altor sume datorate bugetului general

consolidat”.

Pârâta a mai arătat că dispozițiile art.

250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin. (1) lit. l) C. fisc. nu pot fi

interpretate individual, ci prin coroborare cu dispozițiile art. 1 alin. (5) C.

fisc. și ale Legii nr. 143/1999, ulterior O.U.G. nr. 117/2006, atâta timp cât

exceptările de la plata taxelor și impozitelor pe clădiri și terenuri

reprezintă ajutor de stat.

Pârâta a precizat că sintagma

„potrivit legii” nu se reduce doar la normele care reglementează constituirea

și funcționarea parcurilor industriale, ci vizează și dispozițiile referitoare

la regimul fiscal aplicabil parcurilor fiscale și prevederile legale în materia

ajutorului de stat, dispoziții la care face referire art. 1 alin. (5) din Legea

nr. 571/2003.

Raportat la dispozițiile art. 14 alin.

(1) și (2) și art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/1999, pârâta a susținut că ajutoarele

de stat în discuție nu pot fi încadrate ca ajutoare de stat existente, astfel

că reclamanta nu a beneficiat de aceste ajutoare de stat nici înainte și nici

după aderarea României la UE. În acest sens, pârâta a precizat că o dovadă că

reclamanta nu a beneficiat de aceste ajutoare de stat sub forma scutirilor de

la plata impozitului pe clădiri și terenuri, este faptul că sumele datorate cu

acest titlu au fost cuprinse în decizia de impunere din 07 aprilie 2009.

Tot în sprijinul susținerii faptului

că ajutoarele de stat în discuție nu pot fi calificate drept ajutoare de stat

existente, pârâta a mai arătat că, anterior aderării, aceste ajutoare de stat

se acordau prin Decizii ale Consiliului Concurenței, după o prealabilă

notificare și autorizare în conformitate cu Legea nr. 143/1999, iar ulterior

aderării, ajutorul de stat supus obligației de notificare, conform O.U.G. nr. 117/2006,

nu putea fi acordat decât după autorizarea acestuia de către Comisia Europeană.

Pârâta a mai susținut că în

Regulamentul Comisiei Europene nr. 1.628/2006 privind aplicarea art. 87 și 88

din Tratatul privind constituirea Comunității Europene sunt prevăzute

criteriile de eligibilitate care privesc acordarea ajutoarelor de stat în

cadrul schemei de ajutor regional și că din conținutul acestui regulament

rezultă că unul dintre mijloacele de acordare a ajutorului de stat este acela

al exceptării de la plata taxelor și impozitelor, astfel că, aplicarea unui

astfel de ajutor de stat către persoanele juridice proprietare ale unor clădiri

și/sau terenuri aflate în parcuri industriale, trebuie analizată potrivit

reglementărilor în materie privind acordarea ajutorului de stat.

În acest sens, pârâta a invocat o

serie de Decizii ale Consiliului Concurenței privind acordarea ajutorului de stat

către alte parcuri industriale, în anii 2004 și 2006 și prin care se arată că,

deși ajutoarele de stat sunt menționate în dispozițiile art. 250 alin. (1) pct.

9 și art. 257 alin. (1) lit. l) C. fisc., acestea de acordă parcurilor

industriale în baza unor notificări.

Pârâta a invocat și conținutul

Comunicării Comisiei Europene nr. 2009/C 85/01 privind aplicarea legislației

referitoare la ajutoarele de stat de către instanțele naționale. În acest sens,

s-a subliniat faptul că la pct. 2.1.1. din Comunicare se prevede că o primă

problemă cu care se confruntă instanțele naționale în aplicarea art. 87 și 88

din Tratatul CE este dacă măsura în cauză constituie într-adevăr ajutor de stat

în sensul tratatului și că s-a declarat în mod explicit de către Curtea Europeană

de Justiție că instanțele naționale au competența de a interpreta noțiunea de

ajutor de stat. Totodată, s-a făcut vorbire și despre pct. 22 al Comunicării

care prevede obligația de status quo, în sensul că, în conformitate cu art. 88

al 3 din Tratatul CE, statele membre nu pot pune în aplicare măsuri de ajutor

de stat fără aprobarea prealabilă a Comisiei. Instanța națională are rolul de a

proteja drepturile indivizilor și ale companiilor, derivate din prevederile art.

88 alin. (3) și a nu pune în aplicare un ajutor de stat înainte de a fi aprobat

de către Comisie.

Pârâta a mai arătat că până la data

aderării la UE, ajutorul de stat trebuia notificat Consiliului Concurenței care

avea atribuția emiterii unei decizii, iar după aderare, orice sprijin financiar

putea fi acordat numai după obținerea autorizării Comisiei Europene și că nici

înainte și nici după aderare, reclamanta nu a prezentat Direcției Fiscale

Brașov o decizie a Consiliului Concurenței.

S-a făcut vorbire și despre o adresă

din 29 mai 2009 întocmită de Serviciului de Stabilire, Urmărire și Executare

Silită Persoane Juridice în care se arată că în perioada 01 ianuarie 2002-01

ianuarie 2007, reclamanta nu a beneficiat de scutiri de la plata impozitelor și

taxelor datorate bugetului local în baza art. 250 alin. (1) și art. 257 alin. (1)

lit. l) C. fisc.

Pârâta a mai susținut că ajutorul de

stat la care face referire reclamanta, deși este menționat în art. 250 și art. 257

C. fisc., nu poate fi acordat fără respectarea condițiilor prevăzute de art. 3

din Legea nr. 143/1999 și parcurgerea procedurii instituită de O.U.G. nr. 117/2006.

Pârâta a mai precizat că, întrucât

nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute de art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 117/2006,

respectiv orice „ajutor de stat supus obligației de notificare nu poate fi

acordat decât după autorizarea acestuia de către Comisia Europeană sau după ce

acesta este considerat a fi autorizat” și nici cele prevăzute de al 3 potrivit

căruia acordarea măsurilor de ajutor de stat impune autorităților publice

elaborarea unor scheme de ajutor de stat… în conformitate cu legislația în

domeniu, Direcția Fiscală Brașov s-a aflat în imposibilitatea acordării

facilităților fiscale reclamantei întrucât aceasta ar fi însemnat eludarea

dispozițiilor legale în materie.

Pârâta a susținut că în luna martie 2008 a procedat la inițierea proiectului de hotărâre înregistrat sub nr. 50868 din 28 martie 2008,

având ca obiect notificarea Consiliului Concurenței în vederea transmiterii

acesteia spre autorizare Comisiei Europene cu privire la schema de ajutor de

stat pentru societățile care desfășoară activitatea în Parcul Industrial

administrat de către SC R. SA. De asemenea, s-a mai arătat că ulterior

transmiterii către Consiliul Concurenței a H.C.L. nr. 273 din 31 martie 2008,

această instituție a comunicat pârâtei că în cadrul schemei de ajutor înaintată

spre avizare, s-a apreciat că ajutorul ce face obiectul acesteia ce

intenționează a se acorda, nu vizează realizarea de investiții și crearea de

noi locuri de muncă, astfel încât să existe efectul stimulator impus de

regulamentele comunitare, pentru as e acorda ajutor regional de stat în vederea

realizării de investiții. Ajutorul notificat de către Direcția Fiscală Brașov

îmbracă forma unui ajutor de operare, respectiv ajutor regional destinat

reducerii costurilor curente ale întreprinderii și care poate fi acordat numai

cu autorizarea Comisiei Europene și cu respectarea condițiilor prevăzute de

Liniile Directoare privind ajutoarele pentru perioada 2007-2013, ca urmare, pârâta

susține că prin adresa nr. 92851 din 10 iunie 2008, a înștiințat reclamanta cu

privire la faptul că schema de ajutor de stat notificată îmbracă forma unui

ajutor de operare, iar reclamanta nu și-a manifestat voința cu privire la

aspectele aduse la cunoștință.

p

ârâta a concluzionat în sensul că,

nefiind finalizate aceste demersuri, se afla în imposibilitate de a acorda

reclamantei facilitățile fiscale prevăzute de dispozițiile art. 250 alin. (1) pct.

9 și art. 257 alin. (1) lit. l) C. fisc. și că nu pot fi acordate decât drept

ajutor de stat în condițiile prevăzute de lege.

Cu privire la competența

recuperării, rambursării sau suspendării ajutoarelor de stat, pârâta a

menționat că aceasta îi revine Consiliului Concurenței, anterior datei de 01

ianuarie 2007 și Comisiei Europene după această dată, dar că, așa cum prevăd art.

24 și 25 din Legea nr. 143/1999, aceste măsuri de aplică ajutorului de stat

ilegal, respectiv ajutorului de stat interzis. A arătat că în cauză nu este

vorba nici de un ajutor de stat ilegal și nici de un ajutor de stat interzis,

ci de o facilitate fiscală ce reprezintă un ajutor de stat pentru acordarea

căreia nici până în prezent nu au fost finalizate procedurile prevăzute de

lege, astfel că măsurile privind recuperarea, rambursarea sau suspendarea

acestuia nu-și pot găsi aplicabilitatea.

c) Sentința și considerentele primei

instanțe

Prin sentința nr. 114 din 2 iunie 2010 a Curții de Apel Brașov a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta SC A.P. SA în

contradictoriu cu pârâta Direcția Fiscală Brașov având ca obiect constatarea

nulității absolute a Deciziei de impunere nr. 260392 din 07 aprilie 2009 și a

Dispoziției nr. 85 din 22 iunie 2009 emise de pârâtă.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța a reținut că dispozițiile art. 250 alin. (1) și art. 257 alin. (1) lit.

l) C. fisc. prevăd scutiri de la plata impozitului pe clădiri și terenuri

aflate în proprietatea persoanelor juridice care își desfășoară activitatea în parcuri

industriale, potrivit legii. Aceste scutiri reprezintă ajutor de stat, aspect

reținut și în jurisprudență și nu se acordă ope legis, ci „potrivit legii”.

Instanța de fond a apreciat că

această mențiune, cuprinsă în cele două texte de lege invocate de reclamantă,

conduce la concluzia că pentru a beneficia de scutirile de la plata

impozitelor, catalogate ca ajutoare de stat, acestea trebuie să urmeze procedura

de acordare, în condițiile efectuării unei proceduri legale de autorizare.

Ajutorul de stat poate

îmbrăca mai multe forme, prevăzute cu caracter exemplificativ de art. 2 alin. (8)

din același act normativ, între acestea fiind „subvenții, anularea de datorii

sau preluarea pierderilor; exceptări, reduceri sau amânări de la plata taxelor

și impozitelor.

Dispozițiile art. 250 alin.

(1) și art. 257 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal

au intrat în vigoare în perioada în care ajutorul de stat era reglementat de

Legea nr. 143/1999, astfel că instanța a constatat, din interpretarea

dispozițiilor din aceste acte normative, că scutirile menționate de art. 250 alin.

(1) și art. 257 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/2003 sunt ajutoare de stat

care pot fi autorizate și acordate doar în condițiile prevăzute în mod

imperativ de Legea nr. 143/1999, în caz contrar sintagma „potrivit legii”

rămânând fără finalitate.

În economia Legii nr. 143/1999

un rol esențial în autorizarea, acordarea ajutorului de stat îl are Consiliul

Concurenței, care are competența de a emite ordine prin care să reglementeze

acordarea ajutorului de stat către persoane juridice ce își desfășoară

activitatea în diverse domenii de activitate.

Un mod de acordare a

ajutorului de stat este acela al exceptării de la plata impozitelor pe clădiri

și terenuri a persoanelor juridice situate în parcuri industriale, astfel că

acordarea acestui ajutor se realizează prin parcurgerea procedurii legale

reglementate de legea cadru, inițial Legea nr. 143/1999, ulterior O.U.G. nr. 117/2006

și ordinele emise de Consiliul Concurenței.

S-a arătat că Regulamentul Comisiei

Europene nr. 1.628/2006 privind aplicarea art. 87 și 88 din Tratatul privind

constituirea Comunității Europene prevede criteriile de eligibilitate pentru

acordarea ajutoarelor de stat în cadrul schemei de ajutor de stat regional.

Prin Ordinul M.A.I. nr. 296 din 18

septembrie 2007 privind aprobarea schemei de ajutor regional acordat pentru

investițiile realizate în parcurile industriale, s-a considerat că acest ajutor

de stat se încadrează în dispozițiile art. 3 din Regulament, elaborându-se o

schemă exceptată de la obligația notificării.

Instanța de fond a reținut că

emiterea acestui ordin de elaborare a unei noi scheme de ajutor de stat vine să

întărească interpretarea legii în sensul că scutirile prevăzute de art. 250 alin.

(1) pct. 9 și art. 257 alin. (1) lit. l) C. fisc. nu pot fi acordate ca ajutoare

de stat decât în condițiile prevăzute de lege, potrivit criteriilor comunitare

și după normele elaborate de ministere.

Astfel, rezultă că scutirile de la

plata impozitului pe terenuri și clădiri în cazul parcurilor industriale

prevăzute de art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin. (1) lit. l) din Legea nr.

571/2003 reprezintă ajutor de stat și se acordau inițial potrivit dispozițiilor

Legii nr. 143/1999, iar apoi conform O.U.G. nr. 117/2006, în acest sens fiind

și art. 1 alin. (5) C. fisc. (“orice măsură de natură fiscală care constituie

ajutor de stat se acordă potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 117/2006 privind

procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat aprobată cu modificări și

completări prin Legea nr. 137/2007” (anterior prin Legea nr. 143/1999).

Instanța a concluzionat că scutirile

de la plata impozitului pe clădiri și terenuri, prevăzute de Codul fiscal în

cazul parcurilor industriale, se analizează și se acordă în fiecare an fiscal

în parte, iar nu pe toată durata funcționării unei persoane juridice în cadrul

unui parc industrial.

Astfel, în măsura în care reclamanta

nu a făcut demersurile prevăzute de legislația în vigoare pentru anul fiscal

pentru care se invocă scutirea, pentru a beneficia de ajutorul de stat, în mod

corect a fost emisă decizia de impunere a obligației fiscale, nefiind vorba,

prin emiterea deciziei de impunere, de o recuperare a unui ajutor de stat

existent, ci de calcularea sumelor datorate cu titlu de impozit pe clădiri și

pe teren a unei persoane juridice.

Recuperarea s-ar putea realiza prin

emiterea unei decizii, potrivit O.U.G. nr. 117/2006, de către furnizorul

ajutorului de stat, cu privire la un an anterior în care reclamanta a

beneficiat de scutirea de la plata impozitului pe teren sau clădiri.

Un argument în plus, a reținut

instanța, în combaterea susținerilor reclamantei este faptul că la nivelul

altor parcuri industriale din țară, în ultimii ani, scutirile de la plata

impozitelor pe teren și clădiri s-a acordat de către consiliile locale prin

hotărâri de aprobare a schemei de ajutor de minimis.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat recurs reclamanta, criticând hotărârea instanței de fond.

a) Motivele de recurs

În motivele de recurs s-a arătat că

în baza dispozițiilor art. 250 alin. (1) coroborate cu art. 250 alin. (1) pct. 9

și art. 257 alin. (1) lit. l) C. fisc., societățile comerciale situate în parcuri

industriale nu datorează impozit pe clădiri, și că scutirea se aplică prin

efectul legii.

A precizat recurenta că prevederile art.

250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin. (1) lit. l) C. fisc. se aplică

necondiționat de îndeplinirea altor condiții de fapt sau de drept, simpla

apartenență la un parc industrial conducând la acordarea beneficiului legii.

S-a precizat că potrivit art. 88 alin.

(3), teza ultimă, din Tratatul de Instituire a Comunității Europene, punerea în

aplicare a măsurilor privind ajutorul de stat se referă la adoptarea actului

normativ prin care se iau astfel de măsuri și nu la acordarea efectivă de către

furnizor.

S-a motivat că recuperarea

ajutoarelor de stat se dispune numai dacă se dovedește că ajutoarele sunt incompatibile

cu piața comună și nu ca o consecință a faptului că au fost acordate fără a fi

autorizate.

A precizat recurenta că în ceea ce

privește ajutoarele de stat dispuse prin art. 250 și art. 257 C. fisc., trebuie

reținut că acestea au fost autorizate ca măsuri generale aplicabile

societăților parcurilor industriale de către Comisia Europeană, lucru care

rezultă din Tratatul de aderare a României și Bulgariei la Uniunea Europeană,

dar și din faptul că adoptarea și modificarea Codului fiscal a fost impusă de

Uniunea Europeană în perioada de preaderare a României

Lipsa autorizării, datorată culpei

exclusive a Consiliului Local Brașov, nu duce însă la descalificarea măsurilor

fiscale din categoria ajutoarelor de stat, singura sancțiune posibilă fiind

aceea de recuperare a ajutoarelor, recuperare care poate fi dispusă exclusiv de

către Comisia Europeană, numai după declararea ca incompatibile cu piața

comunitară a ajutoarelor de stat de care a beneficiat subscrisa;

Recuperarea ajutorului de stat

ilegal si incompatibil

presupune,

potrivit noțiunilor folosite de legiuitorul comunitar, că acesta a fost acordat

efectiv, altminteri neavând sens noțiunea de "recuperare", fapt care contrazice

în totalitate teoria Direcției

Fiscale

Brașov, însușită de către instanța de fond prin sentința recurată în prezenta

cauză, potrivit cu care nu poate fi acordat, un ajutor neautorizat.

Recurenta a susținut că Direcția

Fiscală Locală Brașov nu are nicio competentă în ceea ce privește dispunerea

recuperării ajutoarelor de stat.

Direcția Fiscală Brașov, instituție

publică cu personalitate juridică de interes local, este supusă principiului

specialității capacității de folosință a persoanei juridice, statuat prin

dispozițiile art. 34 din Decretul nr. 31/1954 raportate la dispozițiile art. 36

din Legea nr. 215/2001, modificată și completată, precum și la dispozițiile art.

1 alin. (3) și art. 6 C. proc. fisc.

î

n temeiul reglementărilor generale

privind persoanele juridice, respectiv Decretul nr. 31/1954, legiuitorul a impus

principiul specialității capacității de folosință a persoanelor juridice în

discuție, în timp ce, prin însăși legea sub care este înființată Direcția

Fiscală Brașov, respectiv Legea nr. 215/2001, modificată și completată, au fost

stabilite limitele conținutului capacității de folosință a Direcțiilor Fiscale,

implicit a Direcției Fiscale Brașov, în concordanță cu "scopul" și

"natura și întinderea activității" acestor instituții publice,

limitate strict la dispunerea, în condițiile legii, de măsuri în legătură cu

impozitele și taxele locale, iar nu și în legătură cu ajutoarele de stat, care,

potrivit dreptului comunitar, sunt atribuite competenței exclusive a Comisiei

Europene.

Potrivit legii și doctrinei,

capacitatea de a face/emite un act juridic este o condiție de fond, generală și

esențială, de validitate a actului juridic.

î

n plus, încheierea/emiterea unui act

juridic cu încălcarea principiului specialității capacității de folosință este

supus nulității absolute exprese, statuată prin dispozițiile art. 34 alin. (2)

din Decretul nr. 31/1954, nulitate a cărei invocare este imprescriptibilă.

b) Întâmpinarea formulată în cauză

Prin întâmpinare, intimata Direcția

Fiscală Brașov a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă, cu

motivarea că ajutorul de stat pentru parcurile industriale se acordă numai cu

respectarea procedurii legale, respectiv a Legii nr. 143/1999 și ulterior

O.U.G. nr. 117/2006, scutirea prevederilor art. 250 alin. (1) pct. 9 urmând a

respecta procedurile legale, așa cum prevede și textul respectiv.

c) Analiza motivelor de recurs

Din examinarea motivelor de recurs,

a actelor și a legislației aplicabile în materie, se reține:

Situația de fapt

Reclamanta a solicitat să se

constate nulitatea absolută a Deciziei de impunere din 7 aprilie 2009 și

Dispoziției nr. 85/2009.

Prin decizia de impunere s-au

stabilit în sarcina reclamantei impozite, obligații către bugetul local, pentru

clădiri.

Reclamanta a susținut că, întrucât

clădirile sunt situate în parcul industrial, este scutită prin efectul legii de

plata acestui impozit.

Legislația aplicabilă

C. fisc. art. 250 alin. (1)-

Clădirile pentru care nu se datorează impozit, prin efectul

legii, sunt, după cum urmează:

Pct. 9 - clădirile din

parcurile industriale, științifice și tehnologice, potrivit legii.

Art. 257 alin. (1) lit.

l) -

terenurile parcurilor

industriale, științifice și tehnologice, potrivit legii.

O.U.G. nr. 117/2006

- art. 1:(1) Prezenta ordonanță de urgență are ca scop reglementarea

procedurilor naționale în materia ajutorului de stat, în vederea aplicării art.

87-89 din Tratatul de instituire a Comunității Europene și a legislației

secundare adoptate în baza acestora.

- art. 3: (

1)

Ajutorul de stat nou, supus obligației de notificare, nu

poate fi acordat decât după autorizarea acestuia de către Comisia Europeană sau

după ce acesta este considerat a fi fost autorizat.

(2)

Ajutorul de stat care nu este supus obligației

de notificare poate fi acordat numai cu respectarea condițiilor prevăzute de

reglementările în vigoare.

(3) Acordarea de măsuri

de ajutor de stat impune autorităților publice elaborarea unor scheme de ajutor

de stat sau ajutoare de stat individuale, care trebuie să prevadă cel puțin

următoarele elemente: obiectivul, modalitatea acordării ajutorului de stat,

precum și cuantumul fondurilor alocate în acest scop din bugetul autorității

publice centrale sau locale, în conformitate cu legislația în domeniu."

Din examinarea legislației

aplicabile, a situației de fapt și a motivelor de recurs, Înalta Curte constată

că recursul este nefondat, potrivit motivelor ce se vor expune în continuare.

Intimata-reclamantă își desfășoară

activitatea în cadrul Parcului Industrial P.R. așa cum acesta este delimitat

prin Hotărârea de Guvern nr. 1019/2004.

Direcția fiscală a Municipiului

Brașov a emis decizia de impunere din 7 aprilie 2009 pentru stabilirea impozitului

pe clădiri aferent anului 2008, calculat în condițiile H.C.L. nr. 368 și

737/2007, iar contestația împotriva respectivei decizii a fost respinsă prin dispoziția

nr. 85 din 22 iunie 2009, emisă de Direcția Fiscală – Biroul Soluționare

Contestație.

În cauză urmează a se examina dacă

intimata-reclamantă beneficiază de scutiri de impozite și taxe potrivit art. 250

alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/2003, privind

Codul Fiscal, ca urmare a faptului că își desfășoară activitatea în cadrul unui

parc industrial, cum susține în motivele de recurs.

Codul Fiscal stabilește cadrul legal

pentru impozitele și taxele care constituie venituri la bugetul de stat și

bugetele locale, arătând contribuabilii care trebuie să plătească aceste

impozite și taxe, precum și modul de calcul și de plată al acestora.

Potrivit art. 1 alin. (3) și (4) din

Legea nr. 571/2003 în materie fiscală dispozițiile codului fiscal prevalează

asupra oricăror prevederi din alte acte normative, iar în caz de conflict între

acestea se aplică dispozițiile Codului Fiscal. Dacă orice prevedere a acestui

cod contravine unei prevederi a unui tratat la care România este parte, se

aplică prevederile acelui tratat.

Aceste dispoziții se regăsesc și în art.

148 alin. (2) din Constituția României.

Tratatul CE reglementează în

cuprinsul art. 87 ajutoarele acordate de state sau prin intermediul resurselor

de stat sub orice formă, care denaturează sau amenință să denatureze concurența

prin favorizarea anumitor întreprinderi sau a producerii anumitor bunuri, în

măsura în care acestea afectează schimburile comerciale dintre statele membre.

În raport de aceste prevederi ale

Tratatului CE, o măsură de sprijin financiar constituie ajutor de stat dacă

îndeplinește cumulativ următoarele condiții: implică folosirea directă sau

indirectă de recurse publice; este selectivă, fiind acordată numai anumitor

agenți economici; conferă un avantaj beneficiarului; distorsionează sau

amenință să distorsioneze concurența pe piețele relevante pe care acționează

agenții economici respectivi, sau afectează comerțul cu Statele membre.

În vederea aplicării art. 87-89 din

Tratatul de instituire a Comunității Europene, prin O.U.G. nr. 117/2006,

aprobată prin Legea nr. 137/2007, au fost reglementate procedurile naționale în

materia ajutorului de stat.

c

onform normei imperative conținută

de art. 5 alin. (1) C. fisc., în forma în vigoare începând cu data de 1

ianuarie 2008, orice măsură fiscală care constituie ajutor de stat se acordă

potrivit dispozițiilor Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 117/2006 privind procedurile

naționale în domeniul autorului de stat, aprobată cu modificări și completări

prin Legea nr. 137/2007”.

În consecință, dispozițiile art. 250

alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin. (1) lit. l), invocate de recurenta-reclamantă

ca temei legal al cererii sale urmează a fi coroborate cu cele ale art. 1 alin.

(5) C. fisc. și ale Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 117/2006.

Sintagma „potrivit legii” nu se

reduce doar la normele care reglementează constituirea și funcționarea

parcurilor industriale, ci vizează și dispozițiile referitoare la regimul

fiscal aplicabil parcurilor industriale și prevederile legale în materia

ajutorului de stat.

Facilitățile fiscale prevăzute de art.

250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin. (1) lit. l) C. fisc. reprezintă o formă

de ajutor de stat, întrucât nu se acordă pentru toate societățile comerciale ce

funcționează la nivel național, ci numai acelor care funcționează în Parcul

industrial, fiind un avantaj acordat acestor societăți, cu posibilitatea distorsionării

concurenței.

r

eclamanta-recurentă face parte din categoria

persoanelor juridice care, pentru că își desfășoară activitatea într-un parc

industrial, poate beneficia de o asemenea scutire, însă numai după parcurgerea procedurii

instituite de O.U.G. nr. 117/2006.

În raport cu prevederile art. 3 din O.U.G.

nr. 117/2006, nicio măsură de ajutor de stat nu poate fi acordată fără autorizarea

prealabilă dată de Comisia Europeană, dacă se încadrează în categoria ajutoarelor

supuse obligației de notificare către această instituție europeană sau, în

situația exceptărilor, fără a îndeplini condițiile specifice de acordare

prevăzute în schemele de ajutor de stat exceptate de la notificare.

În aplicarea dispozițiilor art. 250 alin.

(1) pct. 9 și ale art. 257 lit. l) C. Fisc., a fost elaborată „Schema de ajutor

de stat regional acordat pentru investițiile realizate în parcurile industriale

în perioada 18 septembrie 2007-31 decembrie 2013”, aprobată prin Ordinul nr. 296/2007 al Ministrului Administrației și Internelor .

Ordinul reglementează criteriile în

baza cărora un agent economic poate beneficia de ajutorul de stat menționat de

aceste dispoziții legale, criterii ce trebuie îndeplinite cumulativ și se

verifică de furnizorul ajutorului de stat anterior acordării facilității.

Hotărârea nr. 273 din 31 martie 2008 a Consiliului Local Brașov a fost transmisă Consiliului Concurenței, autoritate care, pe baza

informațiilor transmise, a constatat însă că ajutorul notificat de Direcția

Fiscală Brașov nu vizează realizarea de noi investiții sau crearea unor noi

locuri de muncă, astfel încât să existe efectul stimulator impus de

regulamentele comunitare pentru a se acorda ajutor de stat regional pentru

realizarea de noi investiții, ci îmbracă forma unui ajutor de operare,

respectiv ajutor regional destinat reducerii costurilor curente ale

întreprinderii, care poate fi acordat numai cu autorizarea Comisiei Europene și

cu îndeplinirea condițiilor prevăzute în „Liniile directoare privind ajutoarele

de stat regionale pentru perioada 2007-2013 (2006/C54/2008) – regulamentul cadru

privind ajutorul pentru dezvoltarea regională.

Prin urmare, corect s-a reținut

nelegalitatea actelor contestate, acestea fiind adoptate cu aplicarea prevederilor

legale comunitare și naționale anterior indicate, ca de altfel.

Este incontestabil că, ulterior

datei de 1 ianuarie 2007, conform prevederilor O.U.G. nr. 117/2006 competența

de constatare ca ilegal a unui ajutor  de stat și procedurile de recuperare și

rambursare a ajutorului ilegal au fost transferate Comisiei Europene, Consiliul

Concurenței îndeplinind doar rolul de autoritate de contact între Comisia Europeană

și furnizorii de ajutor de stat.

În prezenta cauză nu s-a pus însă

problema constatării ca ilegale sau a recuperării unor ajutoare ilegale de care

ar fi beneficiat reclamanta-intimată, prin decizia de impunere în discuție fiind

stabilite, cu respectarea competențelor atribuite de codul de procedură fiscală,

obligațiile fiscale datorate de aceasta  pentru anul 2008, reprezentând impozit

pe clădiri și teren, în condițiile în care nu s-a făcut dovada acordării

ajutorului de stat conform prevederilor legale incidente în materie, respectiv

nu s-a acordat ajutor de stat.

s

toparea ajutorului de stat presupune

existența  unui astfel de ajutor, acordat în condițiile legii. În conformitate

cu prevederile art. 18 alin. (1) din O.U.G. nr. 117/2006, așa cum a fost

modificată și completată prin Legea nr. 137/2007, furnizorii de ajutor de stat

sunt obligați să urmărească modul de utilizare a ajutoarelor de stat acordate,

să dispună măsuri și să transmită Consiliul Concurenței, în formatul solicitat

de acesta, toate datele și informațiile necesare pentru monitorizarea ajutoarelor

de stat la nivel național, inclusiv pentru întocmirea rapoartelor și

informărilor necesare îndeplinirii obligațiilor României în calitate de stat membru

UE.

În aplicarea acestor prevederi,

furnizorii vor emite decizii prin care se dispune stoparea sau recuperarea ajutoarelor

de stat acordate, decizii ce au caracter de titlu executoriu, astfel cum se

dispune prin alin. (3) al aceluiași text de lege.

Din economia acestor prevederi

legale, coroborate cu cele ale Normelor Metodologice emise pentru aplicarea lor

și aprobate prin Ordinul Ministrului Economiei și Finanțelor nr. 1133/2008, în

temeiul dispozițiilor alin. (4) al art. 18 din O.U.G. nr. 117/2006, rezultă în

mod cert că măsurile de stopare vizează ajutorul de stat acordat după

parcurgerea procedurilor instituie de lege în acest sens, putând fi dispuse

atunci când se constată că beneficiarii nu respectă condițiile prevăzute în

schemele de acordare a ajutoarelor de stat sau în deciziile de autorizare a

schemei sau a ajutorului individual, criteriile prevăzute de legislația

comunitară și condițiile prevăzute în Tratatul de aderare referitoare la

ajutoarele de stat acordate operatorilor economici din zonele defavorizate și

libere.

Or, decizia de impunere în discuție

nu poate fi asimilată unei astfel de măsuri, nefiind emisă ca urmare a

declanșării mecanismului de stopare a unui ajutor de stat anterior acordat, în

condițiile prevăzute de Normele metodologice de aplicare a prevederilor art. 18

din O.U.G. nr. 117/2006, modificată și completată prin Legea nr. 137/2004.

Ca atare, apărările reclamantei-recurente

sunt nefondate, acceptarea punctului de vedere al acestuia echivalând practic

cu obligarea emitentului deciziei contestate la acordarea facilităților

prevăzute de art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin. (1) C. fisc. cu

nesocotirea dispozițiilor legale incidente în materia ajutorului de stat, ceea

ce nu este în litera și spiritul legii.

d) Soluția instanței de recurs

Având în vedere considerentele de

mai sus, se constată că recursul este nefondat, astfel că în baza art. 312 C.

proc. civ., se va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC A.P.

SA Brașov împotriva sentinței nr. 114 din 2 iunie 2010 a Curții de Apel Brașov – secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 15 aprilie 2011.