ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2275/2011

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele: 1. Prima instanță a) Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Brașov sub nr. 8343/62/2009 reclamanta SC A.P. SA a solicitat în contradictoriu cu pârâta Direcția Fiscală Brașov constatarea nulității absolute a deciziei de impunere din 7 aprilie 2009 și a dispoziției din 22 iunie 2009 ca fiind emise de o entitate care nu avea calitatea de a dispune cu privire la măsurile fiscale de care a beneficiat reclamanta. În motivare reclamanta a arătat că a fost înființată în anul 2002 ca filială a SC R. SA. La data de 26 septembrie 2003 a fost constituit parcul industrial P.R., iar odată cu încheierea contractului de privatizare al SC R. SA, constituirea parcului industrial a fost reconfirmată prin dispozițiile art. 23 alin. (2) din O.U.G.

nr. 115/2003. Reclamanta are sediul social și își desfășoară activitatea în interiorul parcului industrial P.R. astfel cum acesta este delimitat prin H.G. nr. 1019/2004. Reclamanta a susținut că potrivit dispozițiilor art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/2003, prin efectul legii, nu datorează impozit pe clădirile și terenurile aflate în interiorul parcurilor industriale și că, încălcând aceste dispoziții legale, pârâta a procedat la emiterea deciziei de impunere atacată în vederea perceperii impozitului pe clădirile și terenurile aflate în proprietatea reclamantei. Reclamanta a mai arătat că a formulat contestație împotriva deciziei de impunere și că pârâta prin dispoziția nr. 85 din 22 iunie 2009 a respins această contestație, apreciind că măsurile fiscale prevăzute de art. 250 și art. 257 C. fisc.

sunt de natura ajutoarelor de stat și, pentru a fi efectiv aplicate, este necesar ca în prealabil să fie autorizate. Reclamanta a susținut că măsurile fiscale în discuție, calificate ajutoare de stat potrivit Deciziei nr. 1408 din 12 martie 2009 a Î.C.C.J., au beneficiat anterior acesteia și ulterior datei de 01 ianuarie 2007 fiind, în opinia reclamantei, în temeiul normelor europene, ajutoare de stat existente. În acest sens, s-a mai precizat că, întrucât măsurile fiscale de care a beneficiat în perioada 01 august 2002-30 iunie 2007 au fost calificate ca ajutoare de stat prin hotărârea anterior menționată, acestea cad sub incidența dispozițiilor art. 1 lit. b) din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului Uniunii Europene.

Reclamanta a precizat că în temeiul acestei dispoziții comunitare potrivit cu care ajutorul de stat existent este definit ca fiind orice ajutor de stat care a existat înainte de intrarea în vigoare a Tratatului într-un stat membru, înțelegând prin acestea schemele de ajutor de stat și ajutoarele de stat individuale puse în aplicare anterior intrării în vigoare a Tratatului și a căror aplicare s-a menținut și după această dată, măsurile fiscale în discuție, stabilite prin hotărâre judecătorească irevocabilă ca fiind ajutoare de stat, trebuie încadrate în categoria ajutoarelor de stat existente, întrucât aplicabilitatea acestora a existat înainte și după aderarea României la Uniunea Europeană.

Un alt argument adus de reclamantă în susținerea acțiunii a vizat interpretarea dispozițiilor art. 1 lit. b) din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului Uniunii Europene și încadrarea ajutoarelor de stat în discuție. Reclamanta a menționat că această dispoziție comunitară nu precizează la care dintre ajutoarele de stat existente se referă regulamentul si anume la cele autorizate sau și la cele ilegale. Reclamanta a concluzionat că măsurile fiscale în discuție sunt ajutoare de stat existente la 01 ianuarie 2007, a căror aplicare a continuat și ulterior acestei date și continuă și în prezent, nefiind modificate sau stopate și se află sub incidența legislației europene în vigoare în materia ajutorului de stat, asupra cărora putându-se interveni doar cu respectarea procedurilor europene.

În acest sens, s-a arătat că art. 1 lit. b) din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului Uniunii Europene trebuie interpretat în sensul că autoritățile europene au avut în vedere numai ajutoarele de stat existente, acordate fie sub forma unei scheme, fie sub forma unui ajutor individual, fără însă a lua în considerare și ajutoarele de stat acordate prin efectul legii. În opinia reclamantei, cum măsurile fiscale de care a beneficiat reclamanta au fost acordate prin efectul codului fiscal, rezultă că un eventual ajutor de stat acordat prin efectul legii unui stat membru nu intră sub incidența Regulamentului (CE) nr. 659/1999, ceea ce înseamnă că măsurile fiscale analizate nu intră în categoria ajutoarelor de stat pentru care Comisia Europeană a prevăzut proceduri speciale.

A arătat că în speța de față, se consideră că ajutorul de stat acordat de codul fiscal parcurilor industriale este un ajutor de stat existent acordat prin efectul legii care poate fi modificat, stopat sau recuperat numai după analizarea de către Comisia Europeană și numai după ce propunerea Comisiei a fost acceptată de statul membru. Reclamanta a arătat că dacă se apreciază că ajutorul de stat în discuție intră sub incidența Legii nr. 143/1999 și ca urmare nu intră în competența Comisiei Europene, arătându-se că nici într-o asemenea situație, organele fiscale locale nu pot dispune măsuri împotriva acestor măsuri fiscale, competența revenind Consiliului Concurenței.

Ca urmare, reclamanta a susținut că în nici o împrejurare organele fiscale din România nu pot decide, în nici un mod, cu privire la modificarea, stoparea sau recuperarea ajutoarelor de stat existente, putând numai să pună în aplicare deciziile Comisiei Europene, transmise lor prin intermediul Consiliului Concurenței. b) Întâmpinarea formulată în cauză Pârâta Direcția Fiscală Brașov a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului Brașov, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată. Pârâta a susținut că reclamanta se află într-o eroare cu privire la interpretarea dispozițiilor codului de procedură civilă și a legii contenciosului administrativ, în prezenta cauză impunându-se a fi avute în vedere dispozițiile art. 2 alin. (2) C. proc.

fisc. potrivit cu care acest cod „constituie procedura de drept comun pentru administrarea impozitelor, taxelor și a altor sume datorate bugetului general consolidat”. Pârâta a mai arătat că dispozițiile art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin. (1) lit. l) C. fisc. nu pot fi interpretate individual, ci prin coroborare cu dispozițiile art. 1 alin. (5) C. fisc. și ale Legii nr. 143/1999, ulterior O.U.G. nr. 117/2006, atâta timp cât exceptările de la plata taxelor și impozitelor pe clădiri și terenuri reprezintă ajutor de stat. Pârâta a precizat că sintagma „potrivit legii” nu se reduce doar la normele care reglementează constituirea și funcționarea parcurilor industriale, ci vizează și dispozițiile referitoare la regimul fiscal aplicabil parcurilor fiscale și prevederile legale în materia ajutorului de stat, dispoziții la care face referire art. 1 alin. (5) din Legea nr. 571/2003.

Raportat la dispozițiile art. 14 alin. (1) și (2) și art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/1999, pârâta a susținut că ajutoarele de stat în discuție nu pot fi încadrate ca ajutoare de stat existente, astfel că reclamanta nu a beneficiat de aceste ajutoare de stat nici înainte și nici după aderarea României la UE.

În acest sens, pârâta a precizat că o dovadă că reclamanta nu a beneficiat de aceste ajutoare de stat sub forma scutirilor de la plata impozitului pe clădiri și terenuri, este faptul că sumele datorate cu acest titlu au fost cuprinse în decizia de impunere din 07 aprilie 2009. Tot în sprijinul susținerii faptului că ajutoarele de stat în discuție nu pot fi calificate drept ajutoare de stat existente, pârâta a mai arătat că, anterior aderării, aceste ajutoare de stat se acordau prin Decizii ale Consiliului Concurenței, după o prealabilă notificare și autorizare în conformitate cu Legea nr. 143/1999, iar ulterior aderării, ajutorul de stat supus obligației de notificare, conform O.U.G. nr. 117/2006, nu putea fi acordat decât după autorizarea acestuia de către Comisia Europeană.

Pârâta a mai susținut că în Regulamentul Comisiei Europene nr. 1.628/2006 privind aplicarea art. 87 și 88 din Tratatul privind constituirea Comunității Europene sunt prevăzute criteriile de eligibilitate care privesc acordarea ajutoarelor de stat în cadrul schemei de ajutor regional și că din conținutul acestui regulament rezultă că unul dintre mijloacele de acordare a ajutorului de stat este acela al exceptării de la plata taxelor și impozitelor, astfel că, aplicarea unui astfel de ajutor de stat către persoanele juridice proprietare ale unor clădiri și/sau terenuri aflate în parcuri industriale, trebuie analizată potrivit reglementărilor în materie privind acordarea ajutorului de stat.

În acest sens, pârâta a invocat o serie de Decizii ale Consiliului Concurenței privind acordarea ajutorului de stat către alte parcuri industriale, în anii 2004 și 2006 și prin care se arată că, deși ajutoarele de stat sunt menționate în dispozițiile art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin. (1) lit. l) C. fisc., acestea de acordă parcurilor industriale în baza unor notificări. Pârâta a invocat și conținutul Comunicării Comisiei Europene nr. 2009/C 85/01 privind aplicarea legislației referitoare la ajutoarele de stat de către instanțele naționale. În acest sens, s-a subliniat faptul că la pct. 2.1.1. din Comunicare se prevede că o primă problemă cu care se confruntă instanțele naționale în aplicarea art. 87 și 88 din Tratatul CE este dacă măsura în cauză constituie într-adevăr ajutor de stat în sensul tratatului și că s-a declarat în mod explicit de către Curtea Europeană de Justiție că instanțele naționale au competența de a interpreta noțiunea de ajutor de stat.

Totodată, s-a făcut vorbire și despre pct. 22 al Comunicării care prevede obligația de status quo, în sensul că, în conformitate cu art. 88 al 3 din Tratatul CE, statele membre nu pot pune în aplicare măsuri de ajutor de stat fără aprobarea prealabilă a Comisiei. Instanța națională are rolul de a proteja drepturile indivizilor și ale companiilor, derivate din prevederile art. 88 alin. (3) și a nu pune în aplicare un ajutor de stat înainte de a fi aprobat de către Comisie. Pârâta a mai arătat că până la data aderării la UE, ajutorul de stat trebuia notificat Consiliului Concurenței care avea atribuția emiterii unei decizii, iar după aderare, orice sprijin financiar putea fi acordat numai după obținerea autorizării Comisiei Europene și că nici înainte și nici după aderare, reclamanta nu a prezentat Direcției Fiscale Brașov o decizie a Consiliului Concurenței.

S-a făcut vorbire și despre o adresă din 29 mai 2009 întocmită de Serviciului de Stabilire, Urmărire și Executare Silită Persoane Juridice în care se arată că în perioada 01 ianuarie 2002-01 ianuarie 2007, reclamanta nu a beneficiat de scutiri de la plata impozitelor și taxelor datorate bugetului local în baza art. 250 alin. (1) și art. 257 alin. (1) lit. l) C. fisc. Pârâta a mai susținut că ajutorul de stat la care face referire reclamanta, deși este menționat în art. 250 și art. 257 C. fisc., nu poate fi acordat fără respectarea condițiilor prevăzute de art. 3 din Legea nr. 143/1999 și parcurgerea procedurii instituită de O.U.G. nr. 117/2006. Pârâta a mai precizat că, întrucât nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute de art. 3 alin. (1) din O.U.G.

nr. 117/2006, respectiv orice „ajutor de stat supus obligației de notificare nu poate fi acordat decât după autorizarea acestuia de către Comisia Europeană sau după ce acesta este considerat a fi autorizat” și nici cele prevăzute de al 3 potrivit căruia acordarea măsurilor de ajutor de stat impune autorităților publice elaborarea unor scheme de ajutor de stat… în conformitate cu legislația în domeniu, Direcția Fiscală Brașov s-a aflat în imposibilitatea acordării facilităților fiscale reclamantei întrucât aceasta ar fi însemnat eludarea dispozițiilor legale în materie. Pârâta a susținut că în luna martie 2008 a procedat la inițierea proiectului de hotărâre înregistrat sub nr. 50868 din 28 martie 2008, având ca obiect notificarea Consiliului Concurenței în vederea transmiterii acesteia spre autorizare Comisiei Europene cu privire la schema de ajutor de stat pentru societățile care desfășoară activitatea în Parcul Industrial administrat de către SC R. SA.

De asemenea, s-a mai arătat că ulterior transmiterii către Consiliul Concurenței a H.C.L. nr. 273 din 31 martie 2008, această instituție a comunicat pârâtei că în cadrul schemei de ajutor înaintată spre avizare, s-a apreciat că ajutorul ce face obiectul acesteia ce intenționează a se acorda, nu vizează realizarea de investiții și crearea de noi locuri de muncă, astfel încât să existe efectul stimulator impus de regulamentele comunitare, pentru as e acorda ajutor regional de stat în vederea realizării de investiții.

Ajutorul notificat de către Direcția Fiscală Brașov îmbracă forma unui ajutor de operare, respectiv ajutor regional destinat reducerii costurilor curente ale întreprinderii și care poate fi acordat numai cu autorizarea Comisiei Europene și cu respectarea condițiilor prevăzute de Liniile Directoare privind ajutoarele pentru perioada 2007-2013, ca urmare, pârâta susține că prin adresa nr. 92851 din 10 iunie 2008, a înștiințat reclamanta cu privire la faptul că schema de ajutor de stat notificată îmbracă forma unui ajutor de operare, iar reclamanta nu și-a manifestat voința cu privire la aspectele aduse la cunoștință. p ârâta a concluzionat în sensul că, nefiind finalizate aceste demersuri, se afla în imposibilitate de a acorda reclamantei facilitățile fiscale prevăzute de dispozițiile art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin. (1) lit. l) C. fisc.

și că nu pot fi acordate decât drept ajutor de stat în condițiile prevăzute de lege. Cu privire la competența recuperării, rambursării sau suspendării ajutoarelor de stat, pârâta a menționat că aceasta îi revine Consiliului Concurenței, anterior datei de 01 ianuarie 2007 și Comisiei Europene după această dată, dar că, așa cum prevăd art. 24 și 25 din Legea nr. 143/1999, aceste măsuri de aplică ajutorului de stat ilegal, respectiv ajutorului de stat interzis. A arătat că în cauză nu este vorba nici de un ajutor de stat ilegal și nici de un ajutor de stat interzis, ci de o facilitate fiscală ce reprezintă un ajutor de stat pentru acordarea căreia nici până în prezent nu au fost finalizate procedurile prevăzute de lege, astfel că măsurile privind recuperarea, rambursarea sau suspendarea acestuia nu-și pot găsi aplicabilitatea.

c) Sentința și considerentele primei instanțe Prin sentința nr. 114 din 2 iunie 2010 a Curții de Apel Brașov a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta SC A.P. SA în contradictoriu cu pârâta Direcția Fiscală Brașov având ca obiect constatarea nulității absolute a Deciziei de impunere nr. 260392 din 07 aprilie 2009 și a Dispoziției nr. 85 din 22 iunie 2009 emise de pârâtă. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că dispozițiile art. 250 alin. (1) și art. 257 alin. (1) lit. l) C. fisc. prevăd scutiri de la plata impozitului pe clădiri și terenuri aflate în proprietatea persoanelor juridice care își desfășoară activitatea în parcuri industriale, potrivit legii. Aceste scutiri reprezintă ajutor de stat, aspect reținut și în jurisprudență și nu se acordă ope legis, ci „potrivit legii”.

Instanța de fond a apreciat că această mențiune, cuprinsă în cele două texte de lege invocate de reclamantă, conduce la concluzia că pentru a beneficia de scutirile de la plata impozitelor, catalogate ca ajutoare de stat, acestea trebuie să urmeze procedura de acordare, în condițiile efectuării unei proceduri legale de autorizare. Ajutorul de stat poate îmbrăca mai multe forme, prevăzute cu caracter exemplificativ de art. 2 alin. (8) din același act normativ, între acestea fiind „subvenții, anularea de datorii sau preluarea pierderilor; exceptări, reduceri sau amânări de la plata taxelor și impozitelor.

Dispozițiile art. 250 alin. (1) și art. 257 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal au intrat în vigoare în perioada în care ajutorul de stat era reglementat de Legea nr. 143/1999, astfel că instanța a constatat, din interpretarea dispozițiilor din aceste acte normative, că scutirile menționate de art. 250 alin. (1) și art. 257 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/2003 sunt ajutoare de stat care pot fi autorizate și acordate doar în condițiile prevăzute în mod imperativ de Legea nr. 143/1999, în caz contrar sintagma „potrivit legii” rămânând fără finalitate. În economia Legii nr. 143/1999 un rol esențial în autorizarea, acordarea ajutorului de stat îl are Consiliul Concurenței, care are competența de a emite ordine prin care să reglementeze acordarea ajutorului de stat către persoane juridice ce își desfășoară activitatea în diverse domenii de activitate.

Un mod de acordare a ajutorului de stat este acela al exceptării de la plata impozitelor pe clădiri și terenuri a persoanelor juridice situate în parcuri industriale, astfel că acordarea acestui ajutor se realizează prin parcurgerea procedurii legale reglementate de legea cadru, inițial Legea nr. 143/1999, ulterior O.U.G. nr. 117/2006 și ordinele emise de Consiliul Concurenței. S-a arătat că Regulamentul Comisiei Europene nr. 1.628/2006 privind aplicarea art. 87 și 88 din Tratatul privind constituirea Comunității Europene prevede criteriile de eligibilitate pentru acordarea ajutoarelor de stat în cadrul schemei de ajutor de stat regional. Prin Ordinul M.A.I. nr. 296 din 18 septembrie 2007 privind aprobarea schemei de ajutor regional acordat pentru investițiile realizate în parcurile industriale, s-a considerat că acest ajutor de stat se încadrează în dispozițiile art. 3 din Regulament, elaborându-se o schemă exceptată de la obligația notificării.

Instanța de fond a reținut că emiterea acestui ordin de elaborare a unei noi scheme de ajutor de stat vine să întărească interpretarea legii în sensul că scutirile prevăzute de art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin. (1) lit. l) C. fisc. nu pot fi acordate ca ajutoare de stat decât în condițiile prevăzute de lege, potrivit criteriilor comunitare și după normele elaborate de ministere. Astfel, rezultă că scutirile de la plata impozitului pe terenuri și clădiri în cazul parcurilor industriale prevăzute de art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/2003 reprezintă ajutor de stat și se acordau inițial potrivit dispozițiilor Legii nr. 143/1999, iar apoi conform O.U.G.

nr. 117/2006, în acest sens fiind și art. 1 alin. (5) C. fisc. (“orice măsură de natură fiscală care constituie ajutor de stat se acordă potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 137/2007” (anterior prin Legea nr. 143/1999). Instanța a concluzionat că scutirile de la plata impozitului pe clădiri și terenuri, prevăzute de Codul fiscal în cazul parcurilor industriale, se analizează și se acordă în fiecare an fiscal în parte, iar nu pe toată durata funcționării unei persoane juridice în cadrul unui parc industrial.

Astfel, în măsura în care reclamanta nu a făcut demersurile prevăzute de legislația în vigoare pentru anul fiscal pentru care se invocă scutirea, pentru a beneficia de ajutorul de stat, în mod corect a fost emisă decizia de impunere a obligației fiscale, nefiind vorba, prin emiterea deciziei de impunere, de o recuperare a unui ajutor de stat existent, ci de calcularea sumelor datorate cu titlu de impozit pe clădiri și pe teren a unei persoane juridice. Recuperarea s-ar putea realiza prin emiterea unei decizii, potrivit O.U.G. nr. 117/2006, de către furnizorul ajutorului de stat, cu privire la un an anterior în care reclamanta a beneficiat de scutirea de la plata impozitului pe teren sau clădiri.

Un argument în plus, a reținut instanța, în combaterea susținerilor reclamantei este faptul că la nivelul altor parcuri industriale din țară, în ultimii ani, scutirile de la plata impozitelor pe teren și clădiri s-a acordat de către consiliile locale prin hotărâri de aprobare a schemei de ajutor de minimis. 2. Instanța de recurs Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanta, criticând hotărârea instanței de fond. a) Motivele de recurs În motivele de recurs s-a arătat că în baza dispozițiilor art. 250 alin. (1) coroborate cu art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin. (1) lit. l) C. fisc., societățile comerciale situate în parcuri industriale nu datorează impozit pe clădiri, și că scutirea se aplică prin efectul legii.

A precizat recurenta că prevederile art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin. (1) lit. l) C. fisc. se aplică necondiționat de îndeplinirea altor condiții de fapt sau de drept, simpla apartenență la un parc industrial conducând la acordarea beneficiului legii. S-a precizat că potrivit art. 88 alin. (3), teza ultimă, din Tratatul de Instituire a Comunității Europene, punerea în aplicare a măsurilor privind ajutorul de stat se referă la adoptarea actului normativ prin care se iau astfel de măsuri și nu la acordarea efectivă de către furnizor. S-a motivat că recuperarea ajutoarelor de stat se dispune numai dacă se dovedește că ajutoarele sunt incompatibile cu piața comună și nu ca o consecință a faptului că au fost acordate fără a fi autorizate.

A precizat recurenta că în ceea ce privește ajutoarele de stat dispuse prin art. 250 și art. 257 C. fisc., trebuie reținut că acestea au fost autorizate ca măsuri generale aplicabile societăților parcurilor industriale de către Comisia Europeană, lucru care rezultă din Tratatul de aderare a României și Bulgariei la Uniunea Europeană, dar și din faptul că adoptarea și modificarea Codului fiscal a fost impusă de Uniunea Europeană în perioada de preaderare a României Lipsa autorizării, datorată culpei exclusive a Consiliului Local Brașov, nu duce însă la descalificarea măsurilor fiscale din categoria ajutoarelor de stat, singura sancțiune posibilă fiind aceea de recuperare a ajutoarelor, recuperare care poate fi dispusă exclusiv de către Comisia Europeană, numai după declararea ca incompatibile cu piața comunitară a ajutoarelor de stat de care a beneficiat subscrisa; Recuperarea ajutorului de stat ilegal si incompatibil presupune, potrivit noțiunilor folosite de legiuitorul comunitar, că acesta a fost acordat efectiv, altminteri neavând sens noțiunea de "recuperare", fapt care contrazice în totalitate teoria Direcției Fiscale Brașov, însușită de către instanța de fond prin sentința recurată în prezenta cauză, potrivit cu care nu poate fi acordat, un ajutor neautorizat.

Recurenta a susținut că Direcția Fiscală Locală Brașov nu are nicio competentă în ceea ce privește dispunerea recuperării ajutoarelor de stat. Direcția Fiscală Brașov, instituție publică cu personalitate juridică de interes local, este supusă principiului specialității capacității de folosință a persoanei juridice, statuat prin dispozițiile art. 34 din Decretul nr. 31/1954 raportate la dispozițiile art. 36 din Legea nr. 215/2001, modificată și completată, precum și la dispozițiile art. 1 alin. (3) și art. 6 C. proc. fisc.

î n temeiul reglementărilor generale privind persoanele juridice, respectiv Decretul nr. 31/1954, legiuitorul a impus principiul specialității capacității de folosință a persoanelor juridice în discuție, în timp ce, prin însăși legea sub care este înființată Direcția Fiscală Brașov, respectiv Legea nr. 215/2001, modificată și completată, au fost stabilite limitele conținutului capacității de folosință a Direcțiilor Fiscale, implicit a Direcției Fiscale Brașov, în concordanță cu "scopul" și "natura și întinderea activității" acestor instituții publice, limitate strict la dispunerea, în condițiile legii, de măsuri în legătură cu impozitele și taxele locale, iar nu și în legătură cu ajutoarele de stat, care, potrivit dreptului comunitar, sunt atribuite competenței exclusive a Comisiei Europene.

Potrivit legii și doctrinei, capacitatea de a face/emite un act juridic este o condiție de fond, generală și esențială, de validitate a actului juridic. î n plus, încheierea/emiterea unui act juridic cu încălcarea principiului specialității capacității de folosință este supus nulității absolute exprese, statuată prin dispozițiile art. 34 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, nulitate a cărei invocare este imprescriptibilă. b) Întâmpinarea formulată în cauză Prin întâmpinare, intimata Direcția Fiscală Brașov a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă, cu motivarea că ajutorul de stat pentru parcurile industriale se acordă numai cu respectarea procedurii legale, respectiv a Legii nr. 143/1999 și ulterior O.U.G.

nr. 117/2006, scutirea prevederilor art. 250 alin. (1) pct. 9 urmând a respecta procedurile legale, așa cum prevede și textul respectiv. c) Analiza motivelor de recurs Din examinarea motivelor de recurs, a actelor și a legislației aplicabile în materie, se reține: Situația de fapt Reclamanta a solicitat să se constate nulitatea absolută a Deciziei de impunere din 7 aprilie 2009 și Dispoziției nr. 85/2009. Prin decizia de impunere s-au stabilit în sarcina reclamantei impozite, obligații către bugetul local, pentru clădiri. Reclamanta a susținut că, întrucât clădirile sunt situate în parcul industrial, este scutită prin efectul legii de plata acestui impozit. Legislația aplicabilă C. fisc. art. 250 alin. (1)- Clădirile pentru care nu se datorează impozit, prin efectul legii, sunt, după cum urmează: Pct. 9 - clădirile din parcurile industriale, științifice și tehnologice, potrivit legii.

Art. 257 alin. (1) lit. l) - terenurile parcurilor industriale, științifice și tehnologice, potrivit legii. O.U.G. nr. 117/2006 - art. 1:(1) Prezenta ordonanță de urgență are ca scop reglementarea procedurilor naționale în materia ajutorului de stat, în vederea aplicării art. 87-89 din Tratatul de instituire a Comunității Europene și a legislației secundare adoptate în baza acestora. - art. 3: ( 1) Ajutorul de stat nou, supus obligației de notificare, nu poate fi acordat decât după autorizarea acestuia de către Comisia Europeană sau după ce acesta este considerat a fi fost autorizat. (2) Ajutorul de stat care nu este supus obligației de notificare poate fi acordat numai cu respectarea condițiilor prevăzute de reglementările în vigoare.

(3) Acordarea de măsuri de ajutor de stat impune autorităților publice elaborarea unor scheme de ajutor de stat sau ajutoare de stat individuale, care trebuie să prevadă cel puțin următoarele elemente: obiectivul, modalitatea acordării ajutorului de stat, precum și cuantumul fondurilor alocate în acest scop din bugetul autorității publice centrale sau locale, în conformitate cu legislația în domeniu." Din examinarea legislației aplicabile, a situației de fapt și a motivelor de recurs, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, potrivit motivelor ce se vor expune în continuare. Intimata-reclamantă își desfășoară activitatea în cadrul Parcului Industrial P.R. așa cum acesta este delimitat prin Hotărârea de Guvern nr. 1019/2004.

Direcția fiscală a Municipiului Brașov a emis decizia de impunere din 7 aprilie 2009 pentru stabilirea impozitului pe clădiri aferent anului 2008, calculat în condițiile H.C.L. nr. 368 și 737/2007, iar contestația împotriva respectivei decizii a fost respinsă prin dispoziția nr. 85 din 22 iunie 2009, emisă de Direcția Fiscală – Biroul Soluționare Contestație. În cauză urmează a se examina dacă intimata-reclamantă beneficiază de scutiri de impozite și taxe potrivit art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/2003, privind Codul Fiscal, ca urmare a faptului că își desfășoară activitatea în cadrul unui parc industrial, cum susține în motivele de recurs. Codul Fiscal stabilește cadrul legal pentru impozitele și taxele care constituie venituri la bugetul de stat și bugetele locale, arătând contribuabilii care trebuie să plătească aceste impozite și taxe, precum și modul de calcul și de plată al acestora.

Potrivit art. 1 alin. (3) și (4) din Legea nr. 571/2003 în materie fiscală dispozițiile codului fiscal prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative, iar în caz de conflict între acestea se aplică dispozițiile Codului Fiscal. Dacă orice prevedere a acestui cod contravine unei prevederi a unui tratat la care România este parte, se aplică prevederile acelui tratat. Aceste dispoziții se regăsesc și în art. 148 alin. (2) din Constituția României. Tratatul CE reglementează în cuprinsul art. 87 ajutoarele acordate de state sau prin intermediul resurselor de stat sub orice formă, care denaturează sau amenință să denatureze concurența prin favorizarea anumitor întreprinderi sau a producerii anumitor bunuri, în măsura în care acestea afectează schimburile comerciale dintre statele membre.

În raport de aceste prevederi ale Tratatului CE, o măsură de sprijin financiar constituie ajutor de stat dacă îndeplinește cumulativ următoarele condiții: implică folosirea directă sau indirectă de recurse publice; este selectivă, fiind acordată numai anumitor agenți economici; conferă un avantaj beneficiarului; distorsionează sau amenință să distorsioneze concurența pe piețele relevante pe care acționează agenții economici respectivi, sau afectează comerțul cu Statele membre. În vederea aplicării art. 87-89 din Tratatul de instituire a Comunității Europene, prin O.U.G. nr. 117/2006, aprobată prin Legea nr. 137/2007, au fost reglementate procedurile naționale în materia ajutorului de stat.

c onform normei imperative conținută de art. 5 alin. (1) C. fisc., în forma în vigoare începând cu data de 1 ianuarie 2008, orice măsură fiscală care constituie ajutor de stat se acordă potrivit dispozițiilor Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 117/2006 privind procedurile naționale în domeniul autorului de stat, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 137/2007”. În consecință, dispozițiile art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin. (1) lit. l), invocate de recurenta-reclamantă ca temei legal al cererii sale urmează a fi coroborate cu cele ale art. 1 alin. (5) C. fisc. și ale Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 117/2006. Sintagma „potrivit legii” nu se reduce doar la normele care reglementează constituirea și funcționarea parcurilor industriale, ci vizează și dispozițiile referitoare la regimul fiscal aplicabil parcurilor industriale și prevederile legale în materia ajutorului de stat.

Facilitățile fiscale prevăzute de art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin. (1) lit. l) C. fisc. reprezintă o formă de ajutor de stat, întrucât nu se acordă pentru toate societățile comerciale ce funcționează la nivel național, ci numai acelor care funcționează în Parcul industrial, fiind un avantaj acordat acestor societăți, cu posibilitatea distorsionării concurenței. r eclamanta-recurentă face parte din categoria persoanelor juridice care, pentru că își desfășoară activitatea într-un parc industrial, poate beneficia de o asemenea scutire, însă numai după parcurgerea procedurii instituite de O.U.G. nr. 117/2006. În raport cu prevederile art. 3 din O.U.G.

nr. 117/2006, nicio măsură de ajutor de stat nu poate fi acordată fără autorizarea prealabilă dată de Comisia Europeană, dacă se încadrează în categoria ajutoarelor supuse obligației de notificare către această instituție europeană sau, în situația exceptărilor, fără a îndeplini condițiile specifice de acordare prevăzute în schemele de ajutor de stat exceptate de la notificare. În aplicarea dispozițiilor art. 250 alin. (1) pct. 9 și ale art. 257 lit. l) C. Fisc., a fost elaborată „Schema de ajutor de stat regional acordat pentru investițiile realizate în parcurile industriale în perioada 18 septembrie 2007-31 decembrie 2013”, aprobată prin Ordinul nr. 296/2007 al Ministrului Administrației și Internelor . Ordinul reglementează criteriile în baza cărora un agent economic poate beneficia de ajutorul de stat menționat de aceste dispoziții legale, criterii ce trebuie îndeplinite cumulativ și se verifică de furnizorul ajutorului de stat anterior acordării facilității.

Hotărârea nr. 273 din 31 martie 2008 a Consiliului Local Brașov a fost transmisă Consiliului Concurenței, autoritate care, pe baza informațiilor transmise, a constatat însă că ajutorul notificat de Direcția Fiscală Brașov nu vizează realizarea de noi investiții sau crearea unor noi locuri de muncă, astfel încât să existe efectul stimulator impus de regulamentele comunitare pentru a se acorda ajutor de stat regional pentru realizarea de noi investiții, ci îmbracă forma unui ajutor de operare, respectiv ajutor regional destinat reducerii costurilor curente ale întreprinderii, care poate fi acordat numai cu autorizarea Comisiei Europene și cu îndeplinirea condițiilor prevăzute în „Liniile directoare privind ajutoarele de stat regionale pentru perioada 2007-2013 (2006/C54/2008) – regulamentul cadru privind ajutorul pentru dezvoltarea regională.

Prin urmare, corect s-a reținut nelegalitatea actelor contestate, acestea fiind adoptate cu aplicarea prevederilor legale comunitare și naționale anterior indicate, ca de altfel. Este incontestabil că, ulterior datei de 1 ianuarie 2007, conform prevederilor O.U.G. nr. 117/2006 competența de constatare ca ilegal a unui ajutor de stat și procedurile de recuperare și rambursare a ajutorului ilegal au fost transferate Comisiei Europene, Consiliul Concurenței îndeplinind doar rolul de autoritate de contact între Comisia Europeană și furnizorii de ajutor de stat.

În prezenta cauză nu s-a pus însă problema constatării ca ilegale sau a recuperării unor ajutoare ilegale de care ar fi beneficiat reclamanta-intimată, prin decizia de impunere în discuție fiind stabilite, cu respectarea competențelor atribuite de codul de procedură fiscală, obligațiile fiscale datorate de aceasta pentru anul 2008, reprezentând impozit pe clădiri și teren, în condițiile în care nu s-a făcut dovada acordării ajutorului de stat conform prevederilor legale incidente în materie, respectiv nu s-a acordat ajutor de stat. s toparea ajutorului de stat presupune existența unui astfel de ajutor, acordat în condițiile legii. În conformitate cu prevederile art. 18 alin. (1) din O.U.G.

nr. 117/2006, așa cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 137/2007, furnizorii de ajutor de stat sunt obligați să urmărească modul de utilizare a ajutoarelor de stat acordate, să dispună măsuri și să transmită Consiliul Concurenței, în formatul solicitat de acesta, toate datele și informațiile necesare pentru monitorizarea ajutoarelor de stat la nivel național, inclusiv pentru întocmirea rapoartelor și informărilor necesare îndeplinirii obligațiilor României în calitate de stat membru UE. În aplicarea acestor prevederi, furnizorii vor emite decizii prin care se dispune stoparea sau recuperarea ajutoarelor de stat acordate, decizii ce au caracter de titlu executoriu, astfel cum se dispune prin alin. (3) al aceluiași text de lege.

Din economia acestor prevederi legale, coroborate cu cele ale Normelor Metodologice emise pentru aplicarea lor și aprobate prin Ordinul Ministrului Economiei și Finanțelor nr. 1133/2008, în temeiul dispozițiilor alin. (4) al art. 18 din O.U.G. nr. 117/2006, rezultă în mod cert că măsurile de stopare vizează ajutorul de stat acordat după parcurgerea procedurilor instituie de lege în acest sens, putând fi dispuse atunci când se constată că beneficiarii nu respectă condițiile prevăzute în schemele de acordare a ajutoarelor de stat sau în deciziile de autorizare a schemei sau a ajutorului individual, criteriile prevăzute de legislația comunitară și condițiile prevăzute în Tratatul de aderare referitoare la ajutoarele de stat acordate operatorilor economici din zonele defavorizate și libere.

Or, decizia de impunere în discuție nu poate fi asimilată unei astfel de măsuri, nefiind emisă ca urmare a declanșării mecanismului de stopare a unui ajutor de stat anterior acordat, în condițiile prevăzute de Normele metodologice de aplicare a prevederilor art. 18 din O.U.G. nr. 117/2006, modificată și completată prin Legea nr. 137/2004. Ca atare, apărările reclamantei-recurente sunt nefondate, acceptarea punctului de vedere al acestuia echivalând practic cu obligarea emitentului deciziei contestate la acordarea facilităților prevăzute de art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin. (1) C. fisc. cu nesocotirea dispozițiilor legale incidente în materia ajutorului de stat, ceea ce nu este în litera și spiritul legii.

d) Soluția instanței de recurs Având în vedere considerentele de mai sus, se constată că recursul este nefondat, astfel că în baza art. 312 C. proc. civ., se va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC A.P. SA Brașov împotriva sentinței nr. 114 din 2 iunie 2010 a Curții de Apel Brașov – secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 15 aprilie 2011.