ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1932/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1932/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

I. Soluția instanței de fond.

Prin sentința nr. 77/F

din 9 aprilie 2010, Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și

fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC R.E. SA Brașov, în contradictoriu

cu pârâtul Consiliul Local Brașov - Direcția Fiscală, prin care solicita să se constate

nulitatea absolută a deciziei de impunere din 07 aprilie 2009 și a dispoziției din

22 iunie 2009, ca fiind emise de o entitate care nu avea calitatea de a dispune

cu privire la măsurile fiscale de care a beneficiat reclamanta.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța de fond a reținut următoarele:

Actele administrative

a căror nulitate absolută se invocă sunt decizia de impunere din 07 aprilie 2009,

prin care s-a stabilit impozitul datorat pe anul 2009 și dispoziția din 22

iunie 2009, prin care s-a respins contestația formulată de SC R.E. SA privind decizia

anterior menționată, acte emise de Direcția Fiscală Brașov.

Nulitatea absolută a acestor

acte administrativ fiscale a fost invocată prin raportare la lipsa calității autorității

emitente de a dispune cu privire la măsurile fiscale de care a beneficiat reclamanta.

Precizează prima instanță

că este clar faptul că scutirile de la plata impozitului prevăzute de art. 250

alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin. (1) lit. l) C. fisc. reprezintă ajutor de stat

și nu se acordă ope legis.

De asemenea, se arată

în considerentele sentinței atacate, în cauză, este pe deplin dovedit, nefiind contestat

în vreo manieră, faptul că reclamanta funcționează într-un parc industrial înființat

și delimitat potrivit dispozițiilor legale.

Astfel, în cadrul Titlului

IX - Impozite și taxe locale, Capitolul II - Impozitul și taxa pe clădiri din C.

fisc., este reglementat art. 250 intitulat „Scutiri”, din cuprinsul căruia se reține

că „impozitul pe clădiri nu se datorează pentru(…) (9) clădirile din parcurile industriale,

științifice și tehnologice, potrivit legii”; această ultimă mențiune din textul

expus, conduce la concluzia că o astfel de scutire se acordă prin aplicarea unei

anumite proceduri legale.

O.U.G. nr. 117/2006 a

intrat în vigoare conform art. 37 alin. (1), la data de 1 ianuarie 2007, dată la

care s-a abrogat Legea nr. 143/1999.

Potrivit art. 2 Legea

nr. 143/1999, ajutorul de stat este orice măsură de sprijin acordată de către stat

sau de către unitățile administrativ-teritoriale, din resurse de stat sau resurse

ale unităților administrativ-teritoriale, ori de alte organisme care administrează

surse ale statului sau ale colectivităților locale, indiferent de formă, care distorsionează

sau amenință să distorsioneze concurența prin favorizarea anumitor întreprinderi,

a producției anumitor bunuri, a prestării anumitor servicii sau care afectează comerțul

dintre România și statele membre ale Uniunii Europene, fiind considerat incompatibil

cu un mediu concurențial normal.

Ajutorul de stat poate

fi acordat prin mai multe modalități, printre care, în cuprinsul art. 2 alin. (8)

din aceeași lege, se enumeră cu titlu exemplificativ, exceptările, reducerile sau

amânările de la plata taxelor și impozitelor.

Noul C. fisc., aprobat

prin Legea nr. 571/2003 a intrat în vigoare în perioada în care, în privința ajutorului

de stat funcționa legea mai sus menționată, astfel că, regăsindu-se exceptările

de la plata taxelor și impozitelor, ca reglementare a acordării, în cuprinsul Legii

nr. 143/1999 privind ajutorul de stat, acesta este cadrul legislativ la care face

referire art. 250 alin. (1) pct. 9 C. fisc., fiind de subliniat faptul că numai

în cazul acestei scutiri privind parcurile industriale, legiuitorul a folosit sintagma

„potrivit legii”.

Această sintagmă, reține

prima instanță, nu se reduce doar la normele ce reglementează constituirea și funcționarea

parcurilor industriale, ci trebuie analizată în contextul întregului articol de

lege și anume impozitul pe teren nu se datorează(…) potrivit legii, respectiv a

legii în vigoare la momentul apariției codului fiscal, identificată, astfel cum

s-a arătat anterior ca fiind actul normativ ce prevede ajutorul de stat.

Arată instanța de fond

că regimul ajutorului de stat a fost, imediat după apariția Legii nr. 143/1999 foarte

diversificat în sensul că autoritatea în materie, Consiliul Concurenței a emis o

serie de ordine în reglementarea acordării ajutorului de stat către persoane juridice

din diverse domenii de activitate, aflate în diferite situații din punct de vedere

economico-financiar, precum și cu privire la stabilirea plafonului care delimita

ajutorul de stat individual de cel pentru care era nevoie de notificare adresată

Consiliului Concurenței. Din conținutul tuturor acestor regulamente rezultă că unul

dintre mijloacele de acordare a ajutorului de stat este acela al exceptării de la

plata taxelor și impozitelor, astfel că, aplicarea către un astfel de ajutor de

stat de către persoanele juridice, întreprinderile proprietare ale unor clădiri

și/ sau terenuri aflate în parcuri industriale, trebuie analizată potrivit reglementărilor

în materie privind acordarea ajutorului de stat.

Prin Ordinul Consiliului

Concurenței nr. 300 din 21 decembrie 2006, odată cu aderarea României la Uniunea

Europeană, pentru ca legislația română să fie în deplină concordanță cu acquis-ul

comunitar, fără suprapuneri sau încălcări ale acesteia, s-au eliminat din dreptul

intern acele acte normative care dublează prevederi ale regulamentelor comunitare

sau ale altor acte normative comunitare care nu necesită adoptarea unor măsuri naționale

de transpunere, printre care și regulamentele emise de Consiliul Concurenței în

reglementarea procedurilor privind ajutorul de stat.

Totodată reține prima

instanță, criteriile de eligibilitate care privesc acordarea ajutoarelor de stat

în cadrul schemei de ajutor de stat regional sunt prevăzute în Regulamentul Comisiei

Europene nr. 1628/2006 privind aplicarea art. 87 și 88 din Tratatul privind constituirea

Comunității Europene.

În cursul anului 2007,

prin Ordinul M.A.I. nr. 296 din 18 septembrie 2007 privind aprobarea schemei de

ajutor regional acordat pentru investițiile realizate în parcurile industriale,

s-a considerat că acest ajutor de stat se încadrează în dispozițiile art. 3 din

Regulament, elaborându-se o schemă exceptată de la obligația notificării.

Emiterea acestui ordin

de elaborarea a unei noi scheme de ajutor de stat vine să întărească interpretarea

legii în sensul că scutirile prevăzute de art. 250 alin1 pct. 9 și art. 257

alin. (1) lit. l) C. fisc. nu pot fi acordate decât drept ajutor de stat în condițiile

prevăzute de lege, potrivit criteriilor comunitare și după normele elaborate de

ministere.

Ca urmare, arată instanța

de fond, prin această interpretare teleologică este evidentă intenția legiuitorului

la adoptarea Legii nr. 571/2003 în sensul că scutirile de la plata impozitului pe

terenuri și clădiri în cazul parcurilor industriale reprezintă o măsură de natură

fiscală ce reprezintă ajutor de stat și care s-a acordat inițial potrivit dispozițiilor

Legii nr. 143/1999, iar apoi conform O.U.G. nr. 117/2006, în acest sens fiind și

art. 1 alin. (5) C. fisc. „orice măsură de natură fiscală care constituie ajutor

de stat se acordă potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile

naționale în domeniul ajutorului de stat aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 137/2007” (anterior prin Legea nr. 143/1999).

De asemenea, se arată

în considerentele sentinței atacate, reclamanta a procedat, din perspectiva dreptului

comunitar, la o analiză a calificării naturii ajutorului de stat, considerând totodată

că, în măsura în care a beneficiat de scutirile fiscale prevăzute de art. 250 și

art. 257 C. fisc. în unii dintre anii ulteriori intrării sale în parcul industrial

SC P.R. SA, beneficiază de aceste facilități până la intervenția unei autorități

abilitate, în funcție de calificarea exactă a tipului de ajutor de stat. Cu alte

cuvinte, în opinia reclamantei, ajutorul de stat nu este limitat în timp ci este

nevoie de o intervenție instituțională în vederea stopării acestuia. Faptul că dispozițiile

comunitare prevăd că este nevoie de intervenția Comisiei Europene în calificarea

și eventual recuperarea unui ajutor de stat acordat anterior aderării unui stat

membru la Uniunea Europeană nu pot conduce la concluzia că ajutoarele de stat la

care se referă se acordă perpetuu, ci că obiectul verificărilor îl constituie ajutoare

de stat deja acordate sau în curs de acordare.

Scutirile de la plata

impozitului pe clădiri și terenuri prevăzute de C. fisc. în cazul parcurilor industriale,

privesc fiecare an fiscal în parte și nu se acordă pe toată durata funcționării

unei persoane juridice în cadrul unui parc industrial.

Ca urmare, apreciază prima

instanță, în măsura în care reclamanta nu a făcut demersurile prevăzute de legislația

în vigoare pentru anul fiscal pentru care se invocă scutirea, în vederea beneficierii

de ajutorul de stat, în mod corect a fost emisă decizia de impunere a obligației

fiscale, nefiind vorba, prin emiterea deciziei de impunere, de o recuperare a unui

ajutor de stat acordat deja. Recuperarea s-ar putea realiza prin emiterea unei decizii,

potrivit O.U.G. nr. 117/2006, de către furnizorul ajutorului de stat, cu privire

la un an anterior în care reclamanta a beneficiat de scutirea de la plata impozitului

pe teren sau clădiri.

Menționează instanța de

fond că la nivelul altor parcuri industriale din țară, în ultimii ani, scutirile

de la plata impozitelor pe teren și clădiri s-a acordat de către consiliile locale

prin hotărâri de aprobare a schemei de ajutor de minimis.

Concluzionează prima instanță

că, întrucât în cauză nu s-a făcut dovada vreunui motiv care să conducă la nulitatea

absolută a deciziei de impunere și a dispoziției de soluționare a contestației,

se impune respingerea acțiunii formulate de reclamantă.

II. Calea de atac exercitată.

Împotriva acestei sentințe,

considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamanta, invocând ca

temei legal dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ..

În motivarea căii de atac,

recurenta-reclamantă, arătă că sentința recurată a fost dată cu interpretarea și

aplicarea greșită a legii și aduce, în esență, următoarele critici acesteia:

- se menționează că ajutoarele

de stat, sub forma scutirilor de la plata impozitelor locale pentru terenurile și

clădirile deținute de societățile comerciale situate în parcuri industriale sunt

acordate în temeiul art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin. (1) lit. l) Legea

nr. 571/2003, privind C. fisc.. Conform sintagmei „potrivit legii” din cuprinsul

art. 250 pct. 9 și a art. 257 lit. l) C. fisc., măsurile fiscale dispuse prin aceste

dispoziții sunt acordate prin efectul legii agenților economici din această categorie.

Este eronată concluzia

instanței de fond potrivit căreia recurenta-reclamantă datorează impozite locale

pentru clădiri și terenuri, motivat de faptul că aceste măsuri fiscale nu au fost

autorizate și, ca urmare, au devenit simple impozite datorate. Lipsa autorizării

datorită culpei exclusive a Consiliului Local Brașov nu duce însă la descalificarea

măsurilor fiscale din categoria ajutoarelor de stat, singura sancțiune posibilă

fiind aceea de recuperare a acestora de către Comisia Europeană, potrivit Regulamentului

nr. 659/1999 al Consiliului European, numai după declararea ca incompatibile cu

piața comunitară a ajutoarelor de stat de care a beneficiat.

- o altă critică se referă

la faptul că Direcția Locală Brașov nu avea nicio competență în derularea procedurii

de control și de recuperare a ajutoarelor de stat sub forma scutirii de la plata

impozitelor pe clădirile și terenule deținute, astfel că actele administrativ-fiscale

contestate se impun a fi anulate.

Direcția Fiscală Brașov

a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat,

combătând criticile recurentei-reclamante și apreciind ca legală și temeinică sentința

atacată.

Se susține, în esență,

că deși ajutoarele de stat sunt menționate în art. 250 alin. (1) pct. 9 și art.

257 alin. (1) lit. l) Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., acestea se acordă parcurilor

industriale pe baza unor notificări. În cazul recurentei-reclamante, deși a întreprins

demersuri, nu a o fost emisă o decizie de Consiliul Concurenței sau Comisia Europeană

prin care să se acorde acesteia un ajutor de stat concretizat în scutire de la plata

impozitului pe clădiri și terenuri.

Se precizează că în lipsa

acordării acestor ajutoare de stat, recurenta SC R.E. SA datorează impozit pe terenuri

și clădiri, astfel că în mod corect au fost emise actele contestate, care nu pot

fi calificate în niciun fel ca măsuri de stopare și/ sau recuperare a ajutoarelor

de stat.

Se menționează că în acest

context, competența de stabilire, constatare, controlul, urmărirea și încasarea

impozitelor, taxelor și a amenzilor, soluționarea obiecțiunilor, contestațiilor

și plângerilor formulate împotriva actelor de control și de impunere, executarea

creanțelor bugetare îi revine Direcției Fiscale Brașov, în conformitate cu art.

35 O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată și actualizată, și art.

4 hotărârea Consiliului Local din 26 august 2002, privind înființarea Direcției

Fiscale Brașov - instituție publică de interes local.

III. Soluția instanței

de recurs.

Examinând cauza prin prisma

motivelor invocate de recurentă și a prevederilor art 304 pct. 9 și 304/1 C. proc.

civ., ținând seama de toate susținerile și apărările părților și de înscrisurile

depuse la dosar de părți, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat.

Actele administrativ-fiscale

supuse controlului exercitat de instanța de contencios administrativ potrivit

art. 218 C. proc. fisc. sunt Decizia de impunere din 7 aprilie 2009 privind stabilirea

impozitelor pe clădiri și terenuri pe anul 2009 în ceea ce o privește pe recurenta-reclamantă

și dispoziția din 22 iunie 2009, de respingere a contestației administrative formulată

de reclamantă împotriva deciziei de impunere.

În motivarea dispoziției,

autoritatea emitentă a reținut, în esență, că facilitățile fiscale prevăzute pentru

parcurile industriale în art. 250 alin. (1) pct. 9 (scutire de impozitul pe clădiri)

și în art. 257 lit. l)) (scutire pe impozitul pe terenuri) din C. fisc. constituie

ajutoare de stat supuse notificării potrivit O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile

naționale în domeniul ajutorului de stat.

S-a mai reținut că prin

adresa din 8 mai 2008, Consiliul Concurenței a comunicat Direcției Fiscale Brașov,

care-i transmisese spre avizare documentația privind acordarea facilităților fiscale,

că ajutorul ce se intenționează a fi acordat nu vizează realizarea de investiții

și crearea de noi locuri de muncă, astfel încât să existe efectul stimulator impus

de regulamentele comunitare pentru acordarea ajutorului de stat regional în vederea

realizării de investiții.

Consiliul Concurenței

a precizat că facilitățile supuse analizei îmbracă forma unui ajutor de operare,

destinat reducerii costurilor curente ale întreprinderii și poate fi acordat numai

cu autorizarea Comisiei Europene și cu respectarea condițiilor prevăzute de Liniile

Directoare privind ajutoarele de stat regionale pentru perioada 2007 - 2013.

Autoritatea fiscală a

invocat și prioritatea dreptului comunitar în materie, conform principiului statuat

în art. 148 alin. (2) din Constituția României și în art. 1 alin. (3) și (4) C.

fisc..

Soluționarea cauzei de

față presupune clarificarea a două chestiuni de drept: pe de o parte natura juridică

a facilităților fiscale acordate parcurilor industriale prin C. fisc. - în sensul

calificării acestora ca fiind sau nu ajutoare de stat și, pe de altă parte, competența

derulării procedurilor de control și de recuperare a ajutorului de stat ilegal sau

incompatibil cu obiectivele comunitare după aderarea României la Uniunea Europeană.

În ceea ce privește primul

aspect, Înalta Curte reține că facilitățile fiscale acordate parcurilor industriale

prin C. fisc., concretizate în scutiri de la plata impozitului pe clădiri și terenuri

pe anul 2009, reprezintă ajutor de stat.

SC P.R. SA a primit titlul

de parc industrial prin Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 255/2004,

publicat în M. Of. nr. 980/25.10.2004, ordin emis în executarea art. 4 O.G. nr.

65/2001 privind constituirea și funcționarea parcurilor industriale, aprobată cu

modificări prin Legea nr. 490/2002.

În calitate de societate

care activează în cadrul unui parc industrial, recurenta-reclamantă a intrat sub

incidența scutirilor de impozite și taxe locale pentru clădiri și terenuri, prevăzute

de art. 250 alin. (1) pct. 9 și 257 lit. l) C. fisc..

La acea dată era în vigoare

Legea nr. 143/1999 privind ajutorul de stat, care în art. 2 alin. (8) includea exceptările,

reducerile sau amânările de la plata taxelor și impozitelor între modalitățile de

acordare a ajutorului de stat, iar art. 11 din instrucțiunile de acordare și anulare

a titlului de parc industrial, aprobate prin Ordinul nr. 264/2002 al ministrului

dezvoltării și prognozei, califica facilitățile acordate parcurilor industriale

drept ajutoare de stat regionale, ce pot fi acordate în limitele rezultate din Harta

intensității maxime a ajutoarelor de stat cu finalitate regională în România.

Aceeași concluzie se desprinde

și din Raportul întocmit de Consiliul Concurenței privind ajutoarele de stat acordate

în România în perioada 2004 - 2006, publicat în M. Of. nr. 698bis/14.10.2008, care

în capitolul 8 - Ajutoarele fiscale din România acordate în perioada 2004 - 2006

menționa că ajutoarele de stat acordate sub forma scutirilor totale sau parțiale

de plata impozitelor și taxelor în scopul realizării de investiții și creării de

noi locuri de muncă instituite printr-o serie de acte normative, printre care O.G.

nr. 65/2001 și apoi C. fisc., au avut ca obiectiv dezvoltarea regională și s-au

situat, în genere, sub pragul de minimis.

La data de 1 ianuarie

2007 a intrat în vigoare O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naționale în domeniul

ajutorului de stat, necesitatea adoptării ei fiind impusă de efectele aderării României

la Uniunea Europeană, care a atras transferul competențelor de decizie în materia

autorizării, stopării sau recuperării ajutoarelor de stat de la Consiliul Concurenței

la Comisia Europeană și aplicabilitatea directă a legislației comunitare în domeniul

ajutorului de stat.

Pornind de la prevederile

art. 1 lit. b) din regulamentul Consiliului (CE) nr. 659/1999, conform cărora ajutorul

existent este definit ca fiind orice ajutor de stat care a existat înainte de intrarea

în vigoare a Tratatului într-un stat membru, respectiv schemele de ajutor și ajutoarele

individuale puse în aplicare anterior și ulterior intrării în vigoare a tratatului,

facilitățile fiscale acordare parcurilor industriale prin efectul legii în condițiile

normative expuse anterior pot fi calificate drept ajutoare de stat existente la

data de 1 ianuarie 2007.

După această dată, așa

cum rezultă din dispozițiile O.U.G. nr. 117/ 2006, corelate cu cele ale Regulamentului

nr. 659/1999 și cu o serie de prevederi ale Regulamentului nr. 794/2004 de punere

în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 659/1999, Comisia Europeană a dobândit atribuția

de a solicita statelor membre informații despre ajutoarele existente, de a decide

dacă este cazul să deschidă o procedură oficială de investigare și de a decide ca

statul membru să ia măsurile necesare pentru stoparea sau recuperarea ajutorului

de la beneficiar, măsuri ce pot include modificări de fond ale schemei de ajutor,

introducerea unor cerințe procedurale sau chiar abrogarea schemei de ajutor.

În acest context legislativ,

actele administrativ fiscale prin care intimata-pârâtă a decis impunerea terenurilor

și construcțiilor parcului industrial pentru anul 2009, motivând că scutirile existente

încă din 2004 încalcă prevederile art. 87-89 din Tratat, au natura unor măsuri de

stopare a ajutorului de stat existent, dispuse cu încălcarea competenței exclusive

a Comisiei Europene.

Un argument suplimentar,

în sensul că autoritatea publică locală nu putea interveni într-un domeniu în care

C. fisc. prevede expres scutirea de impozite, cu atât mai mult cu cât, așa cum rezultă

din cele expuse anterior, prin măsurile dispuse, Direcția Fiscală Brașov a intervenit

în aria de competență a instituției comunitare, rezultă și din considerentele Deciziei

nr. 1131/2008 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 791/26.11.2008.

Prin decizia respectivă,

Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a art. 250

alin. (1) pct. 9 și art. 257 lit. l) C. fisc., invocată de Consiliul Local al Municipiului

Brașov în mai multe litigii fiscale, reținând, în esență, că autoritățile locale

nu au totală independență în stabilirea impozitelor și taxelor locale, ci se supun

limitelor și condițiilor legii. Faptul că prin dispozițiile legale criticate se

stabilesc scutiri de la plata acestor taxe și impozite se justifică prin importanța

strategică, prevăzută de lege pentru îndeplinirea sarcinilor statului, consfințite

în art. 135 alin. (2) lit. c) și d) din Constituție, și anume stimularea cercetării

științifice și tehnologice naționale, precum și exploatarea resurselor naturale,

în concordanță cu interesul național.

În consecință, față de

cele expuse, se reține că atât decizia de impunere cât și dispoziția privind soluționarea

contestației au fost emise de intimata-pârâtă fără ca aceasta să aibă competența

derulării procedurilor de control și de recuperare a ajutorului de stat ilegal sau

incompatibil cu obiectivele comunitare după aderarea României la Uniunea Europeană,

astfel că se impune anularea acestora.

De altfel, această soluție

este în acord cu jurisprudența Secției contencios administrativ și fiscal a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, după soluția de principiu adoptată de aceasta la 5

octombrie 2009 și respectiv 19 aprilie 2010, cu privire la problema de drept în

discuție, constatată în cauze asemănătoare.

Având în vedere considerentele

expuse, în temeiul art. 20 Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare,

art. 312 alin. (1) teza I C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul,

să caseze sentința recurată, să admită acțiunea reclamantei și să anuleze decizia

de impunere din 7 aprilie 2009 și dispoziția din 22 iunie 2009.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamanta SC R.E. SA Brașov împotriva sentinței nr. 77/F din 9 aprilie 2010

a Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată.

Admite acțiunea și anulează actele administrative

atacate: decizia de impunere din 7 aprilie 2009 și a dispoziției din 22 iunie 2009.

Irevocabilă

Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 martie

2011.