ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1931/2011

Hotărârea instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 118/F/CA din 15 septembrie 2008, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. „R." S.A., în contradictoriu cu pârâta Direcția Fiscală Brașov - Consiliul Local Brașov, a anulat în parte Decizia de impunere din 21 noiembrie 2007, emisă de pârâtă, precum și Dispoziția din 29 februarie 2008 emisă de aceeași pârâtă, admițând în parte contestația reclamantei privind suma totală de 924.898,00 RON, reținută în sarcina reclamantei cu titlu de impozite și taxe pe clădiri și teren și a menținut restul sumelor imputate prin decizia sus-menționată.

Motivele de fapt și de drept care au stat la baza formării convingerii primei instanțe 2.1. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamanta S.C. „R.” S.A. Brașov este filială a S.C. „R." S.A., societate comercială înființată ca parc industrial, iar potrivit dispozițiilor art. 250 alin. (1) pct. 9 și ale art. 257 alin. (1) lit. l) C. fisc. nu se datorează impozit pentru clădirile și terenurile din parcurile industriale, științifice și tehnologice. 2.2. A constatat instanța de fond că, în virtutea dispozițiilor art. 250 alin. (1) pct. 9 și ale art. 257 alin. (1) lit. l) C. fisc., reclamanta nu datorează ope legis impozitele reținute prin decizia de impunere, aceasta din urmă fiind nelegală sub acest aspect. 2.

A mai reținut prima instanță că prin art. 1 alin. (1) C. fisc. se prevede că, în materie fiscală, dispozițiile acestuia prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative, în caz de conflict între acestea aplicându-se dispozițiile C. fisc. În acest sens s-a invocat Adresa din 26 februarie 2008 a Parlamentului României - Camera Deputaților, prin care s-a dat o interpretare oficială și autentică a dispozițiilor menționate mai sus în sensul că prevederile art. 250 alin. (1) pct. 9 și ale art. 257 alin. (1) C. fisc. reglementează situațiile în care nu se datorează impozite pe clădiri și respectiv, pe teren și aceasta operează de drept, prin efectul legii, nediscriminatoriu în cazul tuturor clădirilor și terenurilor care se încadrează în situațiile respective și nu reprezintă măsuri de natura ajutorului de stat; - prevederea de la art. 1 alin. (5) C. fisc., reglementează situațiile în care, fără să fie o măsură cu caracter general și nediscriminatoriu, s-ar acorda individual anumite facilități fiscale, caz în care, măsura respectivă este de natura ajutorului de stat și trebuie respectate prevederile legale în materie, respectiv O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat. 3. Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, pârâta Direcția Fiscală Brașov, susținând că în mod greșit instanța de fond a apreciat că în speță nu este vorba de ajutor de stat ci de o scutire de la plata taxelor și impozitelor prevăzute de lege, aceasta din urmă fiind o măsură acordată societăților înființate ca parcuri industriale pentru a-și desfășura activitatea în bune condiții. S-a mai invocat că intimata-reclamantă nu poate beneficia ope legis de facilități fiscale reprezentând scutiri de la plata impozitului pe clădiri și a impozitului pe teren, întrucât aceste facilități trebuie să respecte legislația ce reglementează acordarea acestora, respectiv C. fisc., raportat la dispozițiile Legii nr. 143/1999, privind ajutorul de stat și O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat, în armonie atât cu legislația română cât și cea europeană în materia ajutorului de stat.

Hotărârea instanței de recurs Prin Decizia nr. 1409 din 12 martie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de Direcția Fiscală Brașov, împotriva Sentinței civile nr. 118/F/CA din 15 septembrie 2008 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal. A casat sentința atacată și, pe fond, a respins acțiunea formulată de S.C. „R.” S.A. Brașov, ca neîntemeiată.

Considerentele instanței de recurs 5.1. Instanța de recurs a reținut că intimata-reclamantă funcționează în cadrul parcului industrial administrat de S.C. Pro R. S.A., care a obținut titlul de parc industrial conform Ordinului Ministerului Administrației și Internelor nr. 255 din 3 iunie 2004 publicat în M. Of. nr. 980/25.10.2004. Potrivit Raportului de inspecție fiscală din 20 decembrie 2007, care a stat la baza emiterii deciziilor contestate, perioada supusă inspecției fiscale a fost 01 ianuarie 2002 - 30 iunie 2007. 5.2. A apreciat instanța de recurs că problema care se impune a fi elucidată este aceea dacă intimata-reclamantă beneficiază de scutiri de impozite și taxe, potrivit art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/2003 - Codul Fiscal, pentru clădirile și terenurile pe care le deține ca urmare a faptului că este situată și își desfășoară activitatea în cadrul parcului industrial. 5.3. Pentru perioada 1 ianuarie 2002 - 25 octombrie 2004, data publicării Ordinului nr. 255 în M. Of. privind acordarea titlului de parc industrial S.C. Pro R. S.A., intimata-reclamantă nu se poate prevala de prevederile C. fisc. menționate, întrucât nu funcționa în cadrul unui parc industrial. Prin urmare, pentru această perioadă, nu putea beneficia de scutiri de impozite pe clădiri și terenuri. Ulterior acestei perioade sunt incidente dispozițiile C. fisc., ale Legii nr. 143/1999 (în vigoare până la data de 1 ianuarie 2007), ale O.U.G. nr. 117/2006 cu modificările și completările ulterioare. 5.4. S-a apreciat că atâta timp cât scutirile fiscale nu se acordă pentru toate întreprinderile ce funcționează la nivel național, ci doar pentru unele nominalizate, printre care se numără și intimata-reclamantă, rezultă că mediul concurențial normal este afectat, neputând fi reținută ca fiind corectă aprecierea instanței de fond potrivit căreia scutirea s-a acordat pentru buna desfășurare a obiectului de activitate a intimatei-reclamante. Or, cât timp se percep taxe și impozite pe clădiri și terenuri ale altor întreprinderi, rezultă că aceste scutiri acordate parcurilor industriale trebuie să fie supuse modalităților de autorizare legală a ajutorului de stat. 5.5. Instanța de recurs a mai constatat că este adevărat că în art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin. (1) lit. l) din C. fisc. se prevede faptul că nu se datorează impozit, pentru clădirile și terenurile din parcurile industriale, potrivit legii, însă, aceste dispoziții nu pot fi interpretate individual, ci trebuie coroborate cu dispozițiile art. 1 alin. (5) C. fisc., cât și cu dispozițiile din Legea nr. 143/1999 și ulterior ale O.U.G. nr. 117/2006, cât timp exceptările de la plata taxelor și impozitelor pe clădiri și terenuri reprezintă ajutor de stat. 5.

Facilitățile fiscale ce își au temeiul în Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, reprezintă ajutor de stat în sensul art. 87 și 88 din Tratatul C.E., iar pentru perioada 2004 - 2006, intimata-reclamantă nu a notificat Consiliului Concurenței aceste ajutoare de stat în vederea autorizării, iar prin acordare, în absența unei autorizări, acestea devin ajutoare de stat ilegale. 5.

A concluzionat instanța de recurs în sensul că intimata-reclamantă trebuia să urmeze procedura prevăzută de O.U.G. nr. 117/2006 în domeniul ajutorului de stat, procedură pe care nu a urmat-o, motiv pentru care nu poate beneficia de prevederile art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin. (1) lit. l)din Legea nr. 571/2003. 6. Calea de atac a revizuirii exercitată de S.C. R. S.A. Brașov Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, susținându-se încălcarea principiului priorității dreptului comunitar. 6.1. Deoarece măsurile fiscale de care a beneficiat revizuenta în perioada 1 august 2002 – 30 iunie 2007 și de care beneficiază și în prezent, au fost calificate ca fiind ajutoare de stat prin Decizia nr. 1409 din 12 martie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, acestea intră sub incidența dispozițiilor art. 1 lit. b) din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului Uniunii Europene. Dispozițiile art. 1 lit. b) din Regulament nu precizează la care dintre ajutoarele de stat existente se referă: la cele autorizate sau/și la cele ilegale. Sunt astfel considerate existente atât ajutoarele de stat autorizate, cât și ajutoarele de stat ilegale, puse în aplicare în România înainte de 1 ianuarie 2007 și a căror aplicare s-a menținut și ulterior (a se vedea și Anexa V a Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană). Această concluzie este confirmată și de cele arătate în Adresa din 1 martie 2007 a Consiliului Concurenței, de unde rezultă că în prezent numai Comisia Europeană are dreptul să solicite statelor membre informații despre ajutoarele existente, putând să dispună, în exclusivitate, modificarea, stoparea sau recuperarea ajutoarelor de stat existente, autorizate sau ilegale. 6.2. Se mai arată că autoritățile europene au în vedere numai ajutoarele de stat existente, acordate fie sub forma unei scheme, fie sub forma unui ajutor individual, fără a lua în considerare și ajutoarele de stat acordate prin efectul legii. În aceste condiții, revizuenta susține că actele administrativ-fiscale trebuie anulate pentru exces de putere, deoarece organele fiscale locale nu pot dispune nicio măsură. 6.3. În ipoteza stopării unui ajutor de stat ilegal se aplică dispozițiile art. 17 din Regulament, competența având-o numai Comisia Europeană. Revizuenta concluzionează în sensul că actele administrativ-fiscale sunt emise de o entitate care nu are calitatea de a dispune cu privire la măsurile fiscale de care a beneficiat, acest atribuit revenind în totalitate Comisiei Europene. 7. Întâmpinarea formulată de intimata Direcția Fiscală Brașov. 7.1. Intimata solicită respingerea cererii ca tardiv formulată, în raport de dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată. 7.2. Pe fond, se solicită respingerea cererii de revizuire ca neîntemeiată, față de dispozițiile art. 209 alin. (4) C. proc. fisc. Titlul de parc industrial a fost acordat S.C. „Pro R.” S.A. la 25 octombrie 2004, de unde rezultă că pentru perioada 1 ianuarie 2002 – 25 octombrie 2004, nu putea beneficia de ajutorul de stat. Având în vedere prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/1999 republicată, nici după data de 25 octombrie 2004 ajutorul de stat în discuție nu poate fi încadrat ca fiind ajutor de stat existent, deoarece nu a fost acordat de Consiliul Concurenței. Prin Adresa din 17 mai 2007, Consiliul Concurenței arată că pentru perioada 25 iulie 2004 – 31 decembrie 2006, nu au fost notificate în vederea autorizării eventualele ajutoare pentru S.C. Pro R. S.A., iar prin acordare, în absența unei autorizări, acestea devin ajutoare de stat ilegale. În luna martie 2008, s-a procedat la inițierea proiectului de hotărâre locală, având ca obiect notificarea Consiliului Concurenței în vederea transmiterii acesteia spre autorizare Comisiei Europene cu privire la schema de ajutor de stat pentru societățile care își desfășoară activitatea în Parcul Industrial administrat de către S.C. Pro R. S.A., răspunsul fiind că acest ajutor de stat este de operare și se acordă numai cu autorizarea Comisiei Europene, însă revizuenta nu și-a manifestat voința cu privire la aspectele arătate. Nici anterior anului 2007 ajutorul de stat nu putea fi acordat ope legis, ci numai potrivit legii, de unde rezultă că intimata are calitatea să recupereze datoriile fiscale ale revizuentei avute la bugetul local.

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 1609 din 9 octombrie 2010 s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 21 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, astfel încât s-a apreciat că revizuirea a fost formulată în termen. II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanță ce soluționează cererea de revizuire. 1. Cererea este nefondată. 1.1. Revizuenta a susținut că Decizia nr. 1409 din 12 martie 2009 pronunțată în Dosarul nr. 285/64/2008 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost dată cu încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, respectiv a dispozițiilor Regulamentului (CE) nr. 659/1999 și a Regulamentului (CE) nr. 794/2004. În opinia revizuentei, orice ajutor de stat (autorizat sau ilegal) acordat atât anterior anului 2007 cât și ulterior, nu mai poate fi recuperat decât de Comisia Europeană și nu de autoritățile fiscale române. Revizuenta consideră că, întrucât Decizia nr. 1409 din 12 martie 2009 a calificat ca fiind ajutoare de stat măsurile fiscale de care a beneficiat societatea în perioada 1 august 2002 – 30 iunie 2007, acestea intră sub incidența art. 1 lit. b) din Regulamentul (CE) nr. 659/1999. 1.2. Pentru a beneficia de facilitățile reprezentând scutiri de la plata impozitelor, revizuenta ar fi trebuit să funcționeze în cadrul unui parc industrial, iar cererea să fi fost autorizată de Consiliul Concurenței, anterior anului 2007. 1.3. Din actele dosarului, se observă că în perioada 1 ianuarie 2002 – 25 octombrie 2004, societatea revizuentă nu a funcționat în cadrul Parcului Industrial ce a fost înființat abia la 25 octombrie 2004, de unde rezultă că organul fiscal are competența să recupereze sumele datorate către bugetul local de aceasta. 1.4. Pentru perioada 26 octombrie 2004 – 31 decembrie 2006, revizuenta avea obligația să solicite autorizarea ajutorului de stat Consiliului Concurenței. Revizuenta nu a efectuat aceste demersuri, de unde rezultă că nu a fost beneficiara vreunui ajutor de stat (legal sau ilegal), iar autoritatea fiscală are competența, potrivit C. proc. fisc., să recupereze datoria fiscală a societății. 1.5. Pentru perioada 1 ianuarie 2007 – 30 iunie 2007, revizuenta urma să facă aceleași demersuri, prin Consiliul Concurenței, către Comisia Europeană, în vederea autorizării ajutorului de stat. Din actele dosarului și astfel cum a reținut și instanța de recurs, demersurile s-au realizat abia în luna martie 2008, consecința fiind că nici pentru perioada analizată societatea nu a beneficiat de nicio formă de ajutor autorizat/ilegal. Competența recuperării sumelor datorate bugetului local de către revizuentă aparține astfel organului fiscal, așa cum a reținut și instanța de recurs. 2. Față de acestea, nefiind îndeplinite prevederile art. 21 din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, urmează a se respinge cererea de revizuire ca nefondată.