ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5731/2009

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 35/F din 23 februarie 2009, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC A.P. SA Brașov, în contradictoriu cu pârâta Direcția Fiscală Brașov - Biroul Soluționare Contestații, și a anulat decizia de impunere din 18 ianuarie 2008 și dispoziția din 31 martie 2008, emise de pârâtă, privind impozitul pe clădiri, în sumă de 781.041 RON, și impozitul pe teren, în sumă de 8.791 RON, reținute în sarcina reclamantei. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: Reclamanta este organizată și desfășoară activitatea în cadrul parcului industrial P.R., conform H.G.

nr. 10/2004 privind aprobarea delimitării zonei aferente parcului industrial P.R. din cadrul platformei industriale a SC R. SA Brașov. Or, arată prima instanță, potrivit art. 250 alin. (1) pct. 9 C. fisc., „Clădirile pentru care nu se datorează impozit, prin efectul legii, sunt (...) clădirile din parcuri industriale, științifice și tehnologice, potrivit legii”, iar conform art. 257 alin. (1) lit. i) din același Cod, „Impozitul pe teren nu se datorează pentru (...) terenurile parcurilor industriale, științifice și tehnologice, potrivit legii”, astfel încât reclamanta nu datorează impozit pe teren. Instanța reține că SC A.P. SA își desfășoară activitatea în perimetrul parcului industrial P.R., așa cum acesta a fost înființat și delimitat prin ordinul nr. 255/2004, O.G.

nr. 65/2001, O.G. nr. 115/2003, H.G. nr. 1019/2004, beneficiind astfel de prevederile art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 lit. i) C. fisc., în sensul că este scutită de impozite și taxe pentru clădirile și terenurile pe care le deține, întrucât aceasta este situată și își desfășoară activitatea în cadrul parcului industrial. Așadar, se arată în considerentele sentinței atacate, față de actele de la dosar și față de prevederile legale sus-menționate, rezultă că reclamanta nu datorează ope legis aceste impozite pe clădiri și teren, impozite pe care pârâta în mod nelegal le-a calculat în sarcina reclamantei, prin decizia de impunere din 18 ianuarie 2008, în valoare totală de 781.041 RON impozit pe clădiri, și 8.791 RON impozit pe teren.

De asemenea, reține instanța de fond, având în vedere faptul că dispozițiile din C. fisc. sus-menționate au fost declarate de Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1131/2008, ca fiind constituționale, iar pârâta le-a încălcat prin actul fiscal emis, se impune anularea acestuia, constatându-se că a fost emis cu încălcarea prevederilor C. fisc.; dată fiind nelegalitatea deciziei de impunere, urmează a fi anulată și dispoziția din 31 martie 2008, de respingere a contestației formulate de reclamantă împotriva deciziei de impunere. Arată prima instanță că prevederile C. fisc. au caracter general, aplicându-se tuturor societăților înființate în baza legii ca parc industrial, și nu se poate reține susținerea și apărarea pârâtei că scutirea de impozite pe teren și clădiri distorsionează sau amenință să distorsioneze concurența prin favorizare selectivă.

Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâta Direcția Fiscală Brașov. Recurenta apreciază că hotărârea recurată este nelegală, fiind pronunțată cu aplicarea greșită a legii, temei juridic prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Susține recurenta că în mod greșit instanța de fond a apreciat că în speță nu este vorba de ajutor de stat, ci de o scutire la plata taxelor și impozitelor prevăzute de lege, aceasta din urmă fiind o măsură acordată societăților înființate ca parcuri industriale pentru a-și desfășura activitatea în bune condiții. Intimata-reclamantă nu poate beneficia ope legis de facilități fiscale reprezentând scutiri de la plata impozitului pe clădiri și a impozitului pe teren, întrucât aceste facilități trebuie să respecte legislația ce reglementează acordarea acestora, respectiv C. fisc., raportat la dispozițiile Legii nr. 143/1999, privind ajutorul de stat, și O.U.G.

nr. 117/2006 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat, în armonie atât cu legislația română, cât și cu cea europeană în materia ajutorului de stat. Acordarea facilităților fiscale în temeiul prevederilor Legii nr. 571/2003, privind C. fisc., în beneficiul intimatei-reclamante reprezentând ajutor de stat în sensul dispozițiilor legale menționate, cât și ale art. 87 și 88 din Tratatul CE, și sunt supuse notificării. Astfel, se susține că pentru perioada 2004-2006, intimata-reclamantă nu a făcut demersuri pentru a obține autorizarea Consiliului Concurenței ca și condiție prealabilă și obligatorie pentru acordarea ajutorului de stat sub forma scutirii de la plata taxelor și impozitelor.

Prin urmare, acordarea de facilități fiscale unor persoane juridice care, potrivit legii, își desfășoară activitatea în cadrul unui parc industrial nu se poate acorda ope legis, ci cu îndeplinirea condițiilor cerute atât de legislația română, cât și de cea europeană în materia privind ajutoarele de stat, fapt de altfel impus și de prevederile art. 1 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. Întrucât nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute de art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 117/2006, cu modificările ulterioare, orice ajutor de stat supus obligației de notificare nu poate fi acordat decât după parcurgerea procedurii naționale în domeniul ajutorului de stat potrivit actelor normative menționate, astfel că acordarea acestora, în absența unei autorizări, este ilegală.

Se precizează și faptul că în luna martie a anului 2008 s-a procedat la inițierea proiectului de hotărâre din 28 martie 2008 având ca obiect notificarea Consiliului Concurenței în vederea transmiterii acesteia spre autorizare Comisiei Europene, cu privire la schema de ajutor de stat pentru societățile care își desfășoară activitatea în parcul industrial SC P.R. SA. Că ajutorul notificat de către Direcția Fiscală Brașov, îmbracă forma unui ajutor de operare, respectiv ajutor regional destinat reducerii costurilor curente ale întreprinderii și care poate fi acordat numai cu autorizarea Comisiei Europene și cu respectarea condițiilor prevăzute de Liniile Directoare privind ajutoarele de stat regionale pentru perioada 2007-2013.

În fine, arată recurenta că modul în care Direcția Fiscală Brașov a procedat la stabilirea creanțelor fiscale datorate bugetului local în sarcina reclamantei este în totală concordanță cu dispozițiile legale în materie, fapt confirmat și de practica judiciară. Intimata SC A.P. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea hotărârii pronunțate de instanța de fond, ca temeinică și legală arătând, în esență, că atât decizia de impunere din 18 ianuarie 2008, cât și dispoziția din 31 martie 2008, au fost emise de autorități care nu au calitatea de a dispune cu privire la măsurile fiscale de care a beneficiat recurenta, nici în cazul în care acestea vor fi calificate de instanța de recurs drept facilități fiscale acordate prin efectul C. fisc.

și nici în cazul în care vor fi calificate ca drept ajutoare de stat existente la 01 ianuarie 2007. în această din urmă situație Comisia Europeană fiind singura abilitată a dispune cu privire la ajutoarele de stat existente în România la 01 ianuarie 2007. În acest sens s-au invocat următoarele prevederi ale dreptului comunitar și ale dreptului intern: art. 1 lit. b) din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului European; art. 17, 18 și 19 din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului European; art. 4 alin. (4), art. 6, art. 7 și art. 9 din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului European; pct. 5, 7 și 8 din Regulamentul (CE) nr. 794/2004 de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 659/1999 al Consiliului de stabilire a normelor de aplicare a art. 93 din Tratatul CE; art. 4 lit. b), art. 6 și art. 7 din Regulamentul (CE) nr. 794/2004 de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 659/1999 al Consiliului de stabilire a normelor de aplicare a art. 93 din Tratatul CE; art. 7 lit. d) din O.G.

nr. 65/2001; art. 3 din Ordinul nr. 255/2004; Cap. 3 pct. 3.1. și 3.3. - subpct. 3.3.1. din Programul de guvernare 2001-2004; art. 4, art. 38 alin. (1) și alin. (2) lit. d) din Legea nr. 215/2001; art. 250 pct. 9 și art. 257 lit. i) C. fisc.; art. 1 alin. (3) C. fisc.; art. 77 alin. (5) din H.G. nr. 44/2004 privind Normele metodologice de aplicare a C. fisc. Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând recursul formulat în raport de motivele invocate, de apărările făcute prin întâmpinare, cât și de prevederile art. 304 1 C. proc. civ., apreciază că acesta nu este fondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse: Intimata-reclamantă funcționează în cadrul parcului industrial administrat de SC P.R.

SA care a obținut titlu de parc industrial conform Ordinului Ministerului Administrației și Internelor nr. 255 din 03 iunie 2004. Recurenta Direcția Fiscală Brașov a procedat la emiterea deciziei de impunere din 18 ianuarie 2008 în vederea perceperii impozitului pe clădirile și terenurile proprietatea SC A.P. SA deținute în cadrul parcului industrial. Problema care se impune a fi elucidată este aceea dacă facilitățile fiscale prevăzute de art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin. (1) lit. 1 C. fisc., în sensul că nu se datorează impozit pentru clădirile și terenurile din parcurile industriale reprezintă o formă de ajutor de stat în sensul prevederilor din art. 2 alin. (8) din Legea nr. 143/1999 (pentru perioada în care această lege a fost în vigoare).

În art. 2 C. fisc. sunt precizate impozitele și taxele reglementate de acesta, printre acestea regăsindu-se și impozitele și taxele locale, la lit. h). Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, privind C. fisc., „prezentul cod stabilește cadrul legal pentru impozitele și taxele prevăzute la art. 2, care constituie venituri la bugetul de stat și bugetele locale, precizează contribuabilii care trebuie să plătească aceste impozite și taxe, precum și modul de calcul și de plată al acestora”. Art. 1 alin. (3) și (4) din Legea nr. 571/2003 prevăd că „în materie fiscală dispozițiile prezentului cod prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative, în caz de conflict între acestea aplicându-se dispozițiile C. fisc.

Dacă orice prevedere a prezentului cod contravine unei prevederi a unui tratat la care România este parte, se aplică prevederile acelui tratat”. Aceste dispoziții se regăsesc și în art. 148 alin. (2) din Constituția României. În art. 1 alin. (5) C. fisc. se prevede faptul că „orice măsură de natură fiscală care constituie ajutor de stat, se acordă potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 117/2006, privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 137/2007”. Ajutorul de stat a fost definit în art. 2 din Legea nr. 143/1999, „ca fiind orice măsură de sprijin acordată de stat sau de către unitățile administrative-teritoriale, din resurse de stat sau ale unităților administrativ-teritoriale (…) sau ale colectivităților locale, indiferent de formă, care distorsionează sau amenință să distorsioneze concurența prin favorizarea anumitor întreprinderi, fiind considerat incompatibil cu mediul concurențial normal”.

Ajutorul de stat poate fi acordat prin mai multe modalități, printre care în art. 2 alin. (8) se enumeră exceptările, reducerile sau amânările de la plata taxelor și impozitelor. Ajutorul de stat se concretizează prin urmare, în cazul intimatei-reclamante, în exceptarea de la aceste impozite și taxe pentru terenuri și clădiri, asigurându-se acesteia un beneficiu de natură economică și financiară, pe care nu l-ar fi obținut în absența acestor măsuri. Prin urmare, intimata-reclamantă intră în categoria persoanelor juridice cărora li se putea acorda ajutorul de stat, însă în condițiile procedurii instituită de O.U.G. nr. 117/2006.

Întrucât această scutire de impozit reprezintă un ajutor de stat, conform art. 1 alin. (5) C. fisc., persoanele care, în virtutea titlului de parc industrial, beneficiază de o asemenea scutire trebuie să se supună reglementărilor și modalităților de notificare și autorizare prevăzute în materia ajutorului de stat: Legea nr. 143/1999 privind ajutorul de stat și, ulterior, de O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat. În ceea ce privește competențele privind autorizarea și recuperarea ajutorului de stat s-a constatat că, pentru perioada 01 ianuarie 2000-31 decembrie 2006 potrivit prevederilor Legii nr. 143/1999, constatarea ca ilegal a unui ajutor de stat, precum și procedurile de recuperare și rambursare a ajutorului de stat erau atribuții aflate în competența Consiliului Concurenței și a instanțelor de judecată, iar nu a organelor fiscale.

Ulterior datei de 01 ianuarie 2007, data aderării României la Uniunea Europeană, conform prevederilor O.U.G. nr. 117/2006, competența de constatare ca ilegal a unui ajutor de stat și procedurile de recuperare și rambursare a ajutorului ilegal au fost transferate Comisiei Europene, Consiliul Concurenței îndeplinind rolul de autoritate de contact între Comisia Europeană și furnizorii de ajutor de stat. Astfel, conform art. 26 din O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat, „beneficiarul unui ajutor de stat este obligat să ramburseze suma reprezentând echivalentă ajutorului de stat a cărei recuperare a fost dispusă de Comisia Europeană”.

În art. 30 se prevede că Consiliul Concurenței îndeplinește rolul de autoritate de contact între Comisia Europeană și furnizorii de ajutor de stat, în procedura de adoptare a deciziilor de suspendare sau recuperare provizorie a ajutoarelor de stat, în conformitate cu dispozițiile art. 11 din Regulamentul CE nr. 659/1999. Conform textului comunitar invocat, Comisia Europeană are dreptul să solicite și să obțină de la orice stat membru informații despre ajutoarele de stat existente. Numai în cazul în care Comisia consideră că un ajutor existent nu mai este compatibil cu piața comună, aceasta, în mod exclusiv, poate propune, în scris, statului în cauză una dintre următoarele măsuri: modificări de fond ale schemei de ajutor; introducerea unor cerințe procedurale; abrogarea schemei de ajutor.

În aceste condiții, fără a mai analiza întreaga procedură după aplicarea acestei prevederi legale se constată că atât decizia de impunere, cât și dispoziția privind soluționarea contestației au fost emise de organe neabililtate de a dispune măsuri în legătură cu ajutoarele de stat. Astfel, orice decizii emise de organismele din România, inclusiv cele emise de organele fiscale locale, încalcă rolul exclusiv de control și decizie al Comisiei Europene, urmând a fi anulate ca fiind emise de organe fără calitate în a dispune măsuri privitoare la ajutoarele de stat autorizate sau ilegale. În concluzie, avându-se în vedere considerentele expuse anterior, sentința recurată urmează a fi menținută cu motivarea reținută de Înalta Curte privind atât calificarea ca ajutor de stat a facilităților fiscale prevăzute de C. fisc.

pentru parcurile industriale sub forma scutirilor de la plata impozitului pe terenuri și clădiri și organul competent să dispună măsuri privitoare la ajutoarele de stat după data aderării României la Uniunea Europeană. Astfel, în baza prevederilor art. 312 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, recursul a fost respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta Direcția Fiscală Brașov - Biroul Soluționare Contestații împotriva sentinței nr. 35/F din 23 februarie 2009 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal , ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 10 decembrie 2009.