ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5454/2010

Obiectul acțiunii Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Brașov, reclamanta SC R. SA Brașov a solicitat, în contradictoriu cu D.F. Brașov, să se dispună anularea Deciziei de impunere din 20 martie 2008 și a Dispoziției din 15 mai 2008 emise de pârâtă. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că are sediul social și își desfășoară întreaga activitate în interiorul Parcului industrial P.R., așa cum acesta este delimitat prin H.G. nr. 1019/2004, fiind scutită de plata impozitelor pe clădiri și pe terenuri, conform art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/2003. Încălcând dispozițiile legale menționate, pârâta a procedat la emiterea deciziilor de impunere contestate, în vederea perceperii impozitului pe clădirile și terenurile aflate în proprietatea reclamantei, fapt ce a determinat-o pe aceasta din urmă să formuleze contestație în temeiul art. 205 - 207 din O.G. nr. 92/2003. Contestația reclamantei a fost respinsă ca neîntemeiată, prin Dispoziția din 15 mai 2008 de către D.F. Brașov.

Hotărârea primei instanțe Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, prin Sentința civilă nr. 113 din 15 septembrie 2008, a admis acțiunea reclamantei dispunând anularea în parte a Deciziei de impunere din 20 martie 2008 și a Dispoziției din 15 mai 2008 emise de pârâtă, privind suma totală de 919.808 RON, din care 856.154 RON impozit pe clădiri (2004 - 2007) și suma de 63.754 RON impozit pe terenuri (2004 - 2007), sumă reținută în sarcina reclamantei prin decizia de impunere mai sus-menționată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că reclamanta face parte din Parcul Industrial P.R. SA și își desfășoară întreaga activitate în perimetrul Parcului, înființat și delimitat în condițiile O.G. nr. 65/2001 prin O.U.G. nr. 115/2003 privind privatizarea SC R. SA și constituirea Parcului industrial pe platforma SC R. SA și prin H.G. nr. 1019/2004 privind delimitarea Parcului, fapt ce rezultă din actele dosarului. Prin urmare, în raport cu prevederile art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin. (1) lit. l) din C. fisc. - Legea nr. 571/2003, reclamanta este scutită prin efectul legii de plata impozitului pe terenurile și clădirile din parcurile industriale și nu constituie ajutor de stat. S-a apreciat că nu este vorba de un ajutor de stat, ci de o scutire de plata taxelor și impozitelor prevăzută de C. fisc., măsură cu caracter general și nediscriminatoriu acordată societăților înființate ca parcuri industriale pentru a-și desfășura activitatea în bune condiții. În ce privește celelalte sume reținute în sarcina reclamantei prin decizia de impunere, instanța a apreciat, în raport cu obiectul acțiunii și de temeiul de drept, că acestea nu sunt supuse verificării, astfel încât a menținut dispozițiile deciziei cu privire la alte taxe și impozite (pe utilaje etc.)

Recursul exercitat de pârât Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta D.F. Brașov, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a arătat că instanța de fond a considerat greșit că în speță nu se pune problema unui ajutor de stat care contravine prevederilor art. 87 - 89 din Tratatul de instituire a Comunității Europene, omițând să ia în apreciere, pe de o parte, opinia exprimată de Consiliul Concurenței și, pe de altă parte, concluzia ce se desprinde din interpretarea C. fisc. prin prisma prevederilor O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat, în armonie cu legislația românească și europeană în materie. În acest sens, recurenta-pârâtă a arătat că intimata-reclamantă nu poate beneficia ope legis de facilități fiscale constând în scutirea de plata impozitului pe clădiri și a impozitului pe teren, pentru că acestea ar reprezenta ajutor de stat potrivit dispozițiilor Legii nr. 143/1999 privind ajutorul de stat, ale O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat și ale art. 87 și 88 din Tratatul CE și ar fi supuse notificării. A mai arătat că, potrivit O.U.G. nr. 117/2006, Consiliul Concurenței îndeplinește rolul de autoritate de contact în raporturile dinte Comisia Europeană și autoritățile publice, alți furnizori și beneficiarii ajutorului de stat, iar prin adresa din 01 martie 2007, Consiliul Concurenței a comunicat D.F. Brașov că facilitățile fiscale care își au temeiul în C. fisc. reprezintă ajutor de stat în sensul art. 87 din Tratat, avizând negativ acordarea unei scutiri fără avizul Comisiei Europene. Cu privire la situația specifică parcurilor industriale, recurenta-pârâtă a făcut trimitere la adresa din 17 mai 2007, prin care Consiliul Concurenței a arătat că ajutoarele de stat pot fi acordate în două modalități - ca alocări specifice în temeiul unei scheme de ajutor de stat regional exceptată de la notificare, în condițiile Regulamentului nr. 1628/2006 privind aplicarea art. 87 și 88 din Tratatul CE ajutorului național regional pentru investiții sau ca alocări specifice în temeiul unei scheme de ajutor de stat regional supusă obligației de notificare, potrivit liniilor directoare privind ajutoarele de stat regionale pentru perioada 2007 - 2013 (2006 /C 54/08). În oricare dintre cele două situații este necesară întocmirea unei scheme de ajutor de stat care să fie supusă informării sau autorizării Comisiei Europene. Prin Hotărârea nr. 273 din 31 martie 2008, Consiliul Local Brașov a aprobat notificarea Consiliului Concurenței în vederea transmiterii acesteia către Comisia Europeană pentru autorizarea ajutorului de stat sub forma scutirii de plata impozitului pe clădiri și pe terenurile parcului industrial administrat de SC "P.R." SA, dar prin adresa din 8 mai 2008, Consiliul Concurenței i-a transmis punctul de vedere motivat, în sensul că nu pot fi acordate facilitățile fiscale prevăzute de art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 lit. l) din C. fisc.

Decizia pronunțată în recurs. Prin Decizia nr. 252 din 21 ianuarie 2010 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins recursul declarat de D.F. Brașov împotriva Sentinței civile nr. 113 din 15 septembrie 2008 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pentru a pronunța această hotărâre s-au reținut următoarele. Soluționarea cauzei presupune clarificarea a două chestiuni de drept: pe de o parte natura juridică a facilităților fiscale acordate parcurilor industriale prin C. fisc. - în sensul calificării acestora ca fiind sau nu ajutoare de stat și, pe de altă parte, competența derulării procedurilor de control și de recuperare a ajutorului de stat ilegal sau incompatibil cu obiectivele comunitare după aderarea României la Uniunea Europeană. În ce privește primul aspect, Înalta Curte constată că instanța de fond a reținut în mod greșit că facilitățile fiscale acordate prin lege parcurilor industriale nu ar reprezenta ajutor de stat, criticile formulate în acest sens de recurenta-pârâtă fiind întemeiate. SC "P.R."SA a primit titlul de parc industrial prin Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 255/2004, publicat în M. Of. nr. 980/25.10.2004, ordin emis în executarea art. 4 din O.G. nr. 65/2001 privind constituirea și funcționarea parcurilor industriale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 490/2002. În calitate de societate care activează în cadrul unui parc industrial, intimata-reclamantă a intrat sub incidența scutirilor de impozite și taxe locale pentru clădiri și terenuri, prevăzute de art. 250 alin. (1) pct. 9 și 257 lit. l) din C. fisc. La acea dată era în vigoare Legea nr. 143/1999 privind ajutorul de stat, care în art. 2 alin. (8) includea exceptările, reducerile sau amânările de la plata taxelor și impozitelor între modalitățile de acordare a ajutorului de stat, iar art. 11 din Instrucțiunile de acordare și anulare a titlului de parc industrial, aprobate prin Ordinul nr. 264/2002 al Ministrului dezvoltării și prognozei, califica facilitățile acordate parcurilor industriale drept ajutoare de stat regionale, ce pot fi acordate în limitele rezultate din Harta intensității maxime a ajutoarelor de stat cu finalitate regională în România. Aceeași concluzie se desprinde și din Raportul întocmit de Consiliul Concurenței privind ajutoarele de stat acordate în România în perioada 2004 - 2006, publicat în M. Of., Partea I, nr. 698 bis/14.10.2008, care în Capitolul 8 - Ajutoarele fiscale din România acordate în perioada 2004 - 2006 menționa că ajutoarele de stat acordate sub forma scutirilor totale sau parțiale de plata impozitelor și taxelor în scopul realizării de investiții și creării de noi locuri de muncă instituite printr-o serie de acte normative, printre care O.G. nr. 65/2001 și apoi C. fisc., au avut ca obiectiv dezvoltarea regională și s-au situat, în genere, sub pragul de minimis. La data de 1 ianuarie 2007 a intrat în vigoare O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat, necesitatea adoptării ei fiind impusă de efectele aderării României la Uniunea Europeană, care a atras transferul competențelor de decizie în materia autorizării, stopării sau recuperării ajutoarelor de stat de la Consiliul Concurenței la Comisia Europeană și aplicabilitatea directă a legislației comunitare în domeniul ajutorului de stat. Pornind de la prevederile art. 1 lit. b) din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 659/1999, conform cărora ajutorul existent este definit ca fiind orice ajutor de stat care a existat înainte de intrarea în vigoare a Tratatului într-un stat membru, respectiv schemele de ajutor și ajutoarele individuale puse în aplicare anterior și ulterior intrării în vigoare a Tratatului, facilitățile fiscale acordare parcurilor industriale prin efectul legii în condițiile normative expuse anterior pot fi calificate drept ajutoare de stat existente la data de 1 ianuarie 2007. După această dată, așa cum rezultă din dispozițiile O.U.G. nr. 117/2006, corelate cu cele ale Regulamentului nr. 659/1999 și cu o serie de prevederi ale Regulamentului nr. 794/2004 de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 659/1999, Comisia Europeană a dobândit atribuția de a solicita statelor membre informații despre ajutoarele existente, de a decide dacă este cazul să deschidă o procedură oficială de investigare și de a decide ca statul membru să ia măsurile necesare pentru stoparea sau recuperarea ajutorului de la beneficiar, măsuri ce pot include modificări de fond ale schemei de ajutor, introducerea unor cerințe procedurale sau chiar abrogarea schemei de ajutor. În acest context legislativ, actele administrativ-fiscale prin care recurenta-pârâtă a decis impunerea terenurilor și construcțiilor parcului industrial pentru anul 2008, motivând că scutirile existente încă din 2004 încalcă prevederile art. 87 - 89 din Tratat, au natura unor măsuri de stopare a ajutorului de stat existent, dispuse cu încălcarea competenței exclusive a Comisiei Europene. Un argument suplimentar, în sensul că autoritatea publică locală nu putea interveni într-un domeniu în care C. fisc. prevede expres scutirea de impozite, cu atât mai mult cu cât, așa cum rezultă din cele expuse anterior, prin măsurile dispuse, D.F. Brașov a intervenit în aria de competență a instituției comunitare, poate fi dispus din considerentele Deciziei nr. 1131/2008 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 791/26.11.2008.

Exercitarea căii de atac a revizuirii Împotriva Deciziei nr. 252 din 21 ianuarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, recurenta-pârâtă D.F. Brașov a formulat o cerere de revizuire, înregistrată la data de 4 februarie 2010, nemotivată în fapt și întemeiată în drept pe prevederile art. 322 și urm. C. proc. civ. Ulterior, la data de 1 octombrie 2010, revizuenta și-a motivat cererea de revizuire, întemeind-o, în drept, pe prevederile art. 21 din Legea nr. 554/2004. În motivarea căii de atac, revizuenta a arătat, în esență, că decizia de recurs a fost pronunțată cu încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, cu referire la prevederile art. 87 și 88 din Tratatul de Instituire a Comunității Europene (TCE), la dispozițiile Regulamentului (CE) nr. 659/1999 și a Regulamentului (CE) nr. 794/2004, de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 659/1999, de stabilire a normelor de aplicare a art. 93 din Tratatul de Instituire a Comunității Europene, precum și la Comunicarea Comisiei Europene nr. 2009/85/01, privind aplicarea normelor referitoare la ajutoarele de stat de către instanțele naționale. Argumentând, pe larg, motivul de revizuire invocat, D.F. Brașov a arătat că instanța de recurs a interpretat greșit și contrar normelor comunitare normele de drept ce definesc ajutorul de stat existent, natura juridică a scutirilor la plata impozitului pe clădiri și terenuri, prin efectul legii și procedurale naționale în domeniul ajutorului de stat și a anexat practică judiciară și administrativă în materie.

Apărările intimatei Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 17 noiembrie 2010, intimata SC "R." SA a solicitat respingerea cererii de revizuire, în principal, ca inadmisibilă și, în subsidiar, ca neîntemeiată, arătând, în esență, că revizuenta nu face decât să reia susținerile din faza procesuală a recursului, susțineri pe care instanța de recurs le-a analizat inclusiv prin prisma nomelor comunitare invocate de revizuentă. Prin notele scrise formulate la aceeași dată, intimata a solicitat admiterea excepției de tardivitate a cererii de revizuire, în raport cu prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora, calea de atac se formulează în termen de 15 zile de la comunicare, ce se face, prin derogare de la regula consacrată în art. 17 alin. (3), la cererea temeinic motivată a părții interesate, în termen de 15 zile de la pronunțare. În acest sens, intimata a arătat că decizia de recurs a fost pronunțată la data de 21 ianuarie 2010, la dosar nu există o cerere de comunicare, temeinic motivată, formulată de către D.F. Brașov în termen de 15 zile de la pronunțare, cererea de revizuire nemotivată, înregistrată la data de 4 februarie 2010, nu îndeplinește condițiile impuse prin art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, iar motivarea depusă la data de 1 octombrie 2010 nu se încadrează în termenul de 15 zile de la comunicarea deciziei. II. Considerentele Înaltei Curți asupra revizuirii Examinând cu prioritate excepția tardivității formulării cererii de revizuire, în temeiul prevederilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ. "Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii", corelate cu cele ale art. 326 alin. (1) C. proc. civ., "Cererea de revizuire se judecă potrivit dispozițiilor prevăzute pentru cererea de chemare în judecată", aplicabile și în materia contenciosului administrativ, potrivit art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că excepția este întemeiată, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, "Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea hotărârilor rămase definitive și irevocabile prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată. Cererea de revizuire se introduce în termen de 15 zile de la comunicare, care se face, prin derogare de la regula consacrată de art. 17 alin. (3), la cererea temeinic motivată a părții interesate, în termen de 15 zile de la pronunțare…." Prevederea legală citată induce o serie de neclarități în legătură cu natura și regimul juridic al "cererii temeinic motivate a părții interesate", dar nu poate fi interpretată în sensul că instituie o obligație pentru partea care intenționează să formuleze o cerere de revizuire de a solicita comunicarea hotărârii în termen de 15 zile de la pronunțare, de la care curge apoi termenul de 15 zile pentru exercitarea căii de atac. Dimpotrivă, textul oferă persoanei care se consideră vătămată un instrument procedural prin intermediul căruia poate scurta termenul general prevăzut de art. 17 alin. (3) din aceeași lege, pentru motivarea și comunicarea hotărârilor, atunci când consideră că un asemenea demers este necesar pentru protejarea drepturilor sau intereselor legitime. De aceea, momentul de început al curgerii termenului pentru formularea cererii de revizuire se raportează la data la care a primit hotărârea sau a luat cunoștință de ea într-un alt mod, indiferent dacă a solicitat sau nu comunicarea în condițiile expuse mai sus, pentru că numai din acel moment poate aprecia dacă există sau nu o încălcare a principiului priorității dreptului comunitar pe care să-și fundamenteze demersul judiciar. Înalta Curte constată că, în speță, cererea de revizuire întemeiată pe prevederile art. 21 alin. (2) C. proc. civ. a fost înregistrată abia la data de 1 octombrie 2010, mult după împlinirea termenului de 15 zile de la comunicarea deciziei care, potrivit extrasului din programul E. aflat la dosar, s-a efectuat cu adresa de expediere din data de 19 mai 2010, a cărei primire partea nu a contestat-o. Cererea inițială de revizuire nu poate fi considerată ca îndeplinind condițiile de regularitate impuse de lege, pentru că nu este motivată nici în fapt, nici în drept, pe încălcarea principiului dreptului comunitar, în sensul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, fiind un demers pur formal, în care au fost invocate, cu titlu generic, prevederile art. 322 și urm. C. proc. civ. 2. Temeiul de drept al soluției adoptate asupra revizuirii Având în vedere toate împrejurările expuse mai sus și ținând seama de prevederile art. 103 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora neexercitarea oricărei căi de atac în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire ca tardiv formulată.