ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5454/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5454/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel

Brașov, reclamanta SC R. SA Brașov a solicitat, în contradictoriu cu D.F.

Brașov, să se dispună anularea Deciziei de impunere din 20 martie 2008 și a Dispoziției

din 15 mai 2008 emise de pârâtă.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că are sediul social și își desfășoară întreaga

activitate în interiorul Parcului industrial P.R., așa cum acesta este

delimitat prin H.G. nr. 1019/2004, fiind scutită de plata impozitelor pe

clădiri și pe terenuri, conform art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin. (1)

lit. l) din Legea nr. 571/2003.

Încălcând

dispozițiile legale menționate, pârâta a procedat la emiterea deciziilor de

impunere contestate, în vederea perceperii impozitului pe clădirile și

terenurile aflate în proprietatea reclamantei, fapt ce a determinat-o pe

aceasta din urmă să formuleze contestație în temeiul art. 205 - 207 din O.G.

nr. 92/2003.

Contestația

reclamantei a fost respinsă ca neîntemeiată, prin Dispoziția din 15 mai 2008 de

către D.F. Brașov.

instanțe

Curtea de Apel

Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, prin Sentința civilă nr. 113

din 15 septembrie 2008, a admis acțiunea reclamantei dispunând anularea în parte

a Deciziei de impunere din 20 martie 2008 și a Dispoziției din 15 mai 2008

emise de pârâtă, privind suma totală de 919.808 RON, din care 856.154 RON

impozit pe clădiri (2004 - 2007) și suma de 63.754 RON impozit pe terenuri

(2004 - 2007), sumă reținută în sarcina reclamantei prin decizia de impunere

mai sus-menționată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța a reținut că reclamanta face parte din Parcul

Industrial P.R. SA și își desfășoară întreaga activitate în perimetrul

Parcului, înființat și delimitat în condițiile O.G. nr. 65/2001 prin O.U.G. nr.

115/2003 privind privatizarea SC R. SA și constituirea Parcului industrial pe

platforma SC R. SA și prin H.G. nr. 1019/2004 privind delimitarea Parcului,

fapt ce rezultă din actele dosarului.

Prin urmare, în

raport cu prevederile art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin. (1) lit. l)

din C. fisc. - Legea nr. 571/2003, reclamanta este scutită prin efectul legii

de plata impozitului pe terenurile și clădirile din parcurile industriale și nu

constituie ajutor de stat.

S-a apreciat că nu

este vorba de un ajutor de stat, ci de o scutire de plata taxelor și

impozitelor prevăzută de C. fisc., măsură cu caracter general și

nediscriminatoriu acordată societăților înființate ca parcuri industriale

pentru a-și desfășura activitatea în bune condiții.

În ce privește

celelalte sume reținute în sarcina reclamantei prin decizia de impunere,

instanța a apreciat, în raport cu obiectul acțiunii și de temeiul de drept, că

acestea nu sunt supuse verificării, astfel încât a menținut dispozițiile

deciziei cu privire la alte taxe și impozite (pe utilaje etc.)

de pârât

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs pârâta D.F. Brașov, criticând-o pentru nelegalitate,

în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea căii de

atac, recurenta-pârâtă a arătat că instanța de fond a considerat greșit că în

speță nu se pune problema unui ajutor de stat care contravine prevederilor art.

87 - 89 din Tratatul de instituire a Comunității Europene, omițând să ia în apreciere,

pe de o parte, opinia exprimată de Consiliul Concurenței și, pe de altă parte,

concluzia ce se desprinde din interpretarea C. fisc. prin prisma prevederilor

O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de

stat, în armonie cu legislația românească și europeană în materie.

În acest sens,

recurenta-pârâtă a arătat că intimata-reclamantă nu poate beneficia ope legis

de facilități fiscale constând în scutirea de plata impozitului pe clădiri și a

impozitului pe teren, pentru că acestea ar reprezenta ajutor de stat potrivit

dispozițiilor Legii nr. 143/1999 privind ajutorul de stat, ale O.U.G. nr.

117/2006 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat și ale

art. 87 și 88 din Tratatul CE și ar fi supuse notificării.

A mai arătat că,

potrivit O.U.G. nr. 117/2006, Consiliul Concurenței îndeplinește rolul de

autoritate de contact în raporturile dinte Comisia Europeană și autoritățile

publice, alți furnizori și beneficiarii ajutorului de stat, iar prin adresa din

01 martie 2007, Consiliul Concurenței a comunicat D.F. Brașov că facilitățile

fiscale care își au temeiul în C. fisc. reprezintă ajutor de stat în sensul

art. 87 din Tratat, avizând negativ acordarea unei scutiri fără avizul Comisiei

Europene.

Cu privire la situația

specifică parcurilor industriale, recurenta-pârâtă a făcut trimitere la adresa

din 17 mai 2007, prin care Consiliul Concurenței a arătat că ajutoarele de stat

pot fi acordate în două modalități - ca alocări specifice în temeiul unei

scheme de ajutor de stat regional exceptată de la notificare, în condițiile

Regulamentului nr. 1628/2006 privind aplicarea art. 87 și 88 din Tratatul CE

ajutorului național regional pentru investiții sau ca alocări specifice în

temeiul unei scheme de ajutor de stat regional supusă obligației de notificare,

potrivit liniilor directoare privind ajutoarele de stat regionale pentru

perioada 2007 - 2013 (2006 /C 54/08). În oricare dintre cele două situații este

necesară întocmirea unei scheme de ajutor de stat care să fie supusă informării

sau autorizării Comisiei Europene.

Prin Hotărârea nr.

273 din 31 martie 2008, Consiliul Local Brașov a aprobat notificarea

Consiliului Concurenței în vederea transmiterii acesteia către Comisia

Europeană pentru autorizarea ajutorului de stat sub forma scutirii de plata

impozitului pe clădiri și pe terenurile parcului industrial administrat de SC

"P.R." SA, dar prin adresa din 8 mai 2008, Consiliul Concurenței i-a

transmis punctul de vedere motivat, în sensul că nu pot fi acordate facilitățile

fiscale prevăzute de art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 lit. l) din C. fisc.

în recurs.

Prin Decizia nr. 252

din 21 ianuarie 2010 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, a respins recursul declarat de D.F. Brașov împotriva

Sentinței civile nr. 113 din 15 septembrie 2008 a Curții de Apel Brașov, secția

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pentru a pronunța

această hotărâre s-au reținut următoarele.

Soluționarea cauzei

presupune clarificarea a două chestiuni de drept: pe de o parte natura juridică

a facilităților fiscale acordate parcurilor industriale prin C. fisc. - în

sensul calificării acestora ca fiind sau nu ajutoare de stat și, pe de altă

parte, competența derulării procedurilor de control și de recuperare a

ajutorului de stat ilegal sau incompatibil cu obiectivele comunitare după

aderarea României la Uniunea Europeană.

În ce privește primul

aspect, Înalta Curte constată că instanța de fond a reținut în mod greșit că

facilitățile fiscale acordate prin lege parcurilor industriale nu ar reprezenta

ajutor de stat, criticile formulate în acest sens de recurenta-pârâtă fiind

întemeiate.

SC "P.R."SA

a primit titlul de parc industrial prin Ordinul ministrului administrației și

internelor nr. 255/2004, publicat în M. Of. nr. 980/25.10.2004, ordin emis în

executarea art. 4 din O.G. nr. 65/2001 privind constituirea și funcționarea

parcurilor industriale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 490/2002.

În calitate de

societate care activează în cadrul unui parc industrial, intimata-reclamantă a

intrat sub incidența scutirilor de impozite și taxe locale pentru clădiri și

terenuri, prevăzute de art. 250 alin. (1) pct. 9 și 257 lit. l) din C. fisc.

La acea dată era în

vigoare Legea nr. 143/1999 privind ajutorul de stat, care în art. 2 alin. (8)

includea exceptările, reducerile sau amânările de la plata taxelor și

impozitelor între modalitățile de acordare a ajutorului de stat, iar art. 11

din Instrucțiunile de acordare și anulare a titlului de parc industrial,

aprobate prin Ordinul nr. 264/2002 al Ministrului dezvoltării și prognozei,

califica facilitățile acordate parcurilor industriale drept ajutoare de stat

regionale, ce pot fi acordate în limitele rezultate din Harta intensității

maxime a ajutoarelor de stat cu finalitate regională în România.

Aceeași concluzie se

desprinde și din Raportul întocmit de Consiliul Concurenței privind ajutoarele

de stat acordate în România în perioada 2004 - 2006, publicat în M. Of., Partea

I, nr. 698 bis/14.10.2008, care în Capitolul 8 - Ajutoarele fiscale din România

acordate în perioada 2004 - 2006 menționa că ajutoarele de stat acordate sub

forma scutirilor totale sau parțiale de plata impozitelor și taxelor în scopul

realizării de investiții și creării de noi locuri de muncă instituite printr-o

serie de acte normative, printre care O.G. nr. 65/2001 și apoi C. fisc., au

avut ca obiectiv dezvoltarea regională și s-au situat, în genere, sub pragul de

minimis.

La data de 1 ianuarie

2007 a intrat în vigoare O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naționale în

domeniul ajutorului de stat, necesitatea adoptării ei fiind impusă de efectele

aderării României la Uniunea Europeană, care a atras transferul competențelor

de decizie în materia autorizării, stopării sau recuperării ajutoarelor de stat

de la Consiliul Concurenței la Comisia Europeană și aplicabilitatea directă a

legislației comunitare în domeniul ajutorului de stat.

Pornind de la

prevederile art. 1 lit. b) din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 659/1999,

conform cărora ajutorul existent este definit ca fiind orice ajutor de stat

care a existat înainte de intrarea în vigoare a Tratatului într-un stat membru,

respectiv schemele de ajutor și ajutoarele individuale puse în aplicare

anterior și ulterior intrării în vigoare a Tratatului, facilitățile fiscale

acordare parcurilor industriale prin efectul legii în condițiile normative

expuse anterior pot fi calificate drept ajutoare de stat existente la data de 1

ianuarie 2007.

După această dată,

așa cum rezultă din dispozițiile O.U.G. nr. 117/2006, corelate cu cele ale

Regulamentului nr. 659/1999 și cu o serie de prevederi ale Regulamentului nr.

794/2004 de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 659/1999, Comisia

Europeană a dobândit atribuția de a solicita statelor membre informații despre

ajutoarele existente, de a decide dacă este cazul să deschidă o procedură

oficială de investigare și de a decide ca statul membru să ia măsurile necesare

pentru stoparea sau recuperarea ajutorului de la beneficiar, măsuri ce pot include

modificări de fond ale schemei de ajutor, introducerea unor cerințe procedurale

sau chiar abrogarea schemei de ajutor.

În acest context

legislativ, actele administrativ-fiscale prin care recurenta-pârâtă a decis

impunerea terenurilor și construcțiilor parcului industrial pentru anul 2008,

motivând că scutirile existente încă din 2004 încalcă prevederile art. 87 - 89

din Tratat, au natura unor măsuri de stopare a ajutorului de stat existent,

dispuse cu încălcarea competenței exclusive a Comisiei Europene.

Un argument

suplimentar, în sensul că autoritatea publică locală nu putea interveni într-un

domeniu în care C. fisc. prevede expres scutirea de impozite, cu atât mai mult

cu cât, așa cum rezultă din cele expuse anterior, prin măsurile dispuse, D.F.

Brașov a intervenit în aria de competență a instituției comunitare, poate fi

dispus din considerentele Deciziei nr. 1131/2008 a Curții Constituționale,

publicată în M. Of. nr. 791/26.11.2008.

de atac a revizuirii

Împotriva Deciziei

nr. 252 din 21 ianuarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal, recurenta-pârâtă D.F. Brașov a formulat o

cerere de revizuire, înregistrată la data de 4 februarie 2010, nemotivată în

fapt și întemeiată în drept pe prevederile art. 322 și urm. C. proc. civ.

Ulterior, la data de

1 octombrie 2010, revizuenta și-a motivat cererea de revizuire, întemeind-o, în

drept, pe prevederile art. 21 din Legea nr. 554/2004.

În motivarea căii de

atac, revizuenta a arătat, în esență, că decizia de recurs a fost pronunțată cu

încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, cu referire la

prevederile art. 87 și 88 din Tratatul de Instituire a Comunității Europene

(TCE), la dispozițiile Regulamentului (CE) nr. 659/1999 și a Regulamentului

(CE) nr. 794/2004, de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 659/1999, de

stabilire a normelor de aplicare a art. 93 din Tratatul de Instituire a

Comunității Europene, precum și la Comunicarea Comisiei Europene nr.

2009/85/01, privind aplicarea normelor referitoare la ajutoarele de stat de

către instanțele naționale.

Argumentând, pe larg,

motivul de revizuire invocat, D.F. Brașov a arătat că instanța de recurs a

interpretat greșit și contrar normelor comunitare normele de drept ce definesc ajutorul

de stat existent, natura juridică a scutirilor la plata impozitului pe clădiri

și terenuri, prin efectul legii și procedurale naționale în domeniul ajutorului

de stat și a anexat practică judiciară și administrativă în materie.

Prin întâmpinarea

depusă la dosar la data de 17 noiembrie 2010, intimata SC "R." SA a

solicitat respingerea cererii de revizuire, în principal, ca inadmisibilă și,

în subsidiar, ca neîntemeiată, arătând, în esență, că revizuenta nu face decât

să reia susținerile din faza procesuală a recursului, susțineri pe care

instanța de recurs le-a analizat inclusiv prin prisma nomelor comunitare

invocate de revizuentă.

Prin notele scrise

formulate la aceeași dată, intimata a solicitat admiterea excepției de tardivitate

a cererii de revizuire, în raport cu prevederile art. 21 alin. (2) din Legea

nr. 554/2004, potrivit cărora, calea de atac se formulează în termen de 15 zile

de la comunicare, ce se face, prin derogare de la regula consacrată în art. 17

alin. (3), la cererea temeinic motivată a părții interesate, în termen de 15

zile de la pronunțare.

În acest sens,

intimata a arătat că decizia de recurs a fost pronunțată la data de 21 ianuarie

2010, la dosar nu există o cerere de comunicare, temeinic motivată, formulată

de către D.F. Brașov în termen de 15 zile de la pronunțare, cererea de

revizuire nemotivată, înregistrată la data de 4 februarie 2010, nu îndeplinește

condițiile impuse prin art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, iar motivarea

depusă la data de 1 octombrie 2010 nu se încadrează în termenul de 15 zile de

la comunicarea deciziei.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra revizuirii

Examinând cu

prioritate excepția tardivității formulării cererii de revizuire, în temeiul

prevederilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ. "Instanța se va pronunța mai

întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac

de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii", corelate

cu cele ale art. 326 alin. (1) C. proc. civ., "Cererea de revizuire se

judecă potrivit dispozițiilor prevăzute pentru cererea de chemare în

judecată", aplicabile și în materia contenciosului administrativ, potrivit

art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că excepția

este întemeiată, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

și de drept relevante

Potrivit art. 21

alin. (2) din Legea nr. 554/2004, "Constituie motiv de revizuire, care se

adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea hotărârilor rămase definitive

și irevocabile prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar,

reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din

Constituția României, republicată. Cererea de revizuire se introduce în termen

de 15 zile de la comunicare, care se face, prin derogare de la regula

consacrată de art. 17 alin. (3), la cererea temeinic motivată a părții

interesate, în termen de 15 zile de la pronunțare…."

Prevederea legală

citată induce o serie de neclarități în legătură cu natura și regimul juridic

al "cererii temeinic motivate a părții interesate", dar nu poate fi

interpretată în sensul că instituie o obligație pentru partea care

intenționează să formuleze o cerere de revizuire de a solicita comunicarea

hotărârii în termen de 15 zile de la pronunțare, de la care curge apoi termenul

de 15 zile pentru exercitarea căii de atac. Dimpotrivă, textul oferă persoanei

care se consideră vătămată un instrument procedural prin intermediul căruia

poate scurta termenul general prevăzut de art. 17 alin. (3) din aceeași lege,

pentru motivarea și comunicarea hotărârilor, atunci când consideră că un

asemenea demers este necesar pentru protejarea drepturilor sau intereselor

legitime.

De aceea, momentul de

început al curgerii termenului pentru formularea cererii de revizuire se

raportează la data la care a primit hotărârea sau a luat cunoștință de ea

într-un alt mod, indiferent dacă a solicitat sau nu comunicarea în condițiile

expuse mai sus, pentru că numai din acel moment poate aprecia dacă există sau

nu o încălcare a principiului priorității dreptului comunitar pe care să-și

fundamenteze demersul judiciar.

Înalta Curte constată

că, în speță, cererea de revizuire întemeiată pe prevederile art. 21 alin. (2)

C. proc. civ. a fost înregistrată abia la data de 1 octombrie 2010, mult după

împlinirea termenului de 15 zile de la comunicarea deciziei care, potrivit

extrasului din programul E. aflat la dosar, s-a efectuat cu adresa de expediere

din data de 19 mai 2010, a cărei primire partea nu a contestat-o.

Cererea inițială de

revizuire nu poate fi considerată ca îndeplinind condițiile de regularitate

impuse de lege, pentru că nu este motivată nici în fapt, nici în drept, pe

încălcarea principiului dreptului comunitar, în sensul art. 21 alin. (2) din

Legea nr. 554/2004, fiind un demers pur formal, în care au fost invocate, cu

titlu generic, prevederile art. 322 și urm. C. proc. civ.

al soluției adoptate asupra revizuirii

Având în vedere toate

împrejurările expuse mai sus și ținând seama de prevederile art. 103 alin. (1)

C. proc. civ., potrivit cărora neexercitarea oricărei căi de atac în termenul

legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când

partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de

voința ei, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire ca tardiv formulată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de

revizuire formulată de D.F. Brașov împotriva Deciziei nr. 252 din 21 ianuarie

2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, ca tardiv declarat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 7 decembrie 2010.