ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4981/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4981/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cererii de revizuire

de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta SC A. SA Brașov

a solicitat, în contradictoriu cu D.F. Brașov, să se dispună anularea deciziei de

impunere nr. 28697 din 25 februarie 2008 și a dispoziției din 16 aprilie 2008, emise

de pârâtă, cu privire la obligarea reclamantei la plata impozitelor pe terenuri

și clădiri stabilite pentru perioada 25 octombrie 2004 - 30 iunie 2007.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că are sediul social și își desfășoară întreaga activitate în

interiorul Parcului Industrial P.R. SA, așa cum acesta este delimitat prin H.G.

nr. 1019/2004, fiind scutită de plata impozitelor pe clădiri și pe terenuri, conform

art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/2003.

Încălcând dispozițiile

legale menționate, pârâta a procedat la emiterea deciziilor de impunere contestate,

în vederea perceperii impozitului pe clădirile și terenurile aflate în proprietatea

reclamantei, fapt ce a determinat-o pe aceasta din urmă să formuleze contestație

în temeiul art. 205-207 din O.G. nr. 92/2003.

Contestația reclamantei

a fost respinsă ca neîntemeiată, prin dispoziția din 16 aprilie 2008 de către D.F.

Brașov.

Curtea de Apel Brașov,

secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 28/F din 09

februarie 2009 a admis în parte acțiunea reclamantei SC A. SA Brașov, dispunând

anularea în parte a deciziei de impunere nr. 28697 din 25 februarie 2008 și a dispoziției

din 16 aprilie 2008 emise de pârâtă, privind obligarea reclamantei la plata impozitelor

pe terenuri și clădiri stabilite pentru perioada 25 octombrie 2004 - 30 iunie 2007

și a respins restul pretențiilor reclamantei, privind obligarea acesteia la plata

impozitelor pe terenuri și clădiri stabilite pentru perioada 01 aprilie 2004 -25

octombrie 2004.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța a reținut că prin privatizarea și constituirea parcului industrial

pe platforma SC R. SA, reclamanta a fost inclusă printre societățile comerciale

ce funcționează pe platforma Parcului industrial P.R. SA, iar prin adresa din

26 februarie 2008, Parlamentul României a comunicat reclamantei și altor societăți

comerciale că scutirile prevăzute de C. fisc. operează de drept prin efectul legii,

nediscriminatoriu și nu reprezintă măsuri de natura ajutorului de stat, iar sintagma

„potrivit legii” din art. 250 și art. 257 C. fisc. se referă numai la regimul juridic

de constituire și funcționare a parcurilor industriale, nicidecum la regimul acordării

ajutorului de stat.

Astfel, în raport de prevederile

art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin. (1) lit. l) din C. fisc. - Legea

nr. 571/2003, Curtea de Apel a apreciat că reclamanta este scutită prin efectul

legii de plata impozitului pe terenurile și clădirile din parcurile industriale

și nu constituie ajutor de stat.

Față de această situație,

s-a constatat că decizia de impunere nr. 28697 din 25 februarie 2008 este nelegală.

Prin urmare, s-a apreciat

că nu este vorba de un ajutor de stat așa cum este reglementat de dispozițiile

art. 87 și art. 88 din Tratatul de Instituire a Comunității Europene, ci de o scutire

de plata taxelor și impozitelor prevăzută de C. fisc. și reprezintă o măsură cu

caracter general și nediscriminatoriu acordată societăților înființate ca parcuri

industriale pentru a-și desfășura activitatea în bune condiții.

Împotriva sentinței instanței

de fond pârâta D.F. Brașov a declarat recurs criticând-o pentru nelegalitate, în

temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 251 din

21 ianuarie 2010 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, a respins recursul declarat de D.F. Brașov împotriva sentinței nr. 28/F

din 12 februarie 2009 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

S-a reținut de Înalta

Curte că soluționarea cauzei de față presupune clarificarea a două chestiuni de

drept: pe de o parte natura juridică a facilităților fiscale acordate parcurilor

industriale prin C. fisc. - în sensul calificării acestora ca fiind sau nu ajutoare

de stat și pe de altă parte, competența derulării procedurilor de control și de

recuperare a ajutorului de stat ilegal sau incompatibil cu obiectivele comunitare

după aderarea României la Uniunea Europeană.

În ceea ce privește primul

aspect, Înalta Curte a constatat că instanța de fond a reținut greșit că facilitățile

fiscale acordate prin lege parcurilor industriale nu ar reprezenta ajutor de stat,

criticile formulate în acest sens de recurenta-pârâtă fiind întemeiate.

Societatea comercială

P.R. SA a primit titlul de parc industrial prin Ordinul Ministrului Administrației

și Internelor nr. 255/2004, publicat în M. Of. nr. 980/25.10.2004, ordin emis în

executarea art. 4 din O.G. nr. 65/2001 privind constituirea și funcționarea parcurilor

industriale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 490/2002.

În calitate de societate

care activează în cadrul unui parc industrial, intimata-reclamantă a intrat sub

incidența scutirilor de impozite și taxe locale pentru clădiri și terenuri, prevăzute

de art. 250 alin. (1) pct. 9 și 257 lit. l) C. fisc.

La acea dată era în vigoare

Legea nr. 143/1999 privind ajutorul de stat, care în art. 2 alin. (8) includea exceptările,

reducerile sau amânările de la plata taxelor și impozitelor între modalitățile de

acordare a ajutorului de stat, iar art. 11 din instrucțiunile de acordare și anulare

a titlului de parc industrial, aprobate prin Ordinul nr. 264/2002 al ministrului

dezvoltării și prognozei, califica facilitățile acordate parcurilor industriale

drept ajutoare de stat regionale, ce pot fi acordate în limitele rezultate din Harta

intensității maxime a ajutoarelor de stat cu finalitate regională în România.

Aceeași concluzie se desprinde

și din Raportul întocmit de Consiliul Concurenței privind ajutoarele de stat acordate

în România în perioada 2004 - 2006, publicat în M. Of., Partea I, nr. 698 bis/14.10.2008,

care în capitolul 8 - Ajutoarele fiscale din România acordate în perioada 2004 -

2006 menționa că ajutoarele de stat acordate sub forma scutirilor totale sau parțiale

de plata impozitelor și taxelor în scopul realizării de investiții și creării de

noi locuri de muncă instituite printr-o serie de acte normative, printre care O.G.

nr. 65/2001 și apoi C. fisc., au avut ca obiectiv dezvoltarea regională și s-au

situat, în genere, sub pragul de minimis.

La data de 1 ianuarie

2007 a intrat în vigoare O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naționale în domeniul

ajutorului de stat, necesitatea adoptării ei fiind impusă de efectele aderării României

la Uniunea Europeană, care a atras transferul competențelor de decizie în materia

autorizării, stopării sau recuperării ajutoarelor de stat de la Consiliul Concurenței

la Comisia Europeană și aplicabilitatea directă a legislației comunitare în domeniul

ajutorului de stat.

Pornind de la prevederile

art. 1 lit. b) din regulamentul Consiliului (CE) nr. 659/1999, conform cărora ajutorul

existent este definit ca fiind orice ajutor de stat care a existat înainte de intrarea

în vigoare a Tratatului într-un stat membru, respectiv schemele de ajutor și ajutoarele

individuale puse în aplicare anterior și ulterior intrării în vigoare a tratatului,

facilitățile fiscale acordate parcurilor industriale prin efectul legii în condițiile

normative expuse anterior pot fi calificate drept ajutoare de stat existente la

data de 1 ianuarie 2007.

După această dată, așa

cum rezultă din dispozițiile O.U.G. nr. 117/2006, corelate cu cele ale Regulamentului

nr. 659/1999 și cu o serie de prevederi ale Regulamentului nr. 794/2004 de punere

în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 659/1999, Comisia Europeană a dobândit atribuția

de a solicita statelor membre informații despre ajutoarele existente, de a decide

dacă este cazul să deschidă o procedură oficială de investigare și de a decide ca

statul membru să ia măsurile necesare pentru stoparea sau recuperarea ajutorului

de la beneficiar, măsuri ce pot include modificări de fond ale schemei de ajutor,

introducerea unor cerințe procedurale sau chiar abrogarea schemei de ajutor.

În acest context legislativ,

actele administrativ fiscale prin care recurenta-pârâtă a decis impunerea terenurilor

și construcțiilor parcului industrial pentru anul 2008, motivând că scutirile existente

încă din 2004 încalcă prevederile art. 87-89 din Tratat, au natura unor măsuri de

stopare a ajutorului de stat existent, dispuse cu încălcarea competenței exclusive

a Comisiei Europene.

Un argument suplimentar,

în sensul că autoritatea publică locală nu putea interveni într-un domeniu în care

C. fisc. prevede expres scutirea de impozite, cu atât mai mult cu cât, așa cum rezultă

din cele expuse anterior, prin măsurile dispuse, D.F. Brașov a intervenit în aria

de competență a instituției comunitare, poate fi dispus din considerentele Deciziei

nr. 1131/2008 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 791/26.11.2008.

Împotriva deciziei

nr. 251 din 21 ianuarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, D.F. Brașov a formulat cerere de revizuire.

Cererea de revizuire este

întemeiată pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, republicată.

În motivarea cererii de

revizuire se arată că potrivit art. 14 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/1999 privind

ajutorul de stat, „(1) Orice ajutor de stat, sub orice formă și indiferent de beneficiar,

trebuie autorizat de Consiliul Concurenței din punct de vedere al efectelor asupra

concurenței, cu excepția cazurilor când prezenta lege prevede altfel.

(2) Ajutoarele de stat

sub formă de schemă sau ajutoare individuale, prevăzute în proiecte de acte normative

sau în proiecte de acte administrative - legi, ordonanțe, ordonanțe de urgență,

hotărâri ale Guvernului etc., se notifică Consiliului Concurenței și se acordă numai

după autorizarea lor de către acesta".

Până la data aderării

la Uniunea Europeană, în România autoritatea de control al ajutorului de stat fiind

Consiliul Concurenței, ajutorul de stat indiferent de forma acestuia, trebuia notificat

consiliului în conformitate cu art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/1999, republicată

privind ajutorul de stat, în vigoare până la data de 01 ianuarie 2007.

Urmare a notificării,

Consiliul Concurenței după o prealabilă analiză, în conformitate cu art. 21 din

Legea nr. 143/1999, republicată privind ajutorul de stat, avea atribuția emiterii

unei decizii prin care să decidă asupra măsurii notificate.

Revizuenta menționează

că nici după data aderării, intimata nu a prezentat D.F. Brașov, o decizie a Consiliului

Concurenței, în temeiul căreia aceasta, să fi beneficiat de un ajutor de stat concretizat

în scutirea la plata impozitului pe clădiri și teren.

Astfel, având în vedere

prevederile art. 3 alin (1) din Legea nr. 143/1999, republicată, privind ajutorul

de stat, se poate constata cu ușurință că ajutoarele de stat în discuție, fără o

prealabilă autorizare nu pot fi calificate ca fiind ajutoare de stat existente.

Art. 1 alin. (3) și

alin. (4) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., prevăd că „în materie fiscală,

dispozițiile prezentului Cod prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte

normative, în caz de conflict între acestea aplicându-se dispozițiile C. fisc. Dacă

orice prevedere a prezentului Cod contravine unei prevederi a unui tratat la care

România este parte, se aplică prevederea acelui tratat”.

Esența acestor dispoziții

se regăsește și în dispozițiile art. 148 alin. (2) din Constituția României care

prevăd „ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene,

precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate

față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului

de aderare”.

Revizuenta mai arată că

Tratatul CE reglementează ajutoarele acordate de state sau prin intermediul resurselor

de stat sub orice formă, care denaturează sau amenință să denatureze concurența

prin favorizarea anumitor întreprinderi sau a producerii anumitor bunuri, în măsura

în care acestea afectează schimburile comerciale dintre statele membre.

În vederea aplicării

art. 87-89 din Tratatul de instituire a Comunității Europene, prin O.U.G. nr. 117/2006,

aprobată prin Legea nr. 137/2007, au fost reglementate procedurile naționale în

materia ajutorului de stat.

Sub aspect procedural,

revizuenta susține că prevederile legale incidente în materia acordării ajutoarelor

de stat concretizate prin facilități fiscale, nu pot fi interpretate individual,

ci trebuie coroborate cu dispozițiile art. 1 alin. (5) din C. fisc., cât și cu dispozițiile

O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat

aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 137/2007.

Prin urmare, prin dispozițiile

art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 lit. l) din Legea nr. 571/2003 - C. fisc.,

actualizată, nu sunt acordate „ope legis” ajutoare de stat parcurilor industriale

ci, respectivele dispoziții prevăd modalitatea de acordare a acestora, cu îndeplinirea

procedurilor prevăzute de O.U.G. 117/2006.

Având în vedere aceste

aspecte și faptul că de la data de 01 ianuarie 2007 a intrat în vigoare O.U.G.

nr. 117/2006, societatea reclamantă ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută

atât de legislația română cât și cea europeană în materie pentru a beneficia de

prevederile art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 lit. l) C. fisc.

În situația în care s-ar

accepta că intimata ar fi beneficiat de ajutor de stat sub forma scutirii de la

plata impozitului pe clădiri și teren, în temeiul legii, fără o prealabilă autorizare,

ar echivala cu faptul cu însuși legiuitorul a comis o ilegalitate exprimându-și

voința în acest sens prin Legea nr. 571/2003, reglementând acordarea către orice

societate ce își desfășoară activitatea în cadrul unui parc industrial, a unui ajutor

ilegal.

Practic, reiese faptul

că SC A. SA susține că legiuitorul român, cu bună știință reglementează în mod abuziv

acordarea de ajutoare ilegale.

În susținerea argumentației,

pe fondul cauzei, revizuenta arată că practica Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția de contencios administrativ și fiscal, respectiv:

- Decizia nr. 1408

din 12 martie 2009;

- Decizia nr. 1409

din 12 martie 2009;

- Decizia nr. 5866

din 16 decembrie 2009; prin care instanța de recurs, pe fondul cauzelor a respins

ca neîntemeiate acțiunile formulate de către SC E. SA, SC R. SA și SC S. SA, ce

își desfășoară activitatea în același Parc Industrial administrat de SC P.R. SA.

Competența recuperării,

rambursării sau suspendării ajutoarelor de stat revine Consiliului Concurenței (anterior

datei de 01 ianuarie 2007) și Comisiei Europene (după data de 01 ianuarie 2007,

dată de la care Consiliul Concurenței a devenit autoritate de contact), dar așa

cum prevăd dispozițiile art. 24 și art. 25 din Legea nr. 143/1999 privind ajutoarele

de stat, aceste măsuri se aplică ajutorului de stat ilegal, respectiv ajutorului

de stat interzis.

Pe de altă parte, „stoparea

ajutorului de stat existent" presupune existența unui astfel de ajutor, acordat

în condițiile legii.

În conformitate cu prevederile

art. 18 alin. (1) din O.U.G. nr. 117/2006 așa cum a fost modificată și completată

prin Legea nr. 137/2007, furnizorii de ajutor de stat sunt obligați să urmărească

modul de utilizare a ajutoarelor de stat acordate, să dispună măsuri și să transmită

Consiliului Concurenței, în formatul solicitat de acesta, toate datele și informațiile

necesare pentru monitorizarea ajutoarelor de stat la nivel național, inclusiv pentru

întocmirea rapoartelor și informărilor necesare îndeplinirii obligațiilor României

în calitate de stat membru UE.

În aplicarea acestor prevederi,

furnizorii vor emite decizii prin care se dispune stoparea sau recuperarea ajutoarelor

de stat acordate, decizii ce au caracter de titlu executoriu, astfel cum se dispune

prin alin. (3) al aceluiași text de lege.

Din economia acestor prevederi

legale, coroborate cu cele ale Normelor metodologice emise pentru aplicarea lor

și aprobate prin Ordinul Ministerului Economiei și Finanțelor nr. 1133/2008, în

temeiul dispozițiilor alin. (4) al art. 18 din O.U.G. nr. 117/2006, rezultă că în

mod cert că măsurile de stopare vizează ajutorul de stat acordat după parcurgerea

procedurilor instituite de lege în acest sens.

Prin urmare, măsurile

de stopare și/sau recuperare pot fi dispuse atunci când se constată că beneficiarii

nu respectă condițiile prevăzute în schemele de acordare a ajutoarelor de stat sau

în deciziile de autorizare a schemei sau a ajutorului individual, criteriile prevăzute

de legislația comunitară și condițiile prevăzute în Tratatul de aderare referitoare

la ajutoarele de stat acordate operatorilor economici din zonele defavorizate și

libere.

Or, decizia de impunere

în discuție nu poate fi asimilată unei astfel de măsuri, nefiind emisă ca urmare

a declanșării mecanismului de stopare a unui ajutor de stat anterior acordat, în

condițiile prevăzute de Normele metodologice de aplicare a prevederilor art. 18

din O.U.G. nr. 117/2006, modificată și completată prin Legea nr. 137/2007.

Astfel, având în vedere

că, în cazul de față, nu este vorba de un ajutor de stat existent, ajutor de stat

ilegal și nici de un ajutor de stat interzis ci de o facilitate fiscală ce reprezintă

un ajutor de stat, pentru acordarea căreia nici până în prezent nu au fost finalizate

procedurile prevăzute de lege, nici procedura prevăzută de art. 24 din Legea

nr. 143/1999, nici procedura europeană privind modificarea, stoparea, suspendarea,

rambursarea sau recuperarea ajutoarelor de stat existente autorizate sau, nu își

găsesc aplicabilitatea în cazul de față.

Revizuenta mai arată că,

datorită faptului că, până la data prezentei nu există o decizie a Consiliului Concurenței

în temeiul căreia intimata să fi beneficiat de ajutor de stat concretizat în scutirea

la plata impozitului pe clădire și teren, în mod temeinic și justificat aceasta

nu a beneficiat de nici un ajutor de stat concretizat în scutire la plata impozitului

pe clădiri și teren.

În opinia revizuentei

instanța de recurs s-a aflat în eroare, confundând deciziile de impunere emise de

către D.F. Brașov în vederea executării atribuțiilor conferite acesteia prin lege

cu o decizie de stopare sau recuperare a ajutoarelor de stat emisă de către Consiliul

Concurenței, respectiv Comisia Europeană, care se emite în vederea stopării sau

recuperării unui ajutor de stat ilegal definit prin art. 4 din Legea nr. 143/1999

ca fiind ajutorul de stat „acordat fără a fi fost autorizat de Consiliul Concurenței

sau acordat după ce a fost notificat, dar înainte de emiterea unei decizii de către

Consiliul Concurenței în termen legal".

Revizuenta consideră că

instanța de recurs, practic anulează însuși obiectul de activitate al D.F. Brașov,

prevăzut de art. 1 C. proc. fisc., acela de administrare a impozitelor și taxelor

datorate bugetului local (în realizarea cărora emite decizii de impunere potrivit

art. 85 și urm. C. proc. fisc.), obiect stabilit printr-o lege organică.

Examinând cauza prin prisma

motivelor invocate de revizuentă și a prevederilor art. 21 din Legea nr. 554/2004,

cu modificările și completările ulterioare, în raport și de toate susținerile și

apărările părților, Înalta Curte constată că cererea de revizuire este neîntemeiată.

Pentru a ajunge la această

soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Potrivit art. 21

alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, constituie

motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea

hotărârilor rămase definitive și irevocabile, prin încălcarea principiului priorității

dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20

alin. (2) din Constituția României, republicată.

Revizuirea prevăzută de

art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este tot o cale extraordinară de atac,

ca și cea prevăzută de art. 322 C. proc. civ., numai că motivul pentru care se solicită

revizuirea este diferit de cel prevăzut de C. proc. civ. și are menirea de a asigura

respectarea de către instanțele de contencios administrativ a principiului priorității

normelor dreptului comunitar față de norma internă, principiu care are și o consacrare

constituțională în art. 148 alin. (2) din Constituția României, republicată.

Instituirea căii de atac

a revizuirii prin art. 21 alin. (2) menționat, reprezintă o modalitate prin care

legiuitorul român, în materia contenciosului administrativ, a prevăzut un mijloc

procedural prin care să se poată verifica modul în care instanțele naționale respectă

principiul priorității dreptului comunitar și deci, protejarea intereselor persoanelor,

care ar putea fi lezate prin încălcări ale dreptului comunitar.

Interpretarea dispozițiilor

art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, este în sensul

că revizuirea este admisibilă numai dacă partea a invocat prioritatea dreptului

comunitar în fond sau în recurs, iar instanța nu a judecat litigiul cu considerarea

acestui aspect, analizându-l doar în baza legislației interne, ori în speță, revizuenta

a invocat încălcarea acestor principii doar în calea de atac a revizuirii.

Prin urmare, în cauza

dedusă judecății, revizuirea prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004,

cu modificările și completările ulterioare, ar putea fi admisă numai dacă s-ar constata

încălcări ale normelor de drept comunitar de către instanța de recurs a cărei decizie

este supusă revizuirii.

Aplicarea principiului

priorității dreptului comunitar, ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană,

este condiționată de existența unei incompatibilități între normele interne și cele

comunitare.

Revizuenta nu a dovedit

această cerință esențială pentru aplicarea cu prioritate a dreptului comunitar și

astfel, nu se poate reține existența unei incompatibilități între acesta și legislația

internă, pentru a fi îndeplinită cerința impusă de lege în cazul revizuirii exercitate

în baza art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările

ulterioare.

Din examinarea deciziei

a cărei revizuire se solicită rezultă că instanța de recurs a analizat argumentele

susținute în calea de atac, precum și motivele de recurs invocate, stabilind situația

de fapt și de drept prin prisma normelor legale incidente.

Încălcarea de către instanța

de recurs a prevederilor dreptului comunitar cu relevanță în materia controlului

ajutoarelor de stat în spațiul Uniunii Europene a fost neîntemeiat invocată de revizuentă

pentru considerentele care vizează rejudecarea recursului și nu pentru ipoteza juridică

avută în vedere de legiuitor la adoptarea soluției legislative cuprinsă în art.

21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Astfel, din motivele invocate

de revizuentă rezultă că prezenta cerere de revizuire tinde în realitate la o nouă

judecare a recursului, situație inadmisibilă față de prevederile art. 6 alin.

(1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, cu

referire la respectarea principiului securității raporturilor juridice.

Susținerea potrivit căreia

instanța de recurs a încălcat dispozițiile art. 87 și 88 din Tratatul de instituire

a Comunității Europene, ale Regulamentului CE nr. 659/1999 și ale Regulamentului

CE nr. 794/2004, precum și a comunicării Comisiei Europene nr. 2009/C85/01 este

neîntemeiat invocată de revizuentă.

De fapt, revizuenta invocă

considerente care vizează rejudecarea recursului și nu pentru ipoteza juridică avută

în vedere de legiuitor la adoptarea soluției legislative cuprinsă în art. 21

alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Legislația comunitară

menționată de revizuentă a fost de altfel aplicată de instanța de recurs, atât în

privința calificării naturii juridice a facilităților fiscale acordate parcurilor

industriale prin C. fisc., cât și în privința competenței derulării procedurilor

de control și de recuperare a ajutorului de stat ilegal sau incompatibil cu obiectivele

comunitare după aderarea României la Uniunea Europeană.

Față de temeiul juridic

al căii de atac exercitate, se constată că este lipsită de relevanță și susținerea

revizuentei privind soluțiile diferite pronunțate de instanța de recurs în alte

cauze similare.

În consecință, pentru

considerentele expuse, constatându-se că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute

de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare,

Înalta Curte va respinge prezenta cerere de revizuire, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire

formulată de D.F. Brașov, împotriva deciziei nr. 251 din 21 ianuarie 2010 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 12 noiembrie 2010.