ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4981/2010

Asupra cererii de revizuire de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanta SC A. SA Brașov a solicitat, în contradictoriu cu D.F. Brașov, să se dispună anularea deciziei de impunere nr. 28697 din 25 februarie 2008 și a dispoziției din 16 aprilie 2008, emise de pârâtă, cu privire la obligarea reclamantei la plata impozitelor pe terenuri și clădiri stabilite pentru perioada 25 octombrie 2004 - 30 iunie 2007. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că are sediul social și își desfășoară întreaga activitate în interiorul Parcului Industrial P.R. SA, așa cum acesta este delimitat prin H.G. nr. 1019/2004, fiind scutită de plata impozitelor pe clădiri și pe terenuri, conform art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/2003.

Încălcând dispozițiile legale menționate, pârâta a procedat la emiterea deciziilor de impunere contestate, în vederea perceperii impozitului pe clădirile și terenurile aflate în proprietatea reclamantei, fapt ce a determinat-o pe aceasta din urmă să formuleze contestație în temeiul art. 205-207 din O.G. nr. 92/2003. Contestația reclamantei a fost respinsă ca neîntemeiată, prin dispoziția din 16 aprilie 2008 de către D.F. Brașov.

Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 28/F din 09 februarie 2009 a admis în parte acțiunea reclamantei SC A. SA Brașov, dispunând anularea în parte a deciziei de impunere nr. 28697 din 25 februarie 2008 și a dispoziției din 16 aprilie 2008 emise de pârâtă, privind obligarea reclamantei la plata impozitelor pe terenuri și clădiri stabilite pentru perioada 25 octombrie 2004 - 30 iunie 2007 și a respins restul pretențiilor reclamantei, privind obligarea acesteia la plata impozitelor pe terenuri și clădiri stabilite pentru perioada 01 aprilie 2004 -25 octombrie 2004. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că prin privatizarea și constituirea parcului industrial pe platforma SC R. SA, reclamanta a fost inclusă printre societățile comerciale ce funcționează pe platforma Parcului industrial P.R.

SA, iar prin adresa din 26 februarie 2008, Parlamentul României a comunicat reclamantei și altor societăți comerciale că scutirile prevăzute de C. fisc. operează de drept prin efectul legii, nediscriminatoriu și nu reprezintă măsuri de natura ajutorului de stat, iar sintagma „potrivit legii” din art. 250 și art. 257 C. fisc. se referă numai la regimul juridic de constituire și funcționare a parcurilor industriale, nicidecum la regimul acordării ajutorului de stat. Astfel, în raport de prevederile art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin. (1) lit. l) din C. fisc. - Legea nr. 571/2003, Curtea de Apel a apreciat că reclamanta este scutită prin efectul legii de plata impozitului pe terenurile și clădirile din parcurile industriale și nu constituie ajutor de stat.

Față de această situație, s-a constatat că decizia de impunere nr. 28697 din 25 februarie 2008 este nelegală. Prin urmare, s-a apreciat că nu este vorba de un ajutor de stat așa cum este reglementat de dispozițiile art. 87 și art. 88 din Tratatul de Instituire a Comunității Europene, ci de o scutire de plata taxelor și impozitelor prevăzută de C. fisc. și reprezintă o măsură cu caracter general și nediscriminatoriu acordată societăților înființate ca parcuri industriale pentru a-și desfășura activitatea în bune condiții. Împotriva sentinței instanței de fond pârâta D.F. Brașov a declarat recurs criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin decizia nr. 251 din 21 ianuarie 2010 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins recursul declarat de D.F.

Brașov împotriva sentinței nr. 28/F din 12 februarie 2009 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. S-a reținut de Înalta Curte că soluționarea cauzei de față presupune clarificarea a două chestiuni de drept: pe de o parte natura juridică a facilităților fiscale acordate parcurilor industriale prin C. fisc. - în sensul calificării acestora ca fiind sau nu ajutoare de stat și pe de altă parte, competența derulării procedurilor de control și de recuperare a ajutorului de stat ilegal sau incompatibil cu obiectivele comunitare după aderarea României la Uniunea Europeană. În ceea ce privește primul aspect, Înalta Curte a constatat că instanța de fond a reținut greșit că facilitățile fiscale acordate prin lege parcurilor industriale nu ar reprezenta ajutor de stat, criticile formulate în acest sens de recurenta-pârâtă fiind întemeiate.

Societatea comercială P.R. SA a primit titlul de parc industrial prin Ordinul Ministrului Administrației și Internelor nr. 255/2004, publicat în M. Of. nr. 980/25.10.2004, ordin emis în executarea art. 4 din O.G. nr. 65/2001 privind constituirea și funcționarea parcurilor industriale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 490/2002. În calitate de societate care activează în cadrul unui parc industrial, intimata-reclamantă a intrat sub incidența scutirilor de impozite și taxe locale pentru clădiri și terenuri, prevăzute de art. 250 alin. (1) pct. 9 și 257 lit. l) C. fisc.

La acea dată era în vigoare Legea nr. 143/1999 privind ajutorul de stat, care în art. 2 alin. (8) includea exceptările, reducerile sau amânările de la plata taxelor și impozitelor între modalitățile de acordare a ajutorului de stat, iar art. 11 din instrucțiunile de acordare și anulare a titlului de parc industrial, aprobate prin Ordinul nr. 264/2002 al ministrului dezvoltării și prognozei, califica facilitățile acordate parcurilor industriale drept ajutoare de stat regionale, ce pot fi acordate în limitele rezultate din Harta intensității maxime a ajutoarelor de stat cu finalitate regională în România.

Aceeași concluzie se desprinde și din Raportul întocmit de Consiliul Concurenței privind ajutoarele de stat acordate în România în perioada 2004 - 2006, publicat în M. Of., Partea I, nr. 698 bis/14.10.2008, care în capitolul 8 - Ajutoarele fiscale din România acordate în perioada 2004 - 2006 menționa că ajutoarele de stat acordate sub forma scutirilor totale sau parțiale de plata impozitelor și taxelor în scopul realizării de investiții și creării de noi locuri de muncă instituite printr-o serie de acte normative, printre care O.G. nr. 65/2001 și apoi C. fisc., au avut ca obiectiv dezvoltarea regională și s-au situat, în genere, sub pragul de minimis. La data de 1 ianuarie 2007 a intrat în vigoare O.U.G.

nr. 117/2006 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat, necesitatea adoptării ei fiind impusă de efectele aderării României la Uniunea Europeană, care a atras transferul competențelor de decizie în materia autorizării, stopării sau recuperării ajutoarelor de stat de la Consiliul Concurenței la Comisia Europeană și aplicabilitatea directă a legislației comunitare în domeniul ajutorului de stat.

Pornind de la prevederile art. 1 lit. b) din regulamentul Consiliului (CE) nr. 659/1999, conform cărora ajutorul existent este definit ca fiind orice ajutor de stat care a existat înainte de intrarea în vigoare a Tratatului într-un stat membru, respectiv schemele de ajutor și ajutoarele individuale puse în aplicare anterior și ulterior intrării în vigoare a tratatului, facilitățile fiscale acordate parcurilor industriale prin efectul legii în condițiile normative expuse anterior pot fi calificate drept ajutoare de stat existente la data de 1 ianuarie 2007. După această dată, așa cum rezultă din dispozițiile O.U.G.

nr. 117/2006, corelate cu cele ale Regulamentului nr. 659/1999 și cu o serie de prevederi ale Regulamentului nr. 794/2004 de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 659/1999, Comisia Europeană a dobândit atribuția de a solicita statelor membre informații despre ajutoarele existente, de a decide dacă este cazul să deschidă o procedură oficială de investigare și de a decide ca statul membru să ia măsurile necesare pentru stoparea sau recuperarea ajutorului de la beneficiar, măsuri ce pot include modificări de fond ale schemei de ajutor, introducerea unor cerințe procedurale sau chiar abrogarea schemei de ajutor.

În acest context legislativ, actele administrativ fiscale prin care recurenta-pârâtă a decis impunerea terenurilor și construcțiilor parcului industrial pentru anul 2008, motivând că scutirile existente încă din 2004 încalcă prevederile art. 87-89 din Tratat, au natura unor măsuri de stopare a ajutorului de stat existent, dispuse cu încălcarea competenței exclusive a Comisiei Europene. Un argument suplimentar, în sensul că autoritatea publică locală nu putea interveni într-un domeniu în care C. fisc. prevede expres scutirea de impozite, cu atât mai mult cu cât, așa cum rezultă din cele expuse anterior, prin măsurile dispuse, D.F. Brașov a intervenit în aria de competență a instituției comunitare, poate fi dispus din considerentele Deciziei nr. 1131/2008 a Curții Constituționale, publicată în M. Of.

nr. 791/26.11.2008. Împotriva deciziei nr. 251 din 21 ianuarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, D.F. Brașov a formulat cerere de revizuire. Cererea de revizuire este întemeiată pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, republicată. În motivarea cererii de revizuire se arată că potrivit art. 14 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/1999 privind ajutorul de stat, „(1) Orice ajutor de stat, sub orice formă și indiferent de beneficiar, trebuie autorizat de Consiliul Concurenței din punct de vedere al efectelor asupra concurenței, cu excepția cazurilor când prezenta lege prevede altfel.

(2) Ajutoarele de stat sub formă de schemă sau ajutoare individuale, prevăzute în proiecte de acte normative sau în proiecte de acte administrative - legi, ordonanțe, ordonanțe de urgență, hotărâri ale Guvernului etc., se notifică Consiliului Concurenței și se acordă numai după autorizarea lor de către acesta". Până la data aderării la Uniunea Europeană, în România autoritatea de control al ajutorului de stat fiind Consiliul Concurenței, ajutorul de stat indiferent de forma acestuia, trebuia notificat consiliului în conformitate cu art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/1999, republicată privind ajutorul de stat, în vigoare până la data de 01 ianuarie 2007. Urmare a notificării, Consiliul Concurenței după o prealabilă analiză, în conformitate cu art. 21 din Legea nr. 143/1999, republicată privind ajutorul de stat, avea atribuția emiterii unei decizii prin care să decidă asupra măsurii notificate.

Revizuenta menționează că nici după data aderării, intimata nu a prezentat D.F. Brașov, o decizie a Consiliului Concurenței, în temeiul căreia aceasta, să fi beneficiat de un ajutor de stat concretizat în scutirea la plata impozitului pe clădiri și teren. Astfel, având în vedere prevederile art. 3 alin (1) din Legea nr. 143/1999, republicată, privind ajutorul de stat, se poate constata cu ușurință că ajutoarele de stat în discuție, fără o prealabilă autorizare nu pot fi calificate ca fiind ajutoare de stat existente. Art. 1 alin. (3) și alin. (4) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., prevăd că „în materie fiscală, dispozițiile prezentului Cod prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative, în caz de conflict între acestea aplicându-se dispozițiile C. fisc.

Dacă orice prevedere a prezentului Cod contravine unei prevederi a unui tratat la care România este parte, se aplică prevederea acelui tratat”. Esența acestor dispoziții se regăsește și în dispozițiile art. 148 alin. (2) din Constituția României care prevăd „ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”. Revizuenta mai arată că Tratatul CE reglementează ajutoarele acordate de state sau prin intermediul resurselor de stat sub orice formă, care denaturează sau amenință să denatureze concurența prin favorizarea anumitor întreprinderi sau a producerii anumitor bunuri, în măsura în care acestea afectează schimburile comerciale dintre statele membre.

În vederea aplicării art. 87-89 din Tratatul de instituire a Comunității Europene, prin O.U.G. nr. 117/2006, aprobată prin Legea nr. 137/2007, au fost reglementate procedurile naționale în materia ajutorului de stat. Sub aspect procedural, revizuenta susține că prevederile legale incidente în materia acordării ajutoarelor de stat concretizate prin facilități fiscale, nu pot fi interpretate individual, ci trebuie coroborate cu dispozițiile art. 1 alin. (5) din C. fisc., cât și cu dispozițiile O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 137/2007. Prin urmare, prin dispozițiile art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 lit. l) din Legea nr. 571/2003 - C. fisc., actualizată, nu sunt acordate „ope legis” ajutoare de stat parcurilor industriale ci, respectivele dispoziții prevăd modalitatea de acordare a acestora, cu îndeplinirea procedurilor prevăzute de O.U.G.

117/2006. Având în vedere aceste aspecte și faptul că de la data de 01 ianuarie 2007 a intrat în vigoare O.U.G. nr. 117/2006, societatea reclamantă ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută atât de legislația română cât și cea europeană în materie pentru a beneficia de prevederile art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 lit. l) C. fisc. În situația în care s-ar accepta că intimata ar fi beneficiat de ajutor de stat sub forma scutirii de la plata impozitului pe clădiri și teren, în temeiul legii, fără o prealabilă autorizare, ar echivala cu faptul cu însuși legiuitorul a comis o ilegalitate exprimându-și voința în acest sens prin Legea nr. 571/2003, reglementând acordarea către orice societate ce își desfășoară activitatea în cadrul unui parc industrial, a unui ajutor ilegal.

Practic, reiese faptul că SC A. SA susține că legiuitorul român, cu bună știință reglementează în mod abuziv acordarea de ajutoare ilegale. În susținerea argumentației, pe fondul cauzei, revizuenta arată că practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, respectiv: - Decizia nr. 1408 din 12 martie 2009; - Decizia nr. 1409 din 12 martie 2009; - Decizia nr. 5866 din 16 decembrie 2009; prin care instanța de recurs, pe fondul cauzelor a respins ca neîntemeiate acțiunile formulate de către SC E. SA, SC R. SA și SC S. SA, ce își desfășoară activitatea în același Parc Industrial administrat de SC P.R. SA.

Competența recuperării, rambursării sau suspendării ajutoarelor de stat revine Consiliului Concurenței (anterior datei de 01 ianuarie 2007) și Comisiei Europene (după data de 01 ianuarie 2007, dată de la care Consiliul Concurenței a devenit autoritate de contact), dar așa cum prevăd dispozițiile art. 24 și art. 25 din Legea nr. 143/1999 privind ajutoarele de stat, aceste măsuri se aplică ajutorului de stat ilegal, respectiv ajutorului de stat interzis. Pe de altă parte, „stoparea ajutorului de stat existent" presupune existența unui astfel de ajutor, acordat în condițiile legii. În conformitate cu prevederile art. 18 alin. (1) din O.U.G.

nr. 117/2006 așa cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 137/2007, furnizorii de ajutor de stat sunt obligați să urmărească modul de utilizare a ajutoarelor de stat acordate, să dispună măsuri și să transmită Consiliului Concurenței, în formatul solicitat de acesta, toate datele și informațiile necesare pentru monitorizarea ajutoarelor de stat la nivel național, inclusiv pentru întocmirea rapoartelor și informărilor necesare îndeplinirii obligațiilor României în calitate de stat membru UE. În aplicarea acestor prevederi, furnizorii vor emite decizii prin care se dispune stoparea sau recuperarea ajutoarelor de stat acordate, decizii ce au caracter de titlu executoriu, astfel cum se dispune prin alin. (3) al aceluiași text de lege.

Din economia acestor prevederi legale, coroborate cu cele ale Normelor metodologice emise pentru aplicarea lor și aprobate prin Ordinul Ministerului Economiei și Finanțelor nr. 1133/2008, în temeiul dispozițiilor alin. (4) al art. 18 din O.U.G. nr. 117/2006, rezultă că în mod cert că măsurile de stopare vizează ajutorul de stat acordat după parcurgerea procedurilor instituite de lege în acest sens. Prin urmare, măsurile de stopare și/sau recuperare pot fi dispuse atunci când se constată că beneficiarii nu respectă condițiile prevăzute în schemele de acordare a ajutoarelor de stat sau în deciziile de autorizare a schemei sau a ajutorului individual, criteriile prevăzute de legislația comunitară și condițiile prevăzute în Tratatul de aderare referitoare la ajutoarele de stat acordate operatorilor economici din zonele defavorizate și libere.

Or, decizia de impunere în discuție nu poate fi asimilată unei astfel de măsuri, nefiind emisă ca urmare a declanșării mecanismului de stopare a unui ajutor de stat anterior acordat, în condițiile prevăzute de Normele metodologice de aplicare a prevederilor art. 18 din O.U.G. nr. 117/2006, modificată și completată prin Legea nr. 137/2007. Astfel, având în vedere că, în cazul de față, nu este vorba de un ajutor de stat existent, ajutor de stat ilegal și nici de un ajutor de stat interzis ci de o facilitate fiscală ce reprezintă un ajutor de stat, pentru acordarea căreia nici până în prezent nu au fost finalizate procedurile prevăzute de lege, nici procedura prevăzută de art. 24 din Legea nr. 143/1999, nici procedura europeană privind modificarea, stoparea, suspendarea, rambursarea sau recuperarea ajutoarelor de stat existente autorizate sau, nu își găsesc aplicabilitatea în cazul de față.

Revizuenta mai arată că, datorită faptului că, până la data prezentei nu există o decizie a Consiliului Concurenței în temeiul căreia intimata să fi beneficiat de ajutor de stat concretizat în scutirea la plata impozitului pe clădire și teren, în mod temeinic și justificat aceasta nu a beneficiat de nici un ajutor de stat concretizat în scutire la plata impozitului pe clădiri și teren. În opinia revizuentei instanța de recurs s-a aflat în eroare, confundând deciziile de impunere emise de către D.F.

Brașov în vederea executării atribuțiilor conferite acesteia prin lege cu o decizie de stopare sau recuperare a ajutoarelor de stat emisă de către Consiliul Concurenței, respectiv Comisia Europeană, care se emite în vederea stopării sau recuperării unui ajutor de stat ilegal definit prin art. 4 din Legea nr. 143/1999 ca fiind ajutorul de stat „acordat fără a fi fost autorizat de Consiliul Concurenței sau acordat după ce a fost notificat, dar înainte de emiterea unei decizii de către Consiliul Concurenței în termen legal". Revizuenta consideră că instanța de recurs, practic anulează însuși obiectul de activitate al D.F. Brașov, prevăzut de art. 1 C. proc. fisc., acela de administrare a impozitelor și taxelor datorate bugetului local (în realizarea cărora emite decizii de impunere potrivit art. 85 și urm. C. proc.

fisc.), obiect stabilit printr-o lege organică. Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de revizuentă și a prevederilor art. 21 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, în raport și de toate susținerile și apărările părților, Înalta Curte constată că cererea de revizuire este neîntemeiată. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea hotărârilor rămase definitive și irevocabile, prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată.

Revizuirea prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este tot o cale extraordinară de atac, ca și cea prevăzută de art. 322 C. proc. civ., numai că motivul pentru care se solicită revizuirea este diferit de cel prevăzut de C. proc. civ. și are menirea de a asigura respectarea de către instanțele de contencios administrativ a principiului priorității normelor dreptului comunitar față de norma internă, principiu care are și o consacrare constituțională în art. 148 alin. (2) din Constituția României, republicată. Instituirea căii de atac a revizuirii prin art. 21 alin. (2) menționat, reprezintă o modalitate prin care legiuitorul român, în materia contenciosului administrativ, a prevăzut un mijloc procedural prin care să se poată verifica modul în care instanțele naționale respectă principiul priorității dreptului comunitar și deci, protejarea intereselor persoanelor, care ar putea fi lezate prin încălcări ale dreptului comunitar.

Interpretarea dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, este în sensul că revizuirea este admisibilă numai dacă partea a invocat prioritatea dreptului comunitar în fond sau în recurs, iar instanța nu a judecat litigiul cu considerarea acestui aspect, analizându-l doar în baza legislației interne, ori în speță, revizuenta a invocat încălcarea acestor principii doar în calea de atac a revizuirii. Prin urmare, în cauza dedusă judecății, revizuirea prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, ar putea fi admisă numai dacă s-ar constata încălcări ale normelor de drept comunitar de către instanța de recurs a cărei decizie este supusă revizuirii.

Aplicarea principiului priorității dreptului comunitar, ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană, este condiționată de existența unei incompatibilități între normele interne și cele comunitare. Revizuenta nu a dovedit această cerință esențială pentru aplicarea cu prioritate a dreptului comunitar și astfel, nu se poate reține existența unei incompatibilități între acesta și legislația internă, pentru a fi îndeplinită cerința impusă de lege în cazul revizuirii exercitate în baza art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. Din examinarea deciziei a cărei revizuire se solicită rezultă că instanța de recurs a analizat argumentele susținute în calea de atac, precum și motivele de recurs invocate, stabilind situația de fapt și de drept prin prisma normelor legale incidente.

Încălcarea de către instanța de recurs a prevederilor dreptului comunitar cu relevanță în materia controlului ajutoarelor de stat în spațiul Uniunii Europene a fost neîntemeiat invocată de revizuentă pentru considerentele care vizează rejudecarea recursului și nu pentru ipoteza juridică avută în vedere de legiuitor la adoptarea soluției legislative cuprinsă în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. Astfel, din motivele invocate de revizuentă rezultă că prezenta cerere de revizuire tinde în realitate la o nouă judecare a recursului, situație inadmisibilă față de prevederile art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, cu referire la respectarea principiului securității raporturilor juridice.

Susținerea potrivit căreia instanța de recurs a încălcat dispozițiile art. 87 și 88 din Tratatul de instituire a Comunității Europene, ale Regulamentului CE nr. 659/1999 și ale Regulamentului CE nr. 794/2004, precum și a comunicării Comisiei Europene nr. 2009/C85/01 este neîntemeiat invocată de revizuentă. De fapt, revizuenta invocă considerente care vizează rejudecarea recursului și nu pentru ipoteza juridică avută în vedere de legiuitor la adoptarea soluției legislative cuprinsă în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Legislația comunitară menționată de revizuentă a fost de altfel aplicată de instanța de recurs, atât în privința calificării naturii juridice a facilităților fiscale acordate parcurilor industriale prin C. fisc., cât și în privința competenței derulării procedurilor de control și de recuperare a ajutorului de stat ilegal sau incompatibil cu obiectivele comunitare după aderarea României la Uniunea Europeană. Față de temeiul juridic al căii de atac exercitate, se constată că este lipsită de relevanță și susținerea revizuentei privind soluțiile diferite pronunțate de instanța de recurs în alte cauze similare. În consecință, pentru considerentele expuse, constatându-se că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, Înalta Curte va respinge prezenta cerere de revizuire, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de revizuire formulată de D.F. Brașov, împotriva deciziei nr. 251 din 21 ianuarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 12 noiembrie 2010.