ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1409/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 118/ F/CA din 15 septembrie 2008, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC R. SA, în contradictoriu cu pârâta D.F.B. – C.L.B., a anulat în parte decizia de impunere nr. 204158 din 21 noiembrie 2007, emisă de pârâtă, precum și dispoziția nr. 43 din 29 februarie 2008 emisă de aceeași pârâtă, admițând în parte contestația reclamantei privind suma totală de 924.898,00 lei, reținută în sarcina reclamantei cu titlu de impozite și taxe pe clădiri și teren și a menținut restul sumelor imputate prin decizia sus menționată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamanta SC R. SA Brașov este filială a SC R. SA, societate comercială înființată ca parc industrial, iar potrivit dispozițiilor art. 250 alin. (1) pct. 9 și ale art. 257 alin. (1) lit. l) C. fisc., nu se datorează impozit pentru clădirile și terenurile din parcurile industriale, științifice și tehnologice. A mai reținut prima instanță că reclamanta face parte din cadrul Parcului I.P.R. și își desfășoară efectiv activitatea în perimetru parcului, așa cum aceasta fost înființat și delimitat în condițiile O.G. nr. 65/2001, O.U.G. nr. 115/2003 privind privatizarea SC R. SA și constituirea parcului industrial pe platforma SC R. SA, și prin H.G.

nr. 1019/2004 privind delimitarea parcului. Prin urmare, a constatat instanța de fond că în virtutea dispozițiilor art. 250 alin. (1) pct. 9 și ale art. 257 alin. (1) lit. l) C. fisc., reclamanta nu datorează „ope legis” impozitele reținute prin decizia de impunere, aceasta din urmă fiind nelegală sub acest aspect. A mai reținut prima instanță că prin art. 1 alin. (3) C. fisc., se prevede că, în materie fiscală, dispozițiile acestuia prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative, în caz de conflict între acestea aplicându-se dispozițiile Codului fiscal.

În acest sens s-a invocat adresa nr. 22 din 39 din 26 februarie 2008 a Parlamentului României - Camera Deputaților, prin care s-a dat o interpretare oficială și autentică a dispozițiilor menționate mai sus în sensul că: prevederile art. 250 alin. (1) pct. 9 și ale art. 257 alin. (1) lit. l) C. fisc., reglementează situațiile în care nu se datorează impozite pe clădiri și respectiv, pe teren și aceasta operează de drept, prin efectul legii, nedescriminatoriu în cazul tuturor clădirilor și terenurilor care se încadrează în situațiile respective și nu reprezintă măsuri de natura ajutorului de stat; prevederea de la art. 1 alin. (5) C. fisc., reglementează situațiile în care, fără să fie o măsură cu caracter general și nediscriminatoriu, s-ar acorda individual anumite facilități fiscale, caz în care, măsura respectivă este de natura ajutorului de stat și trebuie respectate prevederile legale în materie, respectiv O.U.G.

nr. 117/2006 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat. A constatat Curtea de Apel Brașov că scutirea prevăzută de Codul fiscal reprezintă o măsură cu caracter general și nu poate fi încadrată ca ajutor de stat, instituție care diferă de scutirea legală de la plata impozitelor. De asemenea, societatea reclamantă a depus, conform legii, declarațiile de impunere cu valoarea 0, acestea purtând mențiunea „scutit conform art. 250 și art. 257 C. fisc.”.

A concluzionat instanța de fond că în sensul interpretării acestor scutiri de la plata impozitului ca având natură juridică diferită față de ajutorul de stat este și practica judecătorească, iar Curtea Constituțională, prin decizia nr. 764 din 24 iunie 2008, s-a pronunțat în sensul constatării constituționalității dispozițiilor art. 250 și 257 C. fisc., astfel încât, actele fiscale contestate sunt nelegale sub aspectul stabilirii în sarcina societății reclamante a obligației de plată a impozitului pentru clădirile și terenurile aflate în parcul industrial. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, pârâta D.F.B. menționând că aceasta este nelegală și netemeinică, fiind pronunțată cu aplicarea greșită a legii.

În motivele de recurs, recurenta susține că în mod greșit instanța de fond a apreciat că în speță nu este vorba de ajutor de stat ci de o scutire la plata taxelor și impozitelor prevăzute de lege, aceasta din urmă fiind o măsură acordată societăților înființate ca parcuri industriale pentru a-și desfășura activitatea în bune condiții. Intimata reclamantă nu poate beneficia ope legis de facilități fiscale reprezentând scutiri de la plata impozitului pe clădiri și a impozitului pe teren, întrucât aceste facilități trebuie să respecte legislația ce reglementează acordarea acestora, respectiv Codul Fiscal, raportat la dispozițiile Legii nr. 143/1999, privind ajutorul de stat și O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat, în armonie atât cu legislația română cât și cea europeană în materia ajutorului de stat.

Acordarea facilităților fiscale în temeiul prevederilor Legii nr. 571/2003, privind Codul Fiscal, în beneficiul intimatei reclamante reprezintă ajutor de stat în sensul dispozițiilor legale menționate cât și ale art. 87 și 88 din Tratatul C.E. și sunt supuse notificării. Astfel, se susține că pentru perioada 2004 – 2006, intimata reclamantă nu a făcut demersuri pentru a obține autorizarea C.C. ca și condiție prealabilă și obligatorie, pentru acordarea ajutorului de stat sub forma scutiri de la plata taxelor și impozitelor. Prin urmare, acordarea de facilități fiscale unor persoane juridice care potrivit legii își desfășoară activitatea în cadrul unui parc industrial nu se poate acorda ope legis, ci cu îndeplinirea condițiilor cerute atât de legislația română cât și de cea europeană în materia privind ajutoarele de stat, fapt dealtfel impus de și de prevederile art. 1 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal.

Recurenta menționează că, întrucât nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute de art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 117/2006, cu modificările ulterioare, orice ajutor de stat supus obligației de notificare nu poate fi acordat decât după parcurgerea procedurii naționale în domeniul ajutorului de stat potrivit actului normativ menționat, astfel că, acordarea acestora în absența unei autorizări, este ilegală.

Pe cale de consecință, în mod corect au fost emise deciziile a căror anulare se solicită, reprezentând obligații fiscale datorate bugetului local Brașov, pe perioada 01 ianuarie 2002 – 30 iunie 2007. Se precizează și faptul că în luna martie a anului 2008 s-a procedat la inițierea proiectului de hotărâre înregistrat sub nr. 50868 din 28 martie 2008 având ca obiect notificarea Consiliului Concurenței în vederea transmiterii acesteia spre autorizare C.E., cu privire la schema de ajutor de stat pentru societățile care își desfășoară activitatea în parcul industrial SC P.R. SA. Intimata-reclamantă a formulat concluzii scrise, prin care solicită respingerea recursului, ca nefondat, menționând că este scutită prin efectul legii, de plata impozitului pe terenurile și clădirile din parcul industrial P.R.

SA, din care face parte, cât timp dispozițiile art. 250 pct. 9 și art. 257 lit. l) din Legea nr. 571/2003 sunt în vigoare și nu au fost considerate neconstituționale, iar C.E.J. nu a constatat prin nici o hotărâre incompatibilitatea acestor dispoziții cu normele de drept comunitar, nefiindu-i aplicabile prevederile legale ale O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat. Au fost depuse și înscrisurile menționate în concluziile scrise. Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând recursul formulat în raport de motivele invocate cât și de prevederile art. 304 1 C. proc. civ., de înscrisurile ce există la dosarul cauzei, apreciază că acesta este fondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Intimata-reclamantă funcționează în cadrul parcului industrial administrat de SC P.R. SA, care a obținut titlul de parc industrial conform O.M.A.I. nr. 255/2004 (M. Of. nr. 980/25.10.2004). Potrivit raportului de inspecție fiscală nr. 42 din 20 decembrie 2007, care a stat la baza emiterii deciziilor contestate, perioada supusă inspecției fiscale a fost 01 ianuarie 2002 – 30 iunie 2007. Problema care se impune a fi elucidată este aceea dacă intimata reclamantă beneficiază de scutiri de impozite și taxe, potrivit art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/ 2003 – Codul Fiscal, pentru clădirile și terenurile pe care le deține ca urmare a faptului că este situată și își desfășoară activitatea în cadrul parcului industrial.

Pentru perioada 01 ianuarie 2002 – 25 octombrie 2004, data publicării Ordinului nr. 255/2004 în M. Of. privind acordarea titlului de parc industrial SC P.R. SA, intimata-reclamantă nu se poate prevala de prevederile Codului Fiscal menționate, întrucât nu funcționa în cadrul unui parc industrial. Prin urmare, pentru această perioadă, nu putea beneficia de scutiri de impozite pe clădiri și terenuri. Ulterior acestei perioade sunt incidente dispozițiile Codului Fiscal, ale Legii nr. 143/1999 (în vigoare până la data de 01 ianuarie 2007), ale O.U.G. nr. 117/2006 cu modificările și completările ulterioare.

În art. 2 C. fisc., sunt precizate impozitele și taxele reglementate în acest act normativ, printre acestea regăsindu-se și impozitele și taxele locale, la lit. h). Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, privind Codul Fiscal „prezentul cod stabilește cadrul legal pentru impozitele și taxele prevăzute la art. 2, care constituie venituri la bugetul de stat și bugetele locale, precizează contribuabilii care trebuie să plătească aceste impozite și taxe, precum și modul de calcul și de plată al acestora”. Art. 1 alin. (3) și (4) din Legea nr. 571/2003 prevăd că „în materie fiscală dispozițiile prezentului cod prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative, în caz de conflict între acestea aplicându-se dispozițiile Codului Fiscal.

Dacă orice prevedere a prezentului cod contravine unei prevederi a unui tratat la care România este parte, se aplică prevederile acelui tratat”. Aceste dispoziții se regăsesc și în art. 148 alin. (2) din Constituția României. În art. 1 alin. (5) C. fisc., se prevede faptul că „orice măsură de natură fiscală care constituie ajutor de stat se acordă potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 117/2006, privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 137/2007”. Ajutorul de stat a fost definit în art. 2 din Legea nr. 143/1999 ca fiind „orice măsură de sprijin acordată de stat sau de către unitățile administrative-teritoriale, din resurse de stat sau ale unităților administrativ-teritoriale …. sau ale colectivităților locale, indiferent de formă, care distorsionează sau amenință să distorsioneze concurența prin favorizarea anumitor întreprinderi, fiind considerat incompatibil cu mediul concurențial normal”.

Ajutorul de stat poate fi acordat prin mai multe modalități, printre care în art. 2 alin. (8) se enumeră exceptările, reducerile sau amânările de la plata taxelor și impozitelor. Ajutorul de stat se concretizează prin urmare, în cazul intimatei reclamante, în exceptarea de la aceste impozite și taxe pentru terenuri și clădiri, asigurându-se acesteia un beneficiu de natură economică și financiară, pe care nu l-ar fi obținut în absența acestor măsuri. Prin urmare intimata reclamantă intră în categoria persoanelor juridice cărora, li se putea acorda ajutorul de stat, însă, cu respectarea condițiilor prevăzute de art. 3 din Legea nr. 143/1999 și ulterior după parcurgerea procedurii instituită de O.U.G.

nr. 117/2006. Cât timp măsurile fiscale nu se acordă pentru toate întreprinderile ce funcționează la nivel național ci doar pentru unele nominalizate, printre care se numără și intimata-reclamantă, rezultă că mediul concurențial normal este afectat, neputând fi reținută ca fiind corectă aprecierea instanței de fond potrivit căreia scutirea s-a acordat pentru buna desfășurare a obiectului de activitate a intimatei-reclamante. Ori, cât timp se percep taxe și impozite pe clădiri și terenuri ale altor întreprinderi, rezultă că aceste scutiri acordate parcurilor industriale trebuie să fie supuse modalităților de autorizare legală a ajutorului de stat. Este adevărat că în art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin. (1) lit. l) C. fisc., se prevede faptul că nu se datorează impozit, pentru clădirile și terenurile din parcurile industriale, potrivit legii.

Însă, aceste dispoziții nu pot fi interpretate individual, ci trebuie coroborate cu dispozițiile art. 1 alin. (5) C. fisc., cât și cu dispozițiile din Legea nr. 143/1999 și ulterior ale O.U.G. nr. 117/2006, cât timp exceptările de la plata taxelor și impozitelor pe clădiri și terenuri reprezintă ajutor de stat. Facilitățile fiscale ce își au temeiul în Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, reprezintă ajutor de stat în sensul art. 87 și 88 din Tratatul C.E. Sintagma „potrivit legii” nu se reduce doar la normele care reglementează constituirea și funcționarea parcurilor industriale, ci vizează și dispozițiile legale referitoare la regimul fiscal aplicabil parcurilor industriale și prevederile legale în materia ajutorului de stat, astfel cum acesta a fost definit în art. 2 din Legea nr. 143/1999, precum și actualele dispoziții privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat prevăzute în O.U.G.

nr. 117/2006, dispoziții la care dealtfel face trimitere art. 1 alin. (5) din Legea nr. 571/2003. Pentru perioada 2004 - 2006, intimata reclamantă nu a notificat C.C. aceste ajutoare de stat în vederea autorizării, iar prin acordare, în absența unei autorizări, acestea devin ajutoare de stat ilegale. Intimata reclamantă trebuia să urmeze procedura prevăzută de O.U.G. nr. 117/2006 în domeniul ajutorului de stat, procedură pe care nu a urmat-o, motiv pentru care nu poate beneficia de prevederile art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/2003. În concluzie, avându-se în vedere considerentele expuse anterior, sentința recurată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304.pct.

9 C. proc. civ. De altfel, recurenta în motivele de recurs precizează că în luna martie a anului 2008 s-a procedat la inițierea procedurii în vederea autorizării notificării de către C.E. cu privire la schema de ajutor de stat pentru societățile care își desfășoară activitatea în parcul industrial administrat de către SC P.R. SA, situație necontestată de părțile din litigiu. Consiliul Concurenței, prin adresa nr. 37109/2007 cât și M.A.I. prin adresa nr. 34553 din 09 martie 2006, și-au exprimat punctul de vedere în sensul că scutirile de plata impozitului pe teren și clădiri pentru societățile localizate în cadrul platformei SC R. SA reprezintă ajutor de stat și trebuie supuse autorizării potrivit legislației privind ajutorul de stat.

Înscrisurile invocate de intimata reclamantă aparținând diverselor instituții nu prezintă relevanță în cauză întrucât dispozițiile legale trebuie interpretate și aplicate în litera și spiritul lor. De asemenea, Deciziile Curții Constituționale invocate, nu cuprind interpretări ale aplicării prevederilor art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 lit. l) din Legea nr. 571/2003, ci doar aprecieri referitoare la constituționalitatea acestor dispoziții. Celelalte hotărâri judecătorești invocate nu pot constitui izvor de drept, neavând relevanță în cauza dedusă judecății. Prin urmare, acțiunea formulată de reclamantă este neîntemeiată, fiind legale și temeinice actele emise de recurentă și contestate de intimata reclamantă în ceea ce privește taxele pe clădiri și teren datorate de aceasta.

Avându-se în vedere considerentele expuse, cât și dispozițiile art. 312 alin. (1) teza I alin. (3) C. proc. civ., coroborate cu dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, se va admite recursul, se va casa sentința recurată și pe fond se va respinge acțiunea ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de D.F. Brașov împotriva sentinței civile nr. 118/ F/CA din 15 septembrie 2008 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și, pe fond, respinge acțiunea formulată de SC R. SA Brașov, ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 martie 2009.