ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1409/2009

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1409/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 118/

F/CA din 15 septembrie 2008, Curtea de Apel Brașov, secția contencios

administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC R. SA, în

contradictoriu cu pârâta D.F.B. – C.L.B., a anulat în parte decizia de impunere

nr. 204158 din 21 noiembrie 2007, emisă de pârâtă, precum și dispoziția nr. 43

din 29 februarie 2008 emisă de aceeași pârâtă, admițând în parte contestația

reclamantei privind suma totală de 924.898,00 lei, reținută în sarcina

reclamantei cu titlu de impozite și taxe pe clădiri și teren și a menținut

restul sumelor imputate prin decizia sus menționată.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut că reclamanta SC R. SA Brașov este filială a SC R. SA,

societate comercială înființată ca parc industrial, iar potrivit dispozițiilor art.

250 alin. (1) pct. 9 și ale art. 257 alin. (1) lit. l) C. fisc., nu se

datorează impozit pentru clădirile și terenurile din parcurile industriale,

științifice și tehnologice.

A mai reținut prima instanță

că reclamanta face parte din cadrul Parcului I.P.R. și își desfășoară efectiv

activitatea în perimetru parcului, așa cum aceasta fost înființat și delimitat

în condițiile O.G. nr. 65/2001, O.U.G. nr. 115/2003 privind privatizarea SC R.

SA și constituirea parcului industrial pe platforma SC R. SA, și prin H.G. nr. 1019/2004

privind delimitarea parcului.

Prin urmare, a constatat

instanța de fond că în virtutea dispozițiilor art. 250 alin. (1) pct. 9 și ale art.

257 alin. (1) lit. l) C. fisc., reclamanta nu datorează „ope legis” impozitele

reținute prin decizia de impunere, aceasta din urmă fiind nelegală sub acest

aspect.

A mai reținut prima instanță

că prin art. 1 alin. (3) C. fisc., se prevede că, în materie fiscală,

dispozițiile acestuia prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte

normative, în caz de conflict între acestea aplicându-se dispozițiile Codului

fiscal. În acest sens s-a invocat adresa nr. 22 din 39 din 26 februarie 2008 a

Parlamentului României - Camera Deputaților, prin care s-a dat o interpretare

oficială și autentică a dispozițiilor menționate mai sus în sensul că:

prevederile art. 250 alin. (1) pct. 9 și ale art. 257 alin. (1) lit. l) C.

fisc., reglementează situațiile în care nu se datorează impozite pe clădiri și

respectiv, pe teren și aceasta operează de drept, prin efectul legii,

nedescriminatoriu în cazul tuturor clădirilor și terenurilor care se încadrează

în situațiile respective și nu reprezintă măsuri de natura ajutorului de stat;

prevederea de la art. 1 alin. (5) C. fisc., reglementează situațiile în care,

fără să fie o măsură cu caracter general și nediscriminatoriu, s-ar acorda

individual anumite facilități fiscale, caz în care, măsura respectivă este de

natura ajutorului de stat și trebuie respectate prevederile legale în materie,

respectiv O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naționale în domeniul

ajutorului de stat.

A constatat Curtea de Apel

Brașov că scutirea prevăzută de Codul fiscal reprezintă o măsură cu caracter

general și nu poate fi încadrată ca ajutor de stat, instituție care diferă de

scutirea legală de la plata impozitelor. De asemenea, societatea reclamantă a

depus, conform legii, declarațiile de impunere cu valoarea 0, acestea purtând

mențiunea „scutit conform art. 250 și art. 257 C. fisc.”.

A concluzionat instanța de

fond că în sensul interpretării acestor scutiri de la plata impozitului ca

având natură juridică diferită față de ajutorul de stat este și practica

judecătorească, iar Curtea Constituțională, prin decizia nr. 764 din 24 iunie 2008,

s-a pronunțat în sensul constatării constituționalității dispozițiilor art. 250

și 257 C. fisc., astfel încât, actele fiscale contestate sunt nelegale sub

aspectul stabilirii în sarcina societății reclamante a obligației de plată a

impozitului pentru clădirile și terenurile aflate în parcul industrial.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs, în termen legal, pârâta D.F.B. menționând că aceasta este

nelegală și netemeinică, fiind pronunțată cu aplicarea greșită a legii.

În motivele de recurs,

recurenta susține că în mod greșit instanța de fond a apreciat că în speță nu

este vorba de ajutor de stat ci de o scutire la plata taxelor și impozitelor

prevăzute de lege, aceasta din urmă fiind o măsură acordată societăților

înființate ca parcuri industriale pentru a-și desfășura activitatea în bune

condiții.

Intimata reclamantă nu poate

beneficia ope legis de facilități fiscale reprezentând scutiri de la plata

impozitului pe clădiri și a impozitului pe teren, întrucât aceste facilități

trebuie să respecte legislația ce reglementează acordarea acestora, respectiv

Codul Fiscal, raportat la dispozițiile Legii nr. 143/1999, privind ajutorul de

stat și O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naționale în domeniul

ajutorului de stat, în armonie atât cu legislația română cât și cea europeană

în materia ajutorului de stat.

Acordarea facilităților

fiscale în temeiul prevederilor Legii nr. 571/2003, privind Codul Fiscal, în

beneficiul intimatei reclamante reprezintă ajutor de stat în sensul

dispozițiilor legale menționate cât și ale art. 87 și 88 din Tratatul C.E. și

sunt supuse notificării.

Astfel, se susține că pentru

perioada 2004 – 2006, intimata reclamantă nu a făcut demersuri pentru a obține

autorizarea C.C. ca și condiție prealabilă și obligatorie, pentru acordarea

ajutorului de stat sub forma scutiri de la plata taxelor și impozitelor.

Prin urmare, acordarea de

facilități fiscale unor persoane juridice care potrivit legii își desfășoară

activitatea în cadrul unui parc industrial nu se poate acorda ope legis, ci cu

îndeplinirea condițiilor cerute atât de legislația română cât și de cea

europeană în materia privind ajutoarele de stat, fapt dealtfel impus de și de

prevederile art. 1 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal.

Recurenta menționează că,

întrucât nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute de art. 3 alin. (1) din

O.U.G. nr. 117/2006, cu modificările ulterioare, orice ajutor de stat supus

obligației de notificare nu poate fi acordat decât după parcurgerea procedurii

naționale în domeniul ajutorului de stat potrivit actului normativ menționat,

astfel că, acordarea acestora în absența unei autorizări, este ilegală. Pe cale

de consecință, în mod corect au fost emise deciziile a căror anulare se

solicită, reprezentând obligații fiscale datorate bugetului local Brașov, pe

perioada 01 ianuarie 2002 – 30 iunie 2007.

Se precizează și faptul că

în luna martie a anului 2008 s-a procedat la inițierea proiectului de hotărâre

înregistrat sub nr. 50868 din 28 martie 2008 având ca obiect notificarea

Consiliului Concurenței în vederea transmiterii acesteia spre autorizare C.E.,

cu privire la schema de ajutor de stat pentru societățile care își desfășoară

activitatea în parcul industrial SC P.R. SA.

Intimata-reclamantă a

formulat concluzii scrise, prin care solicită respingerea recursului, ca

nefondat, menționând că este scutită prin efectul legii, de plata impozitului

pe terenurile și clădirile din parcul industrial P.R. SA, din care face parte,

cât timp dispozițiile art. 250 pct. 9 și art. 257 lit. l) din Legea nr. 571/2003

sunt în vigoare și nu au fost considerate neconstituționale, iar C.E.J. nu a

constatat prin nici o hotărâre incompatibilitatea acestor dispoziții cu normele

de drept comunitar, nefiindu-i aplicabile prevederile legale ale O.U.G. nr. 117/2006

privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat. Au fost depuse și

înscrisurile menționate în concluziile scrise.

Înalta Curte de Casație și

Justiție, analizând recursul formulat în raport de motivele invocate cât și de

prevederile art. 304

1

C. proc. civ., de înscrisurile ce există la

dosarul cauzei, apreciază că acesta este fondat pentru considerentele ce

urmează a fi expuse.

Intimata-reclamantă

funcționează în cadrul parcului industrial administrat de SC P.R. SA, care a

obținut titlul de parc industrial conform O.M.A.I. nr. 255/2004 (M. Of. nr. 980/25.10.2004).

Potrivit raportului de

inspecție fiscală nr. 42 din 20 decembrie 2007, care a stat la baza emiterii deciziilor

contestate, perioada supusă inspecției fiscale a fost 01 ianuarie 2002 – 30

iunie 2007.

Problema care se impune a fi

elucidată este aceea dacă intimata reclamantă beneficiază de scutiri de

impozite și taxe, potrivit art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin. (1) lit.

l) din Legea nr. 571/ 2003 – Codul Fiscal, pentru clădirile și terenurile pe

care le deține ca urmare a faptului că este situată și își desfășoară

activitatea în cadrul parcului industrial.

Pentru perioada 01 ianuarie 2002

– 25 octombrie 2004, data publicării Ordinului nr. 255/2004 în M. Of. privind

acordarea titlului de parc industrial SC P.R. SA, intimata-reclamantă nu se

poate prevala de prevederile Codului Fiscal menționate, întrucât nu funcționa

în cadrul unui parc industrial. Prin urmare, pentru această perioadă, nu putea

beneficia de scutiri de impozite pe clădiri și terenuri.

Ulterior acestei perioade

sunt incidente dispozițiile Codului Fiscal, ale Legii nr. 143/1999 (în vigoare

până la data de 01 ianuarie 2007), ale O.U.G. nr. 117/2006 cu modificările și

completările ulterioare.

În art. 2 C. fisc., sunt

precizate impozitele și taxele reglementate în acest act normativ, printre

acestea regăsindu-se și impozitele și taxele locale, la lit. h).

Potrivit art. 1 alin. (1)

din Legea nr. 571/2003, privind Codul Fiscal „prezentul cod stabilește cadrul

legal pentru impozitele și taxele prevăzute la art. 2, care constituie venituri

la bugetul de stat și bugetele locale, precizează contribuabilii care trebuie

să plătească aceste impozite și taxe, precum și modul de calcul și de plată al

acestora”.

Art. 1 alin. (3) și (4) din

Legea nr. 571/2003 prevăd că „în materie fiscală dispozițiile prezentului cod

prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative, în caz de

conflict între acestea aplicându-se dispozițiile Codului Fiscal. Dacă orice

prevedere a prezentului cod contravine unei prevederi a unui tratat la care

România este parte, se aplică prevederile acelui tratat”.

Aceste dispoziții se

regăsesc și în art. 148 alin. (2) din Constituția României.

În art. 1 alin. (5) C. fisc.,

se prevede faptul că „orice măsură de natură fiscală care constituie ajutor de

stat se acordă potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 117/2006, privind procedurile

naționale în domeniul ajutorului de stat, aprobată cu modificări și completări

prin Legea nr. 137/2007”.

Ajutorul de stat a fost

definit în art. 2 din Legea nr. 143/1999 ca fiind „orice măsură de sprijin

acordată de stat sau de către unitățile administrative-teritoriale, din resurse

de stat sau ale unităților administrativ-teritoriale …. sau ale

colectivităților locale, indiferent de formă, care distorsionează sau amenință

să distorsioneze concurența prin favorizarea anumitor întreprinderi, fiind

considerat incompatibil cu mediul concurențial normal”.

Ajutorul de stat poate fi

acordat prin mai multe modalități, printre care în art. 2 alin. (8) se enumeră

exceptările, reducerile sau amânările de la plata taxelor și impozitelor.

Ajutorul de stat se concretizează prin urmare, în cazul intimatei reclamante,

în exceptarea de la aceste impozite și taxe pentru terenuri și clădiri,

asigurându-se acesteia un beneficiu de natură economică și financiară, pe care

nu l-ar fi obținut în absența acestor măsuri. Prin urmare intimata reclamantă

intră în categoria persoanelor juridice cărora, li se putea acorda ajutorul de

stat, însă, cu respectarea condițiilor prevăzute de art. 3 din Legea nr. 143/1999

și ulterior după parcurgerea procedurii instituită de O.U.G. nr. 117/2006.

Cât timp măsurile fiscale nu

se acordă pentru toate întreprinderile ce funcționează la nivel național ci

doar pentru unele nominalizate, printre care se numără și intimata-reclamantă,

rezultă că mediul concurențial normal este afectat, neputând fi reținută ca

fiind corectă aprecierea instanței de fond potrivit căreia scutirea s-a acordat

pentru buna desfășurare a obiectului de activitate a intimatei-reclamante.

Ori, cât timp se percep taxe

și impozite pe clădiri și terenuri ale altor întreprinderi, rezultă că aceste

scutiri acordate parcurilor industriale trebuie să fie supuse modalităților de

autorizare legală a ajutorului de stat.

Este adevărat că în art. 250

alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin. (1) lit. l) C. fisc., se prevede faptul că

nu se datorează impozit, pentru clădirile și terenurile din parcurile

industriale, potrivit legii.

Însă, aceste dispoziții nu

pot fi interpretate individual, ci trebuie coroborate cu dispozițiile art. 1 alin.

(5) C. fisc., cât și cu dispozițiile din Legea nr. 143/1999 și ulterior ale

O.U.G. nr. 117/2006, cât timp exceptările de la plata taxelor și impozitelor pe

clădiri și terenuri reprezintă ajutor de stat.

Facilitățile fiscale ce își

au temeiul în Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, reprezintă ajutor de

stat în sensul art. 87 și 88 din Tratatul C.E.

Sintagma „potrivit legii” nu

se reduce doar la normele care reglementează constituirea și funcționarea

parcurilor industriale, ci vizează și dispozițiile legale referitoare la

regimul fiscal aplicabil parcurilor industriale și prevederile legale în

materia ajutorului de stat, astfel cum acesta a fost definit în art. 2 din

Legea nr. 143/1999, precum și actualele dispoziții privind procedurile

naționale în domeniul ajutorului de stat prevăzute în O.U.G. nr. 117/2006,

dispoziții la care dealtfel face trimitere art. 1 alin. (5) din Legea nr. 571/2003.

Pentru perioada 2004 - 2006,

intimata reclamantă nu a notificat C.C. aceste ajutoare de stat în vederea

autorizării, iar prin acordare, în absența unei autorizări, acestea devin

ajutoare de stat ilegale.

Intimata reclamantă trebuia

să urmeze procedura prevăzută de O.U.G. nr. 117/2006 în domeniul ajutorului de

stat, procedură pe care nu a urmat-o, motiv pentru care nu poate beneficia de

prevederile art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin. (1) lit. l) din Legea nr.

571/2003.

În concluzie, avându-se în

vedere considerentele expuse anterior, sentința recurată a fost dată cu

aplicarea greșită a legii, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304.pct.

9 C. proc. civ.

De altfel, recurenta în

motivele de recurs precizează că în luna martie a anului 2008 s-a procedat la

inițierea procedurii în vederea autorizării notificării de către C.E. cu

privire la schema de ajutor de stat pentru societățile care își desfășoară

activitatea în parcul industrial administrat de către SC P.R. SA, situație

necontestată de părțile din litigiu.

Consiliul Concurenței, prin

adresa nr. 37109/2007 cât și M.A.I. prin adresa nr. 34553 din 09 martie 2006,

și-au exprimat punctul de vedere în sensul că scutirile de plata impozitului pe

teren și clădiri pentru societățile localizate în cadrul platformei SC R. SA

reprezintă ajutor de stat și trebuie supuse autorizării potrivit legislației

privind ajutorul de stat.

Înscrisurile invocate de

intimata reclamantă aparținând diverselor instituții nu prezintă relevanță în

cauză întrucât dispozițiile legale trebuie interpretate și aplicate în litera

și spiritul lor.

De asemenea, Deciziile

Curții Constituționale invocate, nu cuprind interpretări ale aplicării prevederilor

art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 lit. l) din Legea nr. 571/2003, ci doar

aprecieri referitoare la constituționalitatea acestor dispoziții.

Celelalte hotărâri

judecătorești invocate nu pot constitui izvor de drept, neavând relevanță în

cauza dedusă judecății.

Prin urmare, acțiunea

formulată de reclamantă este neîntemeiată, fiind legale și temeinice actele

emise de recurentă și contestate de intimata reclamantă în ceea ce privește

taxele pe clădiri și teren datorate de aceasta.

Avându-se în vedere

considerentele expuse, cât și dispozițiile art. 312 alin. (1) teza I alin. (3) C.

proc. civ., coroborate cu dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, se va

admite recursul, se va casa sentința recurată și pe fond se va respinge

acțiunea ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

D.F. Brașov împotriva sentinței civile nr. 118/ F/CA din 15 septembrie 2008 a

Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și,

pe fond, respinge acțiunea formulată de SC R. SA Brașov, ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 martie 2009.