ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3166/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Brașov sub nr. 8345/62/2009, reclamanta SC S. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta D.F. Brașov, constatarea nulității absolute a deciziei de impunere din 7 aprilie 2009 și a dispoziției din 4 iunie 2009 ca fiind emise de o entitate care nu avea calitatea de a dispune cu privire la măsurile fiscale de care a beneficiat reclamanta. În motivare, reclamanta a arătat că a fost înființată în anul 2002 ca filială a SC R. SA, iar la data de 26 septembrie 2003 a fost constituit parcul industrial P.R., iar odată cu încheierea contractului de privatizare al SC R. SA, constituirea parcului industrial a fost reconfirmată prin dispozițiile art. 23 alin. (2) din O.U.G.

nr. 115/2003. S-a mia arătat că reclamanta are sediul social și își desfășoară activitatea în interiorul parcului industrial P.R. astfel cum acesta este delimitat prin H.G. nr. 1019/2004. Reclamanta a susținut că potrivit dispozițiilor art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/2003, prin efectul legii, nu datorează impozit pe clădirile și terenurile aflate în interiorul parcurilor industriale și că, încălcând aceste dispoziții legale, pârâta a procedat la emiterea deciziei de impunere atacată în vederea perceperii impozitului pe clădirile și terenurile aflate în proprietatea reclamantei. Reclamanta a mai arătat că a formulat contestație împotriva deciziei de impunere și că pârâta prin dispoziția din 7 iunie 2009 a respins această contestație, apreciind că măsurile fiscale prevăzute de art. 250 și art. 257 C. fisc.

sunt de natura ajutoarelor de stat și, pentru a fi efectiv aplicate, este necesar ca în prealabil să fie autorizate. Reclamanta a mai susținut că măsurile fiscale în discuție, calificate ajutoare de stat potrivit deciziei din 12 martie 2009 a I.C.C.J., au beneficiat acesteia anterior și ulterior datei de 01 ianuarie 2007 fiind, în opinia reclamantei, în temeiul normelor europene, ajutoare de stat existente. În acest sens, s-a mai precizat că, întrucât măsurile fiscale de care a beneficiat în perioada 01 august 2002-30 iunie 2007 au fost calificate ca ajutoare de stat prin hotărârea anterior menționată, acestea cad sub incidența dispozițiilor art. 1 lit. b) din Regulamentul (CE) nr. 649/1999 al Consiliului Uniunii Europene.

Reclamanta a precizat că în temeiul acestei dispoziții comunitare potrivit cu care ajutorul de stat existent este definit ca fiind orice ajutor de stat care a existat înainte de intrarea în vigoare a Tratatului într-un stat membru, înțelegând prin acestea schemele de ajutor de stat și ajutoarele de stat individuale puse în aplicare anterior intrării în vigoare a Tratatului și a căror aplicare s-a menținut și după această dată, măsurile fiscale în discuție, stabilite prin hotărâre judecătorească irevocabilă ca fiind ajutoare de stat, trebuie încadrate în categoria ajutoarelor de stat existente, întrucât aplicabilitatea acestora a existat înainte și după aderarea României la U.E.

De asemenea, a susținut că dreptul de a beneficia de scutirea de la plata impozitelor și a taxelor locale a fost dobândit la data de 01 ianuarie 2004, fiind un drept continuu care nu trebuia reînnoit sau reconfirmat și care urma să înceteze de drept fie în cazul revocării titlului de parc industrial, fie în cazul expirării termenului pentru care a fost acordat titlul de parc industrial societății P.R. SA. Un alt argument adus de reclamantă în susținerea acțiunii a vizat interpretarea dispozițiilor art. 1 lit. b) din Regulamentul (CE) nr. 649/1999 al Consiliului Uniunii Europene și încadrarea ajutoarelor de stat în discuție.

Reclamanta a concluzionat că măsurile fiscale în discuție sunt ajutoare de stat existente la 01 ianuarie 2007, a căror aplicare a continuat și ulterior acestei date și continuă și în prezent, nefiind modificate sau stopate și se află sub incidența legislației europene în vigoare în materia ajutorului de stat, asupra cărora putându-se interveni doar cu respectarea procedurilor europene. Reclamanta a făcut referire și la situația în care se va considera că a beneficiat de un ajutor de stat ilegal existent la data aderării României la U.E., apreciind că trebuie avute în vedere dispozițiile art. 17 din Regulamentul (CE) nr. 659/1999-Procedura privind schemele de ajutor existente. Pornind de la conținutul acestui text comunitar, potrivit cu care C.E.

are dreptul să solicite și să obțină de la orice stat membru informații privind ajutoarele de stat existente, s-a arătat că numai în cazul în care Comisia consideră că un ajutor existent nu mai este compatibil cu piața comună, aceasta, în mod exclusiv, propune, în scris, statului în cauză modificări de fond ale schemei de ajutor de stat, introducerea unor cerințe procedurale sau abrogarea schemei de ajutor de stat. Concluzia reclamantei a fost aceea că măsurile împotriva sau în legătură cu ajutoarele de stat existente ilegale pot fi luate, după 01 ianuarie 2007, numai de C.E. câtă vreme nu au fost sancționate în temeiul legilor interne speciale în vigoare anterior aderării. Această competență exclusivă a C.E.

a fost stabilită în dreptul intern prin adoptarea O.U.G. nr. 117/2007. Pârâta D.F. Brașov a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului Brașov, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată. Pârâta a invocat dispozițiile art. 46 din O.G. nr. 92/2003, arătând că prin C. proc. fisc. se reglementează în mod expres condițiile de valabilitate ale actului administrativ, prin derogare de la dreptul comun, și că, prin urmare, orice alte motive de nulitate decât cele prevăzute de actul normativ menționat, nu pot fi admise. Pârâta a susținut că reclamanta se află într-o eroare cu privire la interpretarea dispozițiilor C. proc. civ. și a legii contenciosului administrativ, în prezenta cauză impunându-se a fi avute în vedere dispozițiile art. 2 alin. (2) din C. proc.

fisc. potrivit cu care acest cod „constituie procedura de drept comun pentru administrarea impozitelor, taxelor și a altor sume datorate bugetului general consolidat". Pârâta a mai arătat că dispozițiile art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin. (1) lit. l) C. fisc. nu pot fi interpretate individual, ci prin coroborare cu dispozițiile art. 1 alin. (5) din C. fisc. și ale Legii nr. 143/1999, ulterior O.U.G. nr. 117/2006, atâta timp cât exceptările de la plata taxelor și impozitelor pe clădiri și terenuri reprezintă ajutor de stat. În legătură cu „ajutorul de stat existent", pârâta a prezentat conținutul definiției date acestei sintagme de Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului UE de stabilire a normelor de aplicare a art. 93 din Tratatul CE, precum și dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143/1999.

Pârâta a mai susținut că în luna martie 2008 a procedat la inițierea proiectului de hotărâre din 28 martie 2008, având ca obiect notificarea C.C. în vederea transmiterii acesteia spre autorizare C.E. cu privire la schema de ajutor de stat pentru societățile care desfășoară activitatea în parcul industrial administrat de către SC R. SA. De asemenea, s-a mai arătat că ulterior transmiterii către C.C. a H.C.L. nr. 273 din 31 martie 2008, această instituție a comunicat pârâtei că în cadrul schemei de ajutor înaintată spre avizare, s-a apreciat că ajutorul ce face obiectul acesteia ce intenționează a se acorda, nu vizează realizarea de investiții și crearea de noi locuri de muncă, astfel încât să existe efectul stimulator impus de regulamentele comunitare, pentru a se acorda ajutor regional de stat în vederea realizării de investiții.

Raportat la aspectele prezentate, pârâta a concluzionat în sensul că, nefiind finalizate aceste demersuri, se afla în imposibilitate de a acorda reclamantei facilitățile fiscale prevăzute de dispozițiile art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin. (1) lit. l) din C. fisc. și că nu pot fi acordate decât drept ajutor de stat în condițiile prevăzute de lege. Cu privire la competența recuperării, rambursării sau suspendării ajutoarelor de stat, pârâta a menționat că aceasta îi revine C.C., anterior datei de 01 ianuarie 2007 și C.E. după această dată, dar că, așa cum prevăd art. 24 și 25 din Legea nr. 143/1999, aceste măsuri de aplică ajutorului de stat ilegal, respectiv ajutorului de stat interzis.

Opinia pârâtei este în sensul că în prezenta cauză nu este vorba nici de un ajutor de stat ilegal și nici de un ajutor de stat interzis, ci de o facilitate fiscală ce reprezintă un ajutor de stat pentru acordarea căreia nici până în prezent nu au fost finalizate procedurile prevăzute de lege, astfel că măsurile privind recuperarea, rambursarea sau suspendarea acestuia nu-și pot găsi aplicabilitatea. Prin sentința nr. 78/F din 9 aprilie 2010 Curtea de Apel Brașov, contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta SC S. SA, având ca obiect constatarea nulității absolute a deciziei de impunere din 07 aprilie 2009 și a dispoziției din 04 iunie 2009 emise de pârâtă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele: - dispozițiile art. 250 alin. (1) și art. 257 alin. (1) lit. l) C. fisc. prevăd scutiri de la plata impozitului pe clădiri și terenuri aflate în proprietatea persoanelor juridice care își desfășoară activitatea în parcuri industriale, potrivit legii. Aceste scutiri reprezintă ajutor de stat, aspect reținut și în jurisprudență și nu se acordă ope legis, ci „potrivit legii"; - Ajutorul de stat a fost inițial reglementat de Legea nr. 143/1999, în prezent abrogată prin intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 117/2006 și el poate îmbrăca mai multe forme, prevăzute cu caracter exemplificativ de art. 2 alin. (8) din același act normativ; Dispozițiile art. 250 alin. (1) și art. 257 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/203 privind C. fisc.

au intrat în vigoare în perioada în care ajutorul de stat era reglementat de Legea nr. 143/1999, astfel că interpretând logic prevederile din aceste acte normative rezultă că scutirile menționate de art. 250 alin. (1) și art. 257 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/2003 sunt ajutoare de stat care pot fi autorizate și acordate doar în condițiile prevăzute în mod imperativ de Legea nr. 143/1999, în caz contrar sintagma „potrivit legii" rămânând fără finalitate. Or este cunoscut principiul „actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereaf potrivit căruia dispozițiile legale se interpretează în sensul producerii unor efecte juridice; Un mod de acordare a ajutorului de stat este acela al exceptării de la plata impozitelor pe clădiri și terenuri a persoanelor juridice situate în parcuri industriale, astfel că acordarea acestui ajutor se realizează prin parcurgerea procedurii legale reglementate de legea cadru, iniția Legea nr. 143/1999, ulterior O.U.G.

nr. 117/2006 și ordinele emise de C.C. Prin ordinul C.C. din 21 decembrie 2006, odată cu aderarea României la U.E., pentru ca legislația română să fie în deplină concordanță cu acquis-ul comunitar, fără suprapuneri sau încălcări ale acesteia, s-au eliminat din dreptul intern acele acte normative care dublează prevederi ale regulamentelor comunitare sau ale altor acte normative comunitare care nu necesită adoptarea unor măsuri naționale de transpunere, printre care și regulamentele emise de C.C. în reglementarea procedurilor privind ajutorul de stat; - Prin ordinul M.A.I.

din 18 septembrie 2007 privind aprobarea schemei de ajutor regional acordat pentru investițiile realizate în parcurile industriale, s-a considerat că acest ajutor de stat se încadrează în dispozițiile art. 3 din Regulament, elaborându-se o schemă exceptată de la obligația notificării; Emiterea acestui ordin de elaborarea a unei noi scheme de ajutor de stat vine să întărească interpretarea legii în sensul că scutirile prevăzute de art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin. (1) lit. l) din C. fisc. nu pot fi acordate decât drept ajutor de stat în condițiile prevăzute de lege, potrivit criteriilor comunitare și după normele elaborate de ministere; Scutirile de la plata impozitului pe clădiri și terenuri prevăzute de C. fisc.

în cazul parcurilor industriale se analizează și se acordă în fiecare an fiscal în parte, iau nu pe toată durata funcționării unei persoane juridice în cadrul unui parc industrial. A concluzionat prima instanță în sensul că, în măsura în care reclamanta nu a făcut demersurile prevăzute de legislația în vigoare pentru anul fiscal pentru care se invocă scutirea, pentru a beneficia de ajutorul de stat, în mod corect a fost emisă decizia de impunere a obligației fiscale, nefiind vorba, prin emiterea deciziei de impunere, de o recuperare a unui ajutor de stat existent, ci de calcularea sumelor datorate cu titlu de impozit pe clădiri și pe teren a unei persoane juridice. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta SC S. SA Brașov.

În motivarea cererii de recurs întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a arătat în esență că hotărârea instanței de fond este netemeinică și nelegală pentru următoarele: - Ajutoarele de stat sunt acordate de legiuitor prin act legislativ sau act cu putere de lege iar nu de furnizorul ajutorului de stat, de C.C. sau de C.E. Prin sintagma „potrivit legii” din cuprinsul art. 250 pct. 9 și a art. 257 lit. i) din C. fisc., legiuitorul face trimitere la O.G. nr. 65/2001 iar nu la O.U.G. nr. 117/2006. În consecință trebuie reținut că măsurile dispuse prin aceste dispoziții sunt acordate prin efectul legii agenților economici care îndeplinesc condiția de a se afla în perimetrul unui parc industrial fără nici o altă condiție legislativă fiscală prealabilă.

Scopul autorizării ajutoarelor de stat de către C.E. este de a verifica compatibilitatea în raport de piața comună iar nu interzicerea lor deoarece sancțiunea pentru neacordarea ajutoarelor de stat incompatibile cu piața europeană o constituie recuperarea acestora. În contextul prevederilor art. 87 - art. 88 din Tratatul de Instituire a Comunității Europene, se arată de recurentă că este evident că „punerea în aplicare „ a măsurilor se referă la „adoptarea” actului normativ sau a celui administrativ cu putere de lege care urmează a statua măsurile fiscale de natura ajutoarelor de stat iar nu la „acordarea efectivă” a acestora de către un furnizor al ajutoarelor de stat în favoarea unui beneficiar.

Instanța de judecată trebuie să aibă în vedere faptul că recuperarea ajutoarelor de stat nu poate fi dispusă numai ca o consecință a faptului că acestea sunt neautorizate, adică ilegale, ci numai dacă se dovedește că ajutoarele sunt incompatibile cu piața comună. - Ajutoarele de stat în discuție au fost acordate de către furnizorul acestora , respectiv de către Consiliul Local Brașov prin hotărârea din 31 martie 2008 al cărei obiect a fost aprobarea schemei privind ajutoarele de stat sub forma scutirii de la plata impozitului pe clădiri și terenuri pentru societățile situate în parcul industrial P.R., precum și notificarea C.E. în vederea autorizării acestei scheme de ajutor de stat. Faptul că forma în care Consiliul Local Brașov a înțeles să notifice C.E.

nu a fost conformă cu formularul prevăzut de Regulamentul (CE) nr. 794/2004 de implementare a Regulamentului CE nr. 659/1999, așa cum rezultă în mod expres din răspunsul C.C. transmis prin adresa din 8 mai 2008, către Consiliul Local Brașov, constituie o culpă exclusivă a acestuia - care nu a transmis notificarea către C.E. Prin emiterea deciziei de impunere a cărui anulare se solicită, D.F. Brașov a încălcat chiar și hotărârea nr. 273/2008 a Consiliului Local care are caracter obligatoriu și care era valabilă pentru perioada anilor fiscali 01 ianuarie 2004 – 31 decembrie 2009. - Susținerile D.F.

privitoare la datorarea impozitelor locale, ca urmare a neautorizării ajutoarelor de stat , nu poate fi primită deoarece lipsa autorizării nu atrage descalificarea din categoria ajutoarelor de stat a măsurilor fiscale depuse prin act normativ, deoarece neparcurgerea unei proceduri administrative nu este de natură să modifice un act normativ, ci este de natură doar să atragă aplicarea sancțiunilor prevăzute de lege. Instanța de fond în mod greșit a considerat că recurenta datorează impozitele locale pentru clădiri și terenuri deoarece: - Scutirea de la plata acestor impozite este dispusă de legiuitor prin efectul legii. - Verificarea compatibilității ajutoarelor de stat cu piața comună reprezintă o măsură de protejare a concurenței economice care se face prin autorizarea ajutoarelor de stat.

- Autorizarea ajutoarelor de stat se face atât anterior adoptării actului normativ prin care acestea sunt dispuse de către un stat membru, cât și anterior acordării efective a ajutoarelor de către furnizorul acestora. - Ajutoarele de stat dispuse prin art. 250 și art. 257 C. fisc. – au fost autorizate ca măsuri generale aplicabile societăților parcurilor industriale de către C.E. - Lipsa autorizării, datorită culpei exclusive a Consiliului Local Brașov, nu duce însă la descalificarea măsurilor fiscale din categoria ajutoarelor de stat, singura sancțiune posibilă fiind aceea de recuperare a ajutoarelor și care poate fi dispusă exclusiv de C.E. D.F.

Brașov, instituție publică cu personalitate juridică în interes local, supusă principiului specialității capacității de folosință a persoanei juridice conform prevederilor art. 34 din Decretul nr. 31/1954 raportat la dispozițiile art. 36 din Legea nr. 215/2001, nu are capacitatea de a dispune măsuri în legătură cu ajutoarele de stat, care, potrivit dreptului comunitar , sunt atribuite competenței exclusive a C.E.. - Pârâta – intimată D.F. Brașov a formulat întâmpinare la cererea de recurs și a solicitat respingerea recursului ca nefondat, întrucât referitor la recurenta – reclamantă SC S. SA nu există o deciziei a C.C. sau a C.E. prin care să se acorde acesteia un ajutor de stat concretizat în scutirea la plata impozitului pe clădiri și teren.

Analizând cererea de recurs, normele incidente în cauză, prevederile art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este fondată. Actele administrativ-fiscale supuse controlului exercitat de instanța de contencios administrativ potrivit art. 218 C. proc. fisc. sunt decizia de impunere din 7 aprilie 2009 privind stabilirea impozitelor pe clădiri și terenuri pe anul 2009 în ceea ce o privește pe recurenta-reclamantă și dispoziția din 04 iunie 2009, de respingere a contestației administrative formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere. În motivarea dispoziției, autoritatea emitentă a reținut, în esență, că facilitățile fiscale prevăzute pentru parcurile industriale în art. 250 alin. (1) pct. 9 (scutire de impozitul pe clădiri) și în art. 257 litera l) (scutire pe impozitul pe terenuri) din C. fisc.

constituie ajutoare de stat supuse notificării potrivit O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat. S-a mai reținut că prin adresa din 8 mai 2008, C.C. a comunicat D.F. Brașov, care-i transmisese spre avizare documentația privind acordarea facilităților fiscale, că ajutorul ce se intenționează a fi acordat nu vizează realizarea de investiții și crearea de noi locuri de muncă, astfel încât să existe efectul stimulator impus de regulamentele comunitare pentru acordarea ajutorului de stat regional în vederea realizării de investiții. C.C. a precizat că facilitățile supuse analizei îmbracă forma unui ajutor de operare, destinat reducerii costurilor curente ale întreprinderii și poate fi acordat numai cu autorizarea C.E.

și cu respectarea condițiilor prevăzute de liniile directoare privind ajutoarele de stat regionale pentru perioada 2007 – 2013. Autoritatea fiscală a invocat și prioritatea dreptului comunitar în materie, conform principiului statuat în art. 148 alin. (2) din Constituția României și în art. 1 alin. (3) și (4) din C. fisc. Soluționarea cauzei de față presupune clarificarea a două chestiuni de drept: pe de o parte natura juridică a facilităților fiscale acordate parcurilor industriale prin C. fisc. - în sensul calificării acestora ca fiind sau nu ajutoare de stat și, pe de altă parte, competența derulării procedurilor de control și de recuperare a ajutorului de stat ilegal sau incompatibil cu obiectivele comunitare după aderarea României la U.E.

În ceea ce privește primul aspect, Înalta Curte reține că facilitățile fiscale acordate parcurilor industriale prin C. fisc., concretizate în scutiri de la plata impozitului pe clădiri și terenuri pe anul 2009, reprezintă ajutor de stat. Societatea comercială P.R. SA a primit titlul de parc industrial prin Ordinul M.A.I. nr. 255/2004, publicat în M. Of. nr. 980/.10.2004, ordin emis în executarea art. 4 din O.G. nr. 65/2001 privind constituirea și funcționarea parcurilor industriale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 490/2002. În calitate de societate care activează în cadrul unui parc industrial, recurenta-reclamantă a intrat sub incidența scutirilor de impozite și taxe locale pentru clădiri și terenuri, prevăzute de art. 250 alin. (1) pct. 9 și 257 lit. l) din C. fisc.

La acea dată era în vigoare Legea nr. 143/1999 privind ajutorul de stat, care în art. 2 alin. (8) includea exceptările, reducerile sau amânările de la plata taxelor și impozitelor între modalitățile de acordare a ajutorului de stat, iar art. 11 din instrucțiunile de acordare și anulare a titlului de parc industrial, aprobate prin ordinul nr. 264/2002 al ministrului dezvoltării și prognozei, califica facilitățile acordate parcurilor industriale drept ajutoare de stat regionale, ce pot fi acordate în limitele rezultate din harta intensității maxime a ajutoarelor de stat cu finalitate regională în România. Aceeași concluzie se desprinde și din raportul întocmit de C.C.

privind ajutoarele de stat acordate în România în perioada 2004 – 2006, publicat în M. Of., Partea I, nr. 698bis/14.10.2008, care în cap. 8 – Ajutoarele fiscale din România acordate în perioada 2004 – 2006 menționa că ajutoarele de stat acordate sub forma scutirilor totale sau parțiale de plata impozitelor și taxelor în scopul realizării de investiții și creării de noi locuri de muncă instituite printr-o serie de acte normative, printre care O.G. nr. 65/2001 și apoi C. fisc., au avut ca obiectiv dezvoltarea regională și s-au situat, în genere, sub pragul de minimis. La data de 1 ianuarie 2007 a intrat în vigoare O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat, necesitatea adoptării ei fiind impusă de efectele aderării României la U.E., care a atras transferul competențelor de decizie în materia autorizării, stopării sau recuperării ajutoarelor de stat de la C.C.

la C.E. și aplicabilitatea directă a legislației comunitare în domeniul ajutorului de stat. Pornind de la prevederile art. 1 lit. b) din regulamentul Consiliului (CE) nr. 659/1999, conform cărora ajutorul existent este definit ca fiind orice ajutor de stat care a existat înainte de intrarea în vigoare a Tratatului într-un stat membru, respectiv schemele de ajutor și ajutoarele individuale puse în aplicare anterior și ulterior intrării în vigoare a tratatului, facilitățile fiscale acordare parcurilor industriale prin efectul legii în condițiile normative expuse anterior pot fi calificate drept ajutoare de stat existente la data de 1 ianuarie 2007. După această dată, așa cum rezultă din dispozițiile O.U.G.

nr. 117/ 2006, corelate cu cele ale Regulamentului nr. 659/1999 și cu o serie de prevederi ale Regulamentului nr. 794/2004 de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 659/1999, C.E. a dobândit atribuția de a solicita statelor membre informații despre ajutoarele existente, de a decide dacă este cazul să deschidă o procedură oficială de investigare și de a decide ca statul membru să ia măsurile necesare pentru stoparea sau recuperarea ajutorului de la beneficiar, măsuri ce pot include modificări de fond ale schemei de ajutor, introducerea unor cerințe procedurale sau chiar abrogarea schemei de ajutor.

În acest context legislativ, actele administrativ fiscale prin care intimata-pârâtă a decis impunerea terenurilor și construcțiilor parcului industrial pentru anul 2009, motivând că scutirile existente încă din 2004 încalcă prevederile art. 87-89 din Tratat, au natura unor măsuri de stopare a ajutorului de stat existent, dispuse cu încălcarea competenței exclusive a C.E. Un argument suplimentar, în sensul că autoritatea publică locală nu putea interveni într-un domeniu în care C. fisc. prevede expres scutirea de impozite, cu atât mai mult cu cât, așa cum rezultă din cele expuse anterior, prin măsurile dispuse, D.F. Brașov a intervenit în aria de competență a instituției comunitare, rezultă și din considerentele Deciziei nr. 1131/2008 a Curții Constituționale, publicată în M. Of.

nr. 791/26.11.2008. Prin decizia respectivă, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 lit. l) din C. fisc., invocată de Consiliul Local al Municipiului Brașov în mai multe litigii fiscale, reținând, în esență, că autoritățile locale nu au totală independență în stabilirea impozitelor și taxelor locale, ci se supun limitelor și condițiilor legii. Faptul că prin dispozițiile legale criticate se stabilesc scutiri de la plata acestor taxe și impozite se justifică prin importanța strategică, prevăzută de lege pentru îndeplinirea sarcinilor statului, consfințite în art. 135 alin. (2) lit. c) și d) din Constituție, și anume stimularea cercetării științifice și tehnologice naționale, precum și exploatarea resurselor naturale, în concordanță cu interesul național.

În consecință, față de cele expuse, se reține că atât decizia de impunere cât și dispoziția privind soluționarea contestației au fost emise de intimata-pârâtă fără ca aceasta să aibă competența derulării procedurilor de control și de recuperare a ajutorului de stat ilegal sau incompatibil cu obiectivele comunitare după aderarea României la U.E., astfel că se impune anularea acestora. De altfel, această soluție este în acord cu jurisprudența secției contencios administrativ și fiscal, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, după soluția de principiu adoptată de aceasta la 5 octombrie 2009 și respectiv 19 aprilie 2010, cu privire la problema de drept în discuție, constatată în cauze asemănătoare.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, art. 312 alin. (1) teza I din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul, să modifice sentința recurată, să admită acțiunea reclamantei și să anuleze Decizia de impunere din 7 aprilie 2009 și dispoziția din 04 iunie 2009.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de SC S. SA Brașov, împotriva sentinței civile nr. 78/F din 9 aprilie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată, în sensul că admită acțiunea formulată de reclamanta SC S. SA Brașov. Anulează decizia de impunere din 7 aprilie 2009 și dispoziția din 04 iunie 2009 emisă de pârâtă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 mai 2011.