ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3166/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3166/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului

Brașov sub nr. 8345/62/2009, reclamanta SC S. SA a solicitat, în contradictoriu

cu pârâta D.F. Brașov, constatarea nulității absolute a deciziei de impunere

din 7 aprilie 2009 și a dispoziției din 4 iunie 2009 ca fiind emise de o entitate

care nu avea calitatea de a dispune cu privire la măsurile fiscale de care a beneficiat

reclamanta.

În motivare, reclamanta

a arătat că a fost înființată în anul 2002 ca filială a SC R. SA, iar la data de

26 septembrie 2003 a fost constituit parcul industrial P.R., iar odată cu încheierea

contractului de privatizare al SC R. SA, constituirea parcului industrial a fost

reconfirmată prin dispozițiile art. 23 alin. (2) din O.U.G. nr. 115/2003. S-a mia

arătat că reclamanta are sediul social și își desfășoară activitatea în interiorul

parcului industrial P.R. astfel cum acesta este delimitat prin H.G. nr. 1019/2004.

Reclamanta a susținut

că potrivit dispozițiilor art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin. (1) lit. l)

din Legea nr. 571/2003, prin efectul legii, nu datorează impozit pe clădirile și

terenurile aflate în interiorul parcurilor industriale și că, încălcând aceste dispoziții

legale, pârâta a procedat la emiterea deciziei de impunere atacată în vederea perceperii

impozitului pe clădirile și terenurile aflate în proprietatea reclamantei.

Reclamanta a mai arătat

că a formulat contestație împotriva deciziei de impunere și că pârâta prin dispoziția

din 7 iunie 2009 a respins această contestație, apreciind că măsurile fiscale prevăzute

de art. 250 și art. 257 C. fisc. sunt de natura ajutoarelor de stat și, pentru a

fi efectiv aplicate, este necesar ca în prealabil să fie autorizate.

Reclamanta a mai susținut

că măsurile fiscale în discuție, calificate ajutoare de stat potrivit deciziei

din 12 martie 2009 a I.C.C.J., au beneficiat acesteia anterior și ulterior datei

de 01 ianuarie 2007 fiind, în opinia reclamantei, în temeiul normelor europene,

ajutoare de stat existente. În acest sens, s-a mai precizat că, întrucât măsurile

fiscale de care a beneficiat în perioada 01 august 2002-30 iunie 2007 au fost calificate

ca ajutoare de stat prin hotărârea anterior menționată, acestea cad sub incidența

dispozițiilor art. 1 lit. b) din Regulamentul (CE) nr. 649/1999 al Consiliului Uniunii

Europene.

Reclamanta a precizat

că în temeiul acestei dispoziții comunitare potrivit cu care ajutorul de stat existent

este definit ca fiind orice ajutor de stat care a existat înainte de intrarea în

vigoare a Tratatului într-un stat membru, înțelegând prin acestea schemele de ajutor

de stat și ajutoarele de stat individuale puse în aplicare anterior intrării în

vigoare a Tratatului și a căror aplicare s-a menținut și după această dată, măsurile

fiscale în discuție, stabilite prin hotărâre judecătorească irevocabilă ca fiind

ajutoare de stat, trebuie încadrate în categoria ajutoarelor de stat existente,

întrucât aplicabilitatea acestora a existat înainte și după aderarea României la

U.E.

De asemenea, a susținut

că dreptul de a beneficia de scutirea de la plata impozitelor și a taxelor locale

a fost dobândit la data de 01 ianuarie 2004, fiind un drept continuu care nu trebuia

reînnoit sau reconfirmat și care urma să înceteze de drept fie în cazul revocării

titlului de parc industrial, fie în cazul expirării termenului pentru care a fost

acordat titlul de parc industrial societății P.R. SA.

Un alt argument adus de

reclamantă în susținerea acțiunii a vizat interpretarea dispozițiilor art. 1

lit. b) din Regulamentul (CE) nr. 649/1999 al Consiliului Uniunii Europene și încadrarea

ajutoarelor de stat în discuție.

Reclamanta a concluzionat

că măsurile fiscale în discuție sunt ajutoare de stat existente la 01 ianuarie 2007,

a căror aplicare a continuat și ulterior acestei date și continuă și în prezent,

nefiind modificate sau stopate și se află sub incidența legislației europene în

vigoare în materia ajutorului de stat, asupra cărora putându-se interveni doar cu

respectarea procedurilor europene.

Reclamanta a făcut referire

și la situația în care se va considera că a beneficiat de un ajutor de stat ilegal

existent la data aderării României la U.E., apreciind că trebuie avute în vedere

dispozițiile art. 17 din Regulamentul (CE) nr. 659/1999-Procedura privind schemele

de ajutor existente. Pornind de la conținutul acestui text comunitar, potrivit cu

care C.E. are dreptul să solicite și să obțină de la orice stat membru informații

privind ajutoarele de stat existente, s-a arătat că numai în cazul în care Comisia

consideră că un ajutor existent nu mai este compatibil cu piața comună, aceasta,

în mod exclusiv, propune, în scris, statului în cauză modificări de fond ale schemei

de ajutor de stat, introducerea unor cerințe procedurale sau abrogarea schemei de

ajutor de stat.

Concluzia reclamantei

a fost aceea că măsurile împotriva sau în legătură cu ajutoarele de stat existente

ilegale pot fi luate, după 01 ianuarie 2007, numai de C.E. câtă vreme nu au fost

sancționate în temeiul legilor interne speciale în vigoare anterior aderării. Această

competență exclusivă a C.E. a fost stabilită în dreptul intern prin adoptarea O.U.G.

nr. 117/2007.

Pârâta D.F. Brașov a depus

la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului

Brașov, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.

Pârâta a invocat dispozițiile

art. 46 din O.G. nr. 92/2003, arătând că prin C. proc. fisc. se reglementează în

mod expres condițiile de valabilitate ale actului administrativ, prin derogare de

la dreptul comun, și că, prin urmare, orice alte motive de nulitate decât cele prevăzute

de actul normativ menționat, nu pot fi admise.

Pârâta a susținut că reclamanta

se află într-o eroare cu privire la interpretarea dispozițiilor C. proc. civ. și

a legii contenciosului administrativ, în prezenta cauză impunându-se a fi avute

în vedere dispozițiile art. 2 alin. (2) din C. proc. fisc. potrivit cu care acest

cod „constituie procedura de drept comun pentru administrarea impozitelor, taxelor

și a altor sume datorate bugetului general consolidat".

Pârâta a mai arătat că

dispozițiile art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin. (1) lit. l) C. fisc. nu

pot fi interpretate individual, ci prin coroborare cu dispozițiile art. 1 alin.

(5) din C. fisc. și ale Legii nr. 143/1999, ulterior O.U.G. nr. 117/2006, atâta

timp cât exceptările de la plata taxelor și impozitelor pe clădiri și terenuri reprezintă

ajutor de stat.

În legătură cu „ajutorul

de stat existent", pârâta a prezentat conținutul definiției date acestei sintagme

de Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului UE de stabilire a normelor de aplicare

a art. 93 din Tratatul CE, precum și dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea

nr. 143/1999.

Pârâta a mai susținut

că în luna martie 2008 a procedat la inițierea proiectului de hotărâre din 28

martie 2008, având ca obiect notificarea C.C. în vederea transmiterii acesteia spre

autorizare C.E. cu privire la schema de ajutor de stat pentru societățile care desfășoară

activitatea în parcul industrial administrat de către SC R. SA. De asemenea, s-a

mai arătat că ulterior transmiterii către C.C. a H.C.L. nr. 273 din 31 martie 2008,

această instituție a comunicat pârâtei că în cadrul schemei de ajutor înaintată

spre avizare, s-a apreciat că ajutorul ce face obiectul acesteia ce intenționează

a se acorda, nu vizează realizarea de investiții și crearea de noi locuri de muncă,

astfel încât să existe efectul stimulator impus de regulamentele comunitare, pentru

a se acorda ajutor regional de stat în vederea realizării de investiții. Raportat

la aspectele prezentate, pârâta a concluzionat în sensul că, nefiind finalizate

aceste demersuri, se afla în imposibilitate de a acorda reclamantei facilitățile

fiscale prevăzute de dispozițiile art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin.

(1) lit. l) din C. fisc. și că nu pot fi acordate decât drept ajutor de stat în

condițiile prevăzute de lege.

Cu privire la competența

recuperării, rambursării sau suspendării ajutoarelor de stat, pârâta a menționat

că aceasta îi revine C.C., anterior datei de 01 ianuarie 2007 și C.E. după această

dată, dar că, așa cum prevăd art. 24 și 25 din Legea nr. 143/1999, aceste măsuri

de aplică ajutorului de stat ilegal, respectiv ajutorului de stat interzis. Opinia

pârâtei este în sensul că în prezenta cauză nu este vorba nici de un ajutor de stat

ilegal și nici de un ajutor de stat interzis, ci de o facilitate fiscală ce reprezintă

un ajutor de stat pentru acordarea căreia nici până în prezent nu au fost finalizate

procedurile prevăzute de lege, astfel că măsurile privind recuperarea, rambursarea

sau suspendarea acestuia nu-și pot găsi aplicabilitatea.

Prin sentința nr. 78/F

din 9 aprilie 2010 Curtea de Apel Brașov, contencios administrativ și fiscal, a

respins acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta SC S. SA, având

ca obiect constatarea nulității absolute a deciziei de impunere din 07 aprilie 2009

și a dispoziției din 04 iunie 2009 emise de pârâtă.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut următoarele:

- dispozițiile art. 250

alin. (1) și art. 257 alin. (1) lit. l) C. fisc. prevăd scutiri de la plata impozitului

pe clădiri și terenuri aflate în proprietatea persoanelor juridice care își desfășoară

activitatea în parcuri industriale, potrivit legii. Aceste scutiri reprezintă ajutor

de stat, aspect reținut și în jurisprudență și nu se acordă ope legis, ci „potrivit

legii";

- Ajutorul de stat a fost

inițial reglementat de Legea nr. 143/1999, în prezent abrogată prin intrarea în

vigoare a O.U.G. nr. 117/2006 și el poate îmbrăca mai multe forme, prevăzute cu

caracter exemplificativ de art. 2 alin. (8) din același act normativ;

Dispozițiile art. 250

alin. (1) și art. 257 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/203 privind C. fisc. au

intrat în vigoare în perioada în care ajutorul de stat era reglementat de Legea

nr. 143/1999, astfel că interpretând logic prevederile din aceste acte normative

rezultă că scutirile menționate de art. 250 alin. (1) și art. 257 alin. (1)

lit. l) din Legea nr. 571/2003 sunt ajutoare de stat care pot fi autorizate și acordate

doar în condițiile prevăzute în mod imperativ de Legea nr. 143/1999, în caz contrar

sintagma „potrivit legii" rămânând fără finalitate. Or este cunoscut principiul

„actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereaf potrivit căruia dispozițiile

legale se interpretează în sensul producerii unor efecte juridice;

Un mod de acordare a ajutorului

de stat este acela al exceptării de la plata impozitelor pe clădiri și terenuri

a persoanelor juridice situate în parcuri industriale, astfel că acordarea acestui

ajutor se realizează prin parcurgerea procedurii legale reglementate de legea cadru,

iniția Legea nr. 143/1999, ulterior O.U.G. nr. 117/2006 și ordinele emise de C.C.

Prin ordinul C.C. din

21 decembrie 2006, odată cu aderarea României la U.E., pentru ca legislația română

să fie în deplină concordanță cu acquis-ul comunitar, fără suprapuneri sau încălcări

ale acesteia, s-au eliminat din dreptul intern acele acte normative care dublează

prevederi ale regulamentelor comunitare sau ale altor acte normative comunitare

care nu necesită adoptarea unor măsuri naționale de transpunere, printre care și

regulamentele emise de C.C. în reglementarea procedurilor privind ajutorul de stat;

- Prin ordinul M.A.I.

din 18 septembrie 2007 privind aprobarea schemei de ajutor regional acordat pentru

investițiile realizate în parcurile industriale, s-a considerat că acest ajutor

de stat se încadrează în dispozițiile art. 3 din Regulament, elaborându-se o schemă

exceptată de la obligația notificării;

Emiterea acestui ordin

de elaborarea a unei noi scheme de ajutor de stat vine să întărească interpretarea

legii în sensul că scutirile prevăzute de art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257

alin. (1) lit. l) din C. fisc. nu pot fi acordate decât drept ajutor de stat în

condițiile prevăzute de lege, potrivit criteriilor comunitare și după normele elaborate

de ministere;

Scutirile de la plata

impozitului pe clădiri și terenuri prevăzute de C. fisc. în cazul parcurilor industriale

se analizează și se acordă în fiecare an fiscal în parte, iau nu pe toată durata

funcționării unei persoane juridice în cadrul unui parc industrial.

A concluzionat prima instanță

în sensul că, în măsura în care reclamanta nu a făcut demersurile prevăzute de legislația

în vigoare pentru anul fiscal pentru care se invocă scutirea, pentru a beneficia

de ajutorul de stat, în mod corect a fost emisă decizia de impunere a obligației

fiscale, nefiind vorba, prin emiterea deciziei de impunere, de o recuperare a unui

ajutor de stat existent, ci de calcularea sumelor datorate cu titlu de impozit pe

clădiri și pe teren a unei persoane juridice.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs reclamanta SC S. SA Brașov.

În motivarea cererii de

recurs întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a arătat

în esență că hotărârea instanței de fond este netemeinică și nelegală pentru următoarele:

- Ajutoarele de stat sunt

acordate de legiuitor prin act legislativ sau act cu putere de lege iar nu de furnizorul

ajutorului de stat, de C.C. sau de C.E.

Prin sintagma „potrivit

legii” din cuprinsul art. 250 pct. 9 și a art. 257 lit. i) din C. fisc., legiuitorul

face trimitere la O.G. nr. 65/2001 iar nu la O.U.G. nr. 117/2006.

În consecință trebuie

reținut că măsurile dispuse prin aceste dispoziții sunt acordate prin efectul legii

agenților economici care îndeplinesc condiția de a se afla în perimetrul unui parc

industrial fără nici o altă condiție legislativă fiscală prealabilă.

Scopul autorizării ajutoarelor

de stat de către C.E. este de a verifica compatibilitatea în raport de piața comună

iar nu interzicerea lor deoarece sancțiunea pentru neacordarea ajutoarelor de stat

incompatibile cu piața europeană o constituie recuperarea acestora.

În contextul prevederilor

art. 87 - art. 88 din Tratatul de Instituire a Comunității Europene, se arată de

recurentă că este evident că „punerea în aplicare „ a măsurilor se referă la „adoptarea”

actului normativ sau a celui administrativ cu putere de lege care urmează a statua

măsurile fiscale de natura ajutoarelor de stat iar nu la „acordarea efectivă” a

acestora de către un furnizor al ajutoarelor de stat în favoarea unui beneficiar.

Instanța de judecată trebuie

să aibă în vedere faptul că recuperarea ajutoarelor de stat nu poate fi dispusă

numai ca o consecință a faptului că acestea sunt neautorizate, adică ilegale, ci

numai dacă se dovedește că ajutoarele sunt incompatibile cu piața comună.

- Ajutoarele de stat în

discuție au fost acordate de către furnizorul acestora , respectiv de către Consiliul

Local Brașov prin hotărârea din 31 martie 2008 al cărei obiect a fost aprobarea

schemei privind ajutoarele de stat sub forma scutirii de la plata impozitului pe

clădiri și terenuri pentru societățile situate în parcul industrial P.R., precum

și notificarea C.E. în vederea autorizării acestei scheme de ajutor de stat.

Faptul că forma în care

Consiliul Local Brașov a înțeles să notifice C.E. nu a fost conformă cu formularul

prevăzut de Regulamentul (CE) nr. 794/2004 de implementare a Regulamentului CE

nr. 659/1999, așa cum rezultă în mod expres din răspunsul C.C. transmis prin adresa

din 8 mai 2008, către Consiliul Local Brașov, constituie o culpă exclusivă a acestuia

- care nu a transmis notificarea către C.E.

Prin emiterea deciziei

de impunere a cărui anulare se solicită, D.F. Brașov a încălcat chiar și hotărârea

nr. 273/2008 a Consiliului Local care are caracter obligatoriu și care era valabilă

pentru perioada anilor fiscali 01 ianuarie 2004 – 31 decembrie 2009.

- Susținerile D.F. privitoare

la datorarea impozitelor locale, ca urmare a neautorizării ajutoarelor de stat ,

nu poate fi primită deoarece lipsa autorizării nu atrage descalificarea din categoria

ajutoarelor de stat a măsurilor fiscale depuse prin act normativ, deoarece neparcurgerea

unei proceduri administrative nu este de natură să modifice un act normativ, ci

este de natură doar să atragă aplicarea sancțiunilor prevăzute de lege.

Instanța de fond în mod

greșit a considerat că recurenta datorează impozitele locale pentru clădiri și terenuri

deoarece:

- Scutirea de la plata

acestor impozite este dispusă de legiuitor prin efectul legii.

- Verificarea compatibilității

ajutoarelor de stat cu piața comună reprezintă o măsură de protejare a concurenței

economice care se face prin autorizarea ajutoarelor de stat.

- Autorizarea ajutoarelor

de stat se face atât anterior adoptării actului normativ prin care acestea sunt

dispuse de către un stat membru, cât și anterior acordării efective a ajutoarelor

de către furnizorul acestora.

- Ajutoarele de stat dispuse

prin art. 250 și art. 257 C. fisc. – au fost autorizate ca măsuri generale aplicabile

societăților parcurilor industriale de către C.E.

- Lipsa autorizării, datorită

culpei exclusive a Consiliului Local Brașov, nu duce însă la descalificarea măsurilor

fiscale din categoria ajutoarelor de stat, singura sancțiune posibilă fiind aceea

de recuperare a ajutoarelor și care poate fi dispusă exclusiv de C.E.

D.F. Brașov, instituție

publică cu personalitate juridică în interes local, supusă principiului specialității

capacității de folosință a persoanei juridice conform prevederilor art. 34 din Decretul

nr. 31/1954 raportat la dispozițiile art. 36 din Legea nr. 215/2001, nu are capacitatea

de a dispune măsuri în legătură cu ajutoarele de stat, care, potrivit dreptului

comunitar , sunt atribuite competenței exclusive a C.E..

- Pârâta – intimată D.F.

Brașov a formulat întâmpinare la cererea de recurs și a solicitat respingerea recursului

ca nefondat, întrucât referitor la recurenta – reclamantă SC S. SA nu există o deciziei

a C.C. sau a C.E. prin care să se acorde acesteia un ajutor de stat concretizat

în scutirea la plata impozitului pe clădiri și teren.

Analizând cererea de recurs,

normele incidente în cauză, prevederile art. 304

1

C. proc. civ., Înalta

Curte constată că aceasta este fondată.

Actele administrativ-fiscale

supuse controlului exercitat de instanța de contencios administrativ potrivit

art. 218 C. proc. fisc. sunt decizia de impunere din 7 aprilie 2009 privind stabilirea

impozitelor pe clădiri și terenuri pe anul 2009 în ceea ce o privește pe recurenta-reclamantă

și dispoziția din 04 iunie 2009, de respingere a contestației administrative formulată

de reclamantă împotriva deciziei de impunere.

În motivarea dispoziției,

autoritatea emitentă a reținut, în esență, că facilitățile fiscale prevăzute pentru

parcurile industriale în art. 250 alin. (1) pct. 9 (scutire de impozitul pe clădiri)

și în art. 257 litera l) (scutire pe impozitul pe terenuri) din C. fisc. constituie

ajutoare de stat supuse notificării potrivit O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile

naționale în domeniul ajutorului de stat.

S-a mai reținut că prin

adresa din 8 mai 2008, C.C. a comunicat D.F. Brașov, care-i transmisese spre avizare

documentația privind acordarea facilităților fiscale, că ajutorul ce se intenționează

a fi acordat nu vizează realizarea de investiții și crearea de noi locuri de muncă,

astfel încât să existe efectul stimulator impus de regulamentele comunitare pentru

acordarea ajutorului de stat regional în vederea realizării de investiții.

C.C. a precizat că facilitățile

supuse analizei îmbracă forma unui ajutor de operare, destinat reducerii costurilor

curente ale întreprinderii și poate fi acordat numai cu autorizarea C.E. și cu respectarea

condițiilor prevăzute de liniile directoare privind ajutoarele de stat regionale

pentru perioada 2007 – 2013.

Autoritatea fiscală a

invocat și prioritatea dreptului comunitar în materie, conform principiului statuat

în art. 148 alin. (2) din Constituția României și în art. 1 alin. (3) și (4) din

C. fisc.

Soluționarea cauzei de

față presupune clarificarea a două chestiuni de drept: pe de o parte natura juridică

a facilităților fiscale acordate parcurilor industriale prin C. fisc. - în sensul

calificării acestora ca fiind sau nu ajutoare de stat și, pe de altă parte, competența

derulării procedurilor de control și de recuperare a ajutorului de stat ilegal sau

incompatibil cu obiectivele comunitare după aderarea României la U.E.

În ceea ce privește primul

aspect, Înalta Curte reține că facilitățile fiscale acordate parcurilor industriale

prin C. fisc., concretizate în scutiri de la plata impozitului pe clădiri și terenuri

pe anul 2009, reprezintă ajutor de stat.

Societatea comercială

P.R. SA a primit titlul de parc industrial prin Ordinul M.A.I. nr. 255/2004, publicat

în M. Of. nr. 980/.10.2004, ordin emis în executarea art. 4 din O.G. nr. 65/2001

privind constituirea și funcționarea parcurilor industriale, aprobată cu modificări

prin Legea nr. 490/2002.

În calitate de societate

care activează în cadrul unui parc industrial, recurenta-reclamantă a intrat sub

incidența scutirilor de impozite și taxe locale pentru clădiri și terenuri, prevăzute

de art. 250 alin. (1) pct. 9 și 257 lit. l) din C. fisc.

La acea dată era în vigoare

Legea nr. 143/1999 privind ajutorul de stat, care în art. 2 alin. (8) includea exceptările,

reducerile sau amânările de la plata taxelor și impozitelor între modalitățile de

acordare a ajutorului de stat, iar art. 11 din instrucțiunile de acordare și anulare

a titlului de parc industrial, aprobate prin ordinul nr. 264/2002 al ministrului

dezvoltării și prognozei, califica facilitățile acordate parcurilor industriale

drept ajutoare de stat regionale, ce pot fi acordate în limitele rezultate din harta

intensității maxime a ajutoarelor de stat cu finalitate regională în România.

Aceeași concluzie se desprinde

și din raportul întocmit de C.C. privind ajutoarele de stat acordate în România

în perioada 2004 – 2006, publicat în M. Of., Partea I, nr. 698bis/14.10.2008, care

în cap. 8 – Ajutoarele fiscale din România acordate în perioada 2004 – 2006 menționa

că ajutoarele de stat acordate sub forma scutirilor totale sau parțiale de plata

impozitelor și taxelor în scopul realizării de investiții și creării de noi locuri

de muncă instituite printr-o serie de acte normative, printre care O.G. nr. 65/2001

și apoi C. fisc., au avut ca obiectiv dezvoltarea regională și s-au situat, în genere,

sub pragul de minimis.

La data de 1 ianuarie

2007 a intrat în vigoare O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naționale în domeniul

ajutorului de stat, necesitatea adoptării ei fiind impusă de efectele aderării României

la U.E., care a atras transferul competențelor de decizie în materia autorizării,

stopării sau recuperării ajutoarelor de stat de la C.C. la C.E. și aplicabilitatea

directă a legislației comunitare în domeniul ajutorului de stat.

Pornind de la prevederile

art. 1 lit. b) din regulamentul Consiliului (CE) nr. 659/1999, conform cărora ajutorul

existent este definit ca fiind orice ajutor de stat care a existat înainte de intrarea

în vigoare a Tratatului într-un stat membru, respectiv schemele de ajutor și ajutoarele

individuale puse în aplicare anterior și ulterior intrării în vigoare a tratatului,

facilitățile fiscale acordare parcurilor industriale prin efectul legii în condițiile

normative expuse anterior pot fi calificate drept ajutoare de stat existente la

data de 1 ianuarie 2007.

După această dată, așa

cum rezultă din dispozițiile O.U.G. nr. 117/ 2006, corelate cu cele ale Regulamentului

nr. 659/1999 și cu o serie de prevederi ale Regulamentului nr. 794/2004 de punere

în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 659/1999, C.E. a dobândit atribuția de a solicita

statelor membre informații despre ajutoarele existente, de a decide dacă este cazul

să deschidă o procedură oficială de investigare și de a decide ca statul membru

să ia măsurile necesare pentru stoparea sau recuperarea ajutorului de la beneficiar,

măsuri ce pot include modificări de fond ale schemei de ajutor, introducerea unor

cerințe procedurale sau chiar abrogarea schemei de ajutor.

În acest context legislativ,

actele administrativ fiscale prin care intimata-pârâtă a decis impunerea terenurilor

și construcțiilor parcului industrial pentru anul 2009, motivând că scutirile existente

încă din 2004 încalcă prevederile art. 87-89 din Tratat, au natura unor măsuri de

stopare a ajutorului de stat existent, dispuse cu încălcarea competenței exclusive

a C.E.

Un argument suplimentar,

în sensul că autoritatea publică locală nu putea interveni într-un domeniu în care

C. fisc.  prevede expres scutirea de impozite, cu atât mai mult cu cât, așa cum

rezultă din cele expuse anterior, prin măsurile dispuse, D.F. Brașov a intervenit

în aria de competență a instituției comunitare, rezultă și din considerentele Deciziei

nr. 1131/2008 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 791/26.11.2008.

Prin decizia respectivă,

Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a art. 250

alin. (1) pct. 9 și art. 257 lit. l) din C. fisc., invocată de Consiliul Local al

Municipiului Brașov în mai multe litigii fiscale, reținând, în esență, că autoritățile

locale nu au totală independență în stabilirea impozitelor și taxelor locale, ci

se supun limitelor și condițiilor legii. Faptul că prin dispozițiile legale criticate

se stabilesc scutiri de la plata acestor taxe și impozite se justifică prin importanța

strategică, prevăzută de lege pentru îndeplinirea sarcinilor statului, consfințite

în art. 135 alin. (2) lit. c) și d) din Constituție, și anume stimularea cercetării

științifice și tehnologice naționale, precum și exploatarea resurselor naturale,

în concordanță cu interesul național.

În consecință, față de

cele expuse, se reține că atât decizia de impunere cât și dispoziția privind soluționarea

contestației au fost emise de intimata-pârâtă fără ca aceasta să aibă competența

derulării procedurilor de control și de recuperare a ajutorului de stat ilegal sau

incompatibil cu obiectivele comunitare după aderarea României la U.E., astfel că

se impune anularea acestora.

De altfel, această soluție

este în acord cu jurisprudența secției contencios administrativ și fiscal, a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, după soluția de principiu adoptată de aceasta la 5

octombrie 2009 și respectiv 19 aprilie 2010, cu privire la problema de drept în

discuție, constatată în cauze asemănătoare.

Având în vedere considerentele

expuse, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările

ulterioare, art. 312 alin. (1) teza I din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să

admită recursul, să modifice sentința recurată, să admită acțiunea reclamantei și

să anuleze Decizia de impunere din 7 aprilie 2009 și dispoziția din 04 iunie 2009.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de SC S. SA Brașov, împotriva sentinței civile nr. 78/F din 9 aprilie 2010 a Curții

de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată,

în sensul că admită acțiunea formulată de reclamanta SC S. SA Brașov.

Anulează decizia de impunere

din 7 aprilie 2009 și dispoziția din 04 iunie 2009 emisă de pârâtă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 31 mai 2011.