ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5574/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5574/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 115/F din 2 iunie 2010,

Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, a respins

acțiunea formulată reclamanta SC E. SA în contradictoriu cu pârâta Direcția

Fiscală Brașov, având ca obiect constatarea nulității absolute a Deciziei de

impunere nr. 2604884 din 07 aprilie 2009 și a Dispoziției nr. 78 din 03 iunie

2009 emise de pârâtă.

Pentru a se pronunța

astfel, Curtea de Apel a reținut, în esență, următoarele:

Reclamanta a solicitat

instanței de fond să constate nulitatea absolută a Deciziei de impunere nr.

260484 din 7 aprilie 2009 emisă de pârâta Direcția Fiscală Brașov, prin care

s-a stabilit în sarcina sa obligația de a achita suma de 2.050.399 RON cu titlu

de impozit pe clădiri și pe teren pentru anul 2009, și a Dispoziției nr. 78 din

3 iunie 2009 emisă de aceeași pârâtă, prin care s-a respins contestația

formulată de reclamanta SC A.P. SA.

Reclamanta a invocat

ca motiv de nulitate absolută a acestor acte administrativ fiscale lipsa

calității autorității emitente de a dispune cu privire la măsurile fiscale de

care a beneficiat în raport de împrejurarea că-și desfășoară activitatea

într-un parc industrial, ceea ce-i asigură aplicarea în mod direct a scutirilor

de la plata impozitului pe clădiri și terenuri.

Reține instanța de

fond că dispozițiile art. 250 alin. (1) și art. 257 alin. (1) lit. l) din C.

fisc. prevăd scutiri de la plata impozitului pe clădiri și terenuri aflate în

proprietatea persoanelor juridice care își desfășoară activitatea în parcuri

industriale, potrivit legii. Aceste scutiri reprezintă ajutor de stat, aspect

reținut și în jurisprudență și nu se acordă ope legis, ci „potrivit legii”.

Această mențiune

cuprinsă în cele două texte de lege invocate de reclamantă conduce, în opinia

instanței de fond, la concluzia că dreptul de a beneficia de aceste scutiri,

catalogate ca ajutoare de stat, se acordă în condițiile efectuării unei

proceduri legale de autorizare.

Se mai reține în

hotărârea instanței de fond că ajutorul de stat a fost inițial reglementat de

Legea nr. 143/1999, în prezent abrogată prin intrarea în vigoare a O.U.G. nr.

117/2006.

Constatând că

dispozițiile art. 250 alin. (1) și art. 257 alin. (1) lit. l) din Legea nr.

571/2003 privind Codul fiscal au intrat în vigoare în perioada în care ajutorul

de stat era reglementat de Legea nr. 143/1999, apreciază instanța de fond că

interpretând logic prevederile din aceste acte normative rezultă că scutirile

menționate de art. 250 alin. (1) și art. 257 alin. (1) lit. l) din Legea nr.

571/2003 sunt ajutoare de stat care pot fi autorizate și acordate doar în

condițiile prevăzute în mod imperativ de Legea nr. 143/1999, în caz contrar

sintagma „potrivit legii” rămânând fără finalitate. Or este cunoscut principiul

„actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat” potrivit căruia

dispozițiile legale se interpretează în sensul producerii unor efecte juridice.

Mai consideră

instanța de fond că în economia Legii nr. 143/1999 un rol esențial în

autorizarea, acordarea ajutorului de stat îl are Consiliul Concurenței, care

are competența de a emite ordine prin care să reglementeze acordarea ajutorului

de stat către persoane juridice ce își desfășoară activitatea în diverse

domenii de activitate.

Un mod de acordare a

ajutorului de stat este acela al exceptării de la plata impozitelor pe clădiri

și terenuri a persoanelor juridice situate în parcuri industriale, astfel că

acordarea acestui ajutor se realizează prin parcurgerea procedurii legale

reglementate de legea cadru,

inițial

Legea nr.

143/1999, ulterior O.U.G. nr. 117/2006 și ordinele emise de Consiliul

Concurenței.

Se mai reține că prin

Ordinul Consiliului Concurenței nr. 300/21 decembrie 2006, odată cu aderarea

României la Uniunea Europeană, pentru ca legislația română să fie în deplină

concordanță cu acquis-ul comunitar, fără suprapuneri sau încălcări ale

acesteia, s-au eliminat din dreptul intern acele acte normative care dublează

prevederi ale regulamentelor comunitare sau ale altor acte normative comunitare

care nu necesită adoptarea unor măsuri naționale de transpunere, printre care

și regulamentele emise de Consiliul Concurenței în reglementarea procedurilor

privind ajutorul de stat.

Prin Ordinul

Ministrului Administrației și Internelor nr. 296/2007 privind aprobarea schemei

de ajutor regional acordat pentru investițiile realizate în parcurile

industriale, s-a considerat că acest ajutor de stat se încadrează în

dispozițiile art. 3 din Regulament, elaborându-se o schemă exceptată de la

obligația notificării. Emiterea acestui ordin de elaborarea a unei noi scheme

de ajutor de stat vine să întărească interpretarea legii în sensul că scutirile

prevăzute de art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin. (1) lit. l) din C.

fisc. nu pot fi acordate decât drept ajutor de stat în condițiile prevăzute de

lege, potrivit criteriilor comunitare și după normele elaborate de ministere.

Astfel, constată

judecătorul fondului că scutirile de la plata impozitului pe terenuri și

clădiri în cazul parcurilor industriale prevăzute de art. 250 alin. (1) pct. 9

și art. 257 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/2003 reprezintă ajutor de stat

și s-au acordă inițial potrivit dispozițiilor Legii nr. 143/1999, iar apoi

conform O.U.G. nr. 117/2006, în acest sens fiind și art. 1 alin. (5) din C.

fisc. (“orice măsură de natură fiscală care constituie ajutor de stat se acordă

potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naționale în

domeniul ajutorului de stat aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.

137/2007” (anterior prin Legea nr. 143/1999).

Consideră judecătorul

fondului că în măsura în care reclamanta nu a făcut demersurile prevăzute de

legislația în vigoare pentru anul fiscal pentru care se invocă scutirea, pentru

a beneficia de ajutorul de stat, în mod corect a fost emisă decizia de impunere

a obligației fiscale, nefiind vorba, prin emiterea deciziei de impunere, de o

recuperare a unui ajutor de stat existent, ci de calcularea sumelor datorate cu

titlu de impozit pe clădiri și pe teren a unei persoane juridice. Recuperarea

s-ar putea realiza prin emiterea unei decizii, potrivit O.U.G. nr. 117/2006, de

către furnizorul ajutorului de stat, cu privire la un an anterior în care

reclamanta a beneficiat de scutirea de la plata impozitului pe teren sau

clădiri.

Împotriva Sentinței

nr. 115/F din 2 iunie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția contencios

administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta SC E. SA, în temeiul art.

304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susținut, în esență,

următoarele:

Printr-o primă

critică formulată susține recurenta că instanța de fond nu a ținut cont de

faptul că ajutoarele de stat sunt acordate de legiuitor, prin act legislativ

sau act cu putere de lege, iar nu de furnizorul ajutorului de stat, de

Consiliul Concurenței sau de Comisia Europeană.

Astfel, în speța de

față, actul legislativ în temeiul căruia au fost acordate ajutoarele de stat de

care a beneficiat îl constituie Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal,

respectiv dispozițiile art. 250 pct. 9 și art. 257 lit. l) din același act

normativ.

Susține recurenta că

prin prevederile legale mai sus menționate, legiuitorul național a dispus,

potrivit dispozițiilor art. 250 alin. (1) raportate la dispozițiile art. 250

alin. (1) pct. 9 din C. fisc., că, prin efectul legii, societățile comerciale

situate în parcuri industriale nu datorează impozit pe clădiri.

În opinia recurentei

prin sintagma potrivit legii din cuprinsul art. 250 pct. 9 și art. 257 lit. l)

din C. fisc., legiuitorul face trimitere la O.G. nr. 65/2001, iar nu la O.U.G.

nr. 117/2006, astfel cum prevăd fără echivoc dispozițiile art. 77 alin. (5) din

Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal.

Consideră recurenta

că interpretarea juridică a acestei sintagme conduce la înțelegerea că norma de

drept cuprinsă în textul de mai sus trebuie aplicată necondiționat de

îndeplinirea altor condiții de fapt sau de drept. În acest sens susține

recurenta că simpla apartenență la un parc industrial dă dreptul unei societăți

comerciale să beneficieze de scutirea de la plata impozitelor locale pentru

terenurile și clădirile deținute.

Printr-o altă critică

formulată susține recurenta că scopul autorizării ajutoarelor de stat de către

Comisia Europeană este de a verifica compatibilitatea acestora în raport de

piața comună, iar nu interzicerea lor deoarece sancțiunea pentru acordarea

ajutoarelor de stat incompatibile cu piața europeană o constituie recuperarea

acestora.

S-a precizat, prin

cererea de recurs, că potrivit art. 88 alin. (3), teza ultimă, din Tratatul de

Instituire a Comunității Europene, punerea în aplicare a măsurilor privind

ajutorul de stat se referă la adoptarea actului normativ prin care se iau

astfel de măsuri și nu la acordarea efectivă de către furnizor.

S-a motivat că

recuperarea ajutoarelor de stat se dispune numai dacă se dovedește că

ajutoarele sunt incompatibile cu piața comună și nu ca o consecință a faptului

că au fost acordate fără a fi autorizate.

Mai susține recurenta

printr-o altă critică formulată că instanța de fond trebuia să aibă în vedere

faptul că recuperarea ajutoarelor de stat nu poate fi dispusă numai ca o

consecință a faptului că acestea sunt neautorizate, adică ilegale, ci numai

dacă se dovedește că ajutoarele sunt incompatibile cu piața comună, stabilirea

compatibilității sau a incompatibilității cu piața comună fiind atributul

exclusiv al Comisiei Europene, fapt care justifică și competența exclusivă a

acesteia de a dispune suspendarea, stoparea și recuperarea ajutoarelor de stat,

aspect reținut în repetate rânduri de Curtea Europeană de Justiție de la

Luxembourg.

Mai arată recurenta

că ajutoarele de stat în discuție au fost acordate de către furnizorul

acestora, respective de către Consiliul Local Brașov prin Hotărârea nr. 273/31

martie 2008, al cărui obiect a fost aprobarea schemei privind ajutoarele de

stat sub forma scutirii de la plata impozitului pe clădiri și terenuri pentru

societățile situate în Parcul Industrial Pro Roman, precum și notificarea

Comisiei Europene în vederea armonizării acestei scheme de ajutor de stat.

Faptul că forma în

care Consiliul Local Brașov a înțeles să notifice Comisia Europeană nu a fost

conformă formularului prevăzut de Regulamentul (CE) nr. 794/2004 de

implementare a Regulamentului (CE) nr. 659/1999, astfel cum rezultă în mod

expres din răspunsul Consiliului Concurenței transmis Consiliului Local Brașov

prin adresa nr. 2132/08 mai 2008, având drept consecință netransmiterea

notificării către Comisia Europeană, constituie culpa exclusivă a Consiliului

Local Brașov și nu poate fi reținută în mod legal ca mijloc real de susținere a

poziției procesuale a Direcției Fiscale Brașov.

Consideră recurenta

că susținerile Direcției Fiscale privitoare la datorarea impozitelor locale, ca

urmare a neautorizării ajutoarelor de stat, nu poate fi primită deoarece, lipsa

autorizării nu atrage descalificarea din categoria ajutoarelor de stat a

măsurilor fiscale dispuse prin act normativ, deoarece neparcurgerea unei

proceduri administrative nu este de natură să modifice un act normativ, ci este

de natură doar să atragă aplicarea sancțiunilor prevăzute de lege.

Printr-o altă critică

susține recurenta că Direcția Fiscală Locală Brașov nu are nicio competență în

ceea ce privește dispunerea recuperării ajutoarelor de stat.

Direcția Fiscală

Brașov, instituție publică cu personalitate juridică de interes local, este

supusă principiului specialității capacității de folosință a persoanei

juridice, statuat prin dispozițiile art. 34 din Decretul nr. 31/1954 raportate

la dispozițiile art. 36 din Legea nr. 215/2001, modificată și completată,

precum și la dispozițiile art. 1 alin. (3) și art. 6 C. proc. fisc.

În temeiul

reglementărilor generale privind persoanele juridice, respectiv Decretul nr.

31/1954, legiuitorul a impus principiul specialității capacității de folosință

a persoanelor juridice în discuție, în timp ce, prin însăși legea sub care este

înființată Direcția Fiscală Brașov, respectiv Legea nr. 215/2001, modificată și

completată, au fost stabilite limitele conținutului capacității de folosință a

Direcțiilor Fiscale, implicit a Direcției Fiscale Brașov, în concordanță cu

"scopul" și "natura și întinderea activității" acestor

instituții publice, limitate strict la dispunerea, în condițiile legii, de

măsuri în legătură cu impozitele și taxele locale, iar nu și în legătură cu

ajutoarele de stat, care, potrivit dreptului comunitar, sunt atribuite

competenței exclusive a Comisiei Europene.

Potrivit legii și

doctrinei, capacitatea de a face/emite un act juridic este o condiție de fond,

generală și esențială, de validitate a actului juridic.

În plus,

încheierea/emiterea unui act juridic cu încălcarea principiului specialității

capacității de folosință este supus nulității absolute exprese, statuată prin

dispozițiile art. 34 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, nulitate a cărei

invocare este imprescriptibilă.

Mai susține recurenta

că nici Consiliul Local Brașov și nici Direcția Fiscală Brașov nu au calitatea

de a hotărî sau de a emite decizii privitoare la stoparea sau recuperarea

sumelor de bani de care a beneficiat subscrisa prin neplata impozitelor locale,

această atribuție și calitate revenind, potrivit Regulamentului nr. 659/1999,

exclusive Comisiei Europene.

instanței de recurs

Analizând actele și

lucrările dosarului, în raport de motivele invocate și de prevederile art. 304,

Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare,

pentru următoarele considerente:

Intimata-reclamantă

își desfășoară activitatea în cadrul Parcului Industrial Pro Roman așa cum

acesta este delimitat prin H.G. nr. 1019/2004.

Direcția fiscală a

Municipiului Brașov a emis Decizia de impunere nr. 260484 din 7 aprilie 2009

pentru stabilirea impozitului pe terenuri și clădiri aferent anului 2009,

calculat în condițiile H.C.L. nr. 368 și 737/2007, iar contestația împotriva

respectivei decizii a fost respinsă prin dispoziția nr. 78 din 3 iunie 2009,

emisă de Direcția Fiscală - Biroul Soluționare Contestație.

În cauză urmează a se

examina dacă recurenta-reclamantă beneficiază de scutiri de impozite și taxe

potrivit art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin. (1) lit. l) din Legea nr.

571/2003, privind Codul Fiscal, ca urmare a faptului că își desfășoară

activitatea în cadrul unui parc industrial, cum susține în motivele de recurs.

C. fisc. stabilește

cadrul legal pentru impozitele și taxele care constituie venituri la bugetul de

stat și bugetele locale, arătând contribuabilii care trebuie să plătească

aceste impozite și taxe, precum și modul de calcul și de plată al acestora.

Potrivit art. 1 alin.

(3) și (4) din Legea nr. 571/2003 în materie fiscală dispozițiile C. fisc.

prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative, iar în caz de

conflict între acestea se aplică dispozițiile C. fisc. Dacă orice prevedere a

acestui cod contravine unei prevederi a unui tratat la care România este parte,

se aplică prevederile acelui tratat.

Aceste dispoziții se

regăsesc și în art. 148 alin. (29 din Constituția României.

Tratatul CE

reglementează în cuprinsul art. 87 ajutoarele acordate de state sau prin

intermediul resurselor de stat sub orice formă, care denaturează sau amenință

să denatureze concurența prin favorizarea anumitor întreprinderi sau a

producerii anumitor bunuri, în măsura în care acestea afectează schimburile

comerciale dintre statele membre.

În raport de aceste

prevederi ale Tratatului CE, o măsură de sprijin financiar constituie ajutor de

stat dacă îndeplinește cumulativ următoarele condiții: implică folosirea

directă sau indirectă de recurse publice; este selectivă, fiind acordată numai

anumitor agenți economici; conferă un avantaj beneficiarului; distorsionează

sau amenință să distorsioneze concurența pe piețele relevante pe care

acționează agenții economici respectivi, sau afectează comerțul cu Statele

membre.

În vederea aplicării

art. 87 - 89 din Tratatul de instituire a Comunității Europene, prin O.U.G. nr.

117/2006, aprobată prin Legea nr. 137/2007, au fost reglementate procedurile

naționale în materia ajutorului de stat.

Conform normei

imperative conținută de art. 5 alin. (1) din C. fisc., în forma în vigoare

începând cu data de 1 ianuarie 2008, orice măsură fiscală care constituie

ajutor de stat se acordă potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 117/2006 privind

procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat, aprobată cu modificări și

completări prin Legea nr. 137/2007”.

În consecință,

dispozițiile art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin. (1) lit. l), invocate

de recurenta-reclamantă ca temei legal al cererii sale urmează a fi coroborate

cu cele ale art. 1 alin. (5) C. fisc. și ale O.U.G. nr. 117/2006, și nu cu

dispozițiile O.G. nr. 65/2001, cum în mod greșit se susține prin cererea de

recurs.

Sintagma „potrivit

legii” nu se reduce doar la normele care reglementează constituirea și

funcționarea parcurilor industriale, ci vizează și dispozițiile referitoare la

regimul fiscal aplicabil parcurilor industriale și prevederile legale în

materia ajutorului de stat.

Facilitățile fiscale

prevăzute de art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin. (1) lit. l) din C.

fisc. reprezintă o formă de ajutor de stat, întrucât nu se acordă pentru toate

societățile comerciale ce funcționează la nivel național, ci numai acelor care

funcționează în Parcul industrial, fiind un avantaj acordat acestor societăți,

cu posibilitatea distorsionării concurenței.

Reclamanta-recurentă

face parte din categoria persoanelor juridice care, pentru că își desfășoară

activitatea într-un parc industrial, poate beneficia de o asemenea scutire,

însă numai după parcurgerea procedurii instituite de O.U.G. nr. 117/2006.

În raport cu

prevederile art. 3 din O.U.G. nr. 117/2006, nicio măsură de ajutor de stat nu

poate fi acordată fără autorizarea prealabilă dată de Comisia Europeană, dacă

se încadrează în categoria ajutoarelor supuse obligației de notificare către

această instituție europeană sau, în situația exceptărilor, fără a îndeplini

condițiile specifice de acordare prevăzute în schemele de ajutor de stat

exceptate de la notificare.

În aplicarea

dispozițiilor art. 250 alin. (1) pct. 9 și ale art. 257 lit. l) din C. fisc., a

fost elaborată „Schema de ajutor de stat regional acordat pentru investițiile

realizate în parcurile industriale în perioada 18 septembrie 2007 - 31

decembrie 2013”, aprobată prin Ordinul nr. 296/2007 al Ministrului

Administrației și Internelor.

Ordinul reglementează

criteriile în baza cărora un agent economic poate beneficia de ajutorul de stat

menționat de aceste dispoziții legale, criterii ce trebuie îndeplinite

cumulativ și se verifică de furnizorul ajutorului de stat anterior acordării

facilității.

Hotărârea nr. 273/31

martie 2008 a Consiliului Local Brașov a fost transmisă Consiliului

Concurenței, autoritate care, pe baza informațiilor transmise, a constatat însă

că ajutorul notificat de Direcția Fiscală Brașov nu vizează realizarea de noi

investiții sau crearea unor noi locuri de muncă, astfel încât să existe efectul

stimulator impus de regulamentele comunitare pentru a se acorda ajutor de stat

regional pentru realizarea de noi investiții, ci îmbracă forma unui ajutor de

operare, respectiv ajutor regional destinat reducerii costurilor curente ale

întreprinderii, care poate fi acordat numai cu autorizarea Comisiei Europene și

cu îndeplinirea condițiilor prevăzute în „Liniile directoare privind ajutoarele

de stat regionale pentru perioada 2007 - 2013 (2006/C54/2008) - regulamentul

cadru privind ajutorul pentru dezvoltarea regională.

Prin urmare, corect

s-a reținut nelegalitatea actelor contestate, acestea fiind adoptate cu

aplicarea prevederilor legale comunitare și naționale anterior indicate, ca de

altfel.

Este incontestabil

că, ulterior datei de 1 ianuarie 2007, conform prevederilor O.U.G. nr. 117/2006

competența de constatare ca ilegal a unui ajutor de stat și procedurile de

recuperare și rambursare a ajutorului ilegal au fost transferate Comisiei

Europene, Consiliul Concurenței îndeplinind doar rolul de autoritate de contact

între Comisia Europeană și furnizorii de ajutor de stat.

În prezenta cauză nu

s-a pus însă problema constatării ca ilegale sau a recuperării unor ajutoare

ilegale de care ar fi beneficiat reclamanta-intimată, cum în mod greșit se susține

prin cererea de recurs, prin decizia de impunere în discuție fiind stabilite,

cu respectarea competențelor atribuite de C. proc. fisc., obligațiile fiscale

datorate de aceasta pentru anul 2009, reprezentând impozit pe clădiri și teren,

în condițiile în care nu s-a făcut dovada acordării ajutorului de stat conform

prevederilor legale incidente în materie, respectiv nu s-a acordat ajutor de

stat.

Stoparea ajutorului

de stat presupune existența unui astfel de ajutor, acordat în condițiile legii.

În conformitate cu prevederile art. 18 alin. (1) din O.U.G. nr. 117/2006, așa

cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 137/2007, furnizorii de

ajutor de stat sunt obligați să urmărească modul de utilizare a ajutoarelor de

stat acordate, să dispună măsuri și să transmită Consiliul Concurenței, în

formatul solicitat de acesta, toate datele și informațiile necesare pentru

monitorizarea ajutoarelor de stat la nivel național, inclusiv pentru întocmirea

rapoartelor și informărilor necesare îndeplinirii obligațiilor României în

calitate de stat membru UE.

În aplicarea acestor

prevederi, furnizorii vor emite decizii prin care se dispune stoparea sau

recuperarea ajutoarelor de stat acordate, decizii ce au caracter de titlu

executoriu, astfel cum se dispune prin alin. (3) al aceluiași text de lege.

Din economia acestor

prevederi legale, coroborate cu cele ale Normelor Metodologice emise pentru

aplicarea lor și aprobate prin Ordinul Ministrului Economiei și Finanțelor nr.

1133/2008, în temeiul dispozițiilor alin. (4) al art. 18 din O.U.G. nr.

117/2006, rezultă în mod cert că măsurile de stopare vizează ajutorul de stat

acordat după parcurgerea procedurilor instituie de lege în acest sens, putând

fi dispuse atunci când se constată că beneficiarii nu respectă condițiile prevăzute

în schemele de acordare a ajutoarelor de stat sau în deciziile de autorizare a

schemei sau a ajutorului individual, criteriile prevăzute de legislația

comunitară și condițiile prevăzute în Tratatul de aderare referitoare la

ajutoarele de stat acordate operatorilor economici din zonele defavorizate și

libere.

Or, decizia de

impunere în discuție nu poate fi asimilată unei astfel de măsuri, nefiind emisă

ca urmare a declanșării mecanismului de stopare a unui ajutor de stat anterior

acordat, în condițiile prevăzute de Normele metodologice de aplicare a

prevederilor art. 18 din O.U.G. nr. 117/2006, modificată și completată prin

Legea nr. 137/2004.

Ca atare, criticile

formulate de recurentă prin cererea de recurs sunt nefondate, acceptarea

punctului de vedere al acesteia echivalând practic cu obligarea emitentului

deciziei contestate la acordarea facilităților prevăzute de art. 250 alin. (1)

pct. 9 și art. 257 alin. (l) C. fisc. cu nesocotirea dispozițiilor legale

incidente în materia ajutorului de stat, ceea ce nu este în litera și spiritul

legii.

Pentru toate aceste

considerente, constatând că sentința pronunțată de instanța de fond este legală

și temeinică și nu există motive pentru casarea sau modificarea acesteia,

recursul se privește ca nefondat și în baza art. 312 C. proc. civ., urmează a

fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul

declarat de SC E. S.A. Brașov prin administrator judiciar B.B.R. SPRL împotriva

Sentinței civile nr. 115/F din 2 iunie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 noiembrie 2011.