ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5172/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5172/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cererii de revizuire

de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 1932

din 31 martie 2011, Înalta Curtea de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal a admis recursul declarat de reclamanta SC R.E. SA Brașov împotriva sentinței

nr. 77/F din 9 aprilie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ

și fiscal, a casat sentința atacată și, pe fond, a admis acțiunea și a anulat actele

administrative atacate: decizia de impunere din 7 aprilie 2009 și dispoziția din

22 iunie 2009.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de recurs a reținut următoarele:

Actele administrativ-fiscale

supuse controlului exercitat de instanța de contencios administrativ potrivit

art. 218 din C. proc. fisc. sunt decizia de impunere din 7 aprilie 2009 privind

stabilirea impozitelor pe clădiri și terenuri pe anul 2009 în ceea ce o privește

pe recurenta-reclamantă și dispoziția din 22 iunie 2009, de respingere a contestației

administrative formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere.

În motivarea dispoziției,

autoritatea emitentă a reținut, în esență, că facilitățile fiscale prevăzute pentru

parcurile industriale în art. 250 alin. (1) pct. 9 (scutire de impozitul pe clădiri)

și în art. 257 lit. l) (scutire pe impozitul pe terenuri) din C. fisc. constituie

ajutoare de stat supuse notificării potrivit O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile

naționale în domeniul ajutorului de stat.

S-a mai reținut că prin

adresa din 8 mai 2008, Consiliul Concurenței a comunicat Direcției Fiscale Brașov,

care-i transmisese spre avizare documentația privind acordarea facilităților fiscale,

că ajutorul ce se intenționează a fi acordat nu vizează realizarea de investiții

și crearea de noi locuri de muncă, astfel încât să existe efectul stimulator impus

de regulamentele comunitare pentru acordarea ajutorului de stat regional în vederea

realizării de investiții.

Consiliul Concurenței

a precizat că facilitățile supuse analizei îmbracă forma unui ajutor de operare,

destinat reducerii costurilor curente ale întreprinderii și poate fi acordat numai

cu autorizarea Comisiei Europene și cu respectarea condițiilor prevăzute de Liniile

Directoare privind ajutoarele de stat regionale pentru perioada 2007–2013.

Autoritatea fiscală a

invocat și prioritatea dreptului comunitar în materie, conform principiului statuat

în art. 148 alin. (2) din Constituția României și în art. 1 alin. (3) și (4) din

C. fisc.

Soluționarea cauzei de

față presupune clarificarea a două chestiuni de drept: pe de o parte natura juridică

a facilităților fiscale acordate parcurilor industriale prin C. fisc., în sensul

calificării acestora ca fiind sau nu ajutoare de stat și, pe de altă parte, competența

derulării procedurilor de control și de recuperare a ajutorului de stat ilegal sau

incompatibil cu obiectivele comunitare după aderarea României la Uniunea Europeană.

În ceea ce privește primul

aspect, Înalta Curte reține că facilitățile fiscale acordate parcurilor industriale

prin C. fisc., concretizate în scutiri de la plata impozitului pe clădiri și terenuri

pe anul 2009, reprezintă ajutor de stat.

SC P.R. SA a primit titlul

de parc industrial prin Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 255/2004,

publicat în M. Of. nr. 980/25.10.2004, ordin emis în executarea art. 4 din O.G.

nr. 65/2001 privind constituirea și funcționarea parcurilor industriale, aprobată

cu modificări prin Legea nr. 490/2002.

În calitate de societate

care activează în cadrul unui parc industrial, recurenta-reclamantă a intrat sub

incidența scutirilor de impozite și taxe locale pentru clădiri și terenuri, prevăzute

de art. 250 alin. (1) pct. 9 și 257 lit. l) din C. fisc.

La acea dată era în vigoare

Legea nr. 143/1999 privind ajutorul de stat, care în art. 2 alin. (8) includea exceptările,

reducerile sau amânările de la plata taxelor și impozitelor între modalitățile de

acordare a ajutorului de stat, iar art. 11 din instrucțiunile de acordare și anulare

a titlului de parc industrial, aprobate prin Ordinul nr. 264/2002 al ministrului

dezvoltării și prognozei, califica facilitățile acordate parcurilor industriale

drept ajutoare de stat regionale, ce pot fi acordate în limitele rezultate din Harta

intensității maxime a ajutoarelor de stat cu finalitate regională în România.

Aceeași concluzie se desprinde

și din Raportul întocmit de Consiliul Concurenței privind ajutoarele de stat acordate

în România în perioada 2004–2006, publicat în M. Of., Partea I, nr. 698bis/14.10.2008,

care în capitolul 8, Ajutoarele fiscale din România acordate în perioada 2004-2006

menționa că ajutoarele de stat acordate sub forma scutirilor totale sau parțiale

de plata impozitelor și taxelor în scopul realizării de investiții și creării de

noi locuri de muncă instituite printr-o serie de acte normative, printre care O.G.

nr. 65/2001 și apoi C. fisc., au avut ca obiectiv dezvoltarea regională și s-au

situat, în genere, sub pragul de minimis.

La data de 1 ianuarie

2007 a intrat în vigoare O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naționale în domeniul

ajutorului de stat, necesitatea adoptării ei fiind impusă de efectele aderării României

la Uniunea Europeană, care a atras transferul competențelor de decizie în materia

autorizării, stopării sau recuperării ajutoarelor de stat de la Consiliul Concurenței

la Comisia Europeană și aplicabilitatea directă a legislației comunitare în domeniul

ajutorului de stat.

Pornind de la prevederile

art. 1 lit. b) din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 659/1999, conform cărora ajutorul

existent este definit ca fiind orice ajutor de stat care a existat înainte de intrarea

în vigoare a Tratatului într-un stat membru, respectiv schemele de ajutor și ajutoarele

individuale puse în aplicare anterior și ulterior intrării în vigoare a tratatului,

facilitățile fiscale acordare parcurilor industriale prin efectul legii în condițiile

normative expuse anterior pot fi calificate drept ajutoare de stat existente la

data de 1 ianuarie 2007.

După această dată, așa

cum rezultă din dispozițiile O.U.G. nr. 117/ 2006, corelate cu cele ale Regulamentului

nr. 659/1999 și cu o serie de prevederi ale Regulamentului nr. 794/2004 de punere

în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 659/1999, Comisia Europeană a dobândit atribuția

de a solicita statelor membre informații despre ajutoarele existente, de a decide

dacă este cazul să deschidă o procedură oficială de investigare și de a decide ca

statul membru să ia măsurile necesare pentru stoparea sau recuperarea ajutorului

de la beneficiar, măsuri ce pot include modificări de fond ale schemei de ajutor,

introducerea unor cerințe procedurale sau chiar abrogarea schemei de ajutor.

În acest context legislativ,

actele administrativ fiscale prin care intimata-pârâtă a decis impunerea terenurilor

și construcțiilor parcului industrial pentru anul 2009, motivând că scutirile existente

încă din 2004 încalcă prevederile art. 87-89 din Tratat, au natura unor măsuri de

stopare a ajutorului de stat existent, dispuse cu încălcarea competenței exclusive

a Comisiei Europene.

Un argument suplimentar,

în sensul că autoritatea publică locală nu putea interveni într-un domeniu în care

Codul fiscal prevede expres scutirea de impozite, cu atât mai mult cu cât, așa cum

rezultă din cele expuse anterior, prin măsurile dispuse, Direcția Fiscală Brașov

a intervenit în aria de competență a instituției comunitare, rezultă și din considerentele

Deciziei nr. 1131/2008 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 791/26.11.2008.

Prin decizia respectivă,

Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a art. 250

alin. (1) pct. 9 și art. 257 lit. l) din C. fisc., invocată de Consiliul Local al

Municipiului Brașov în mai multe litigii fiscale, reținând, în esență, că autoritățile

locale nu au totală independență în stabilirea impozitelor și taxelor locale, ci

se supun limitelor și condițiilor legii. Faptul că prin dispozițiile legale criticate

se stabilesc scutiri de la plata acestor taxe și impozite se justifică prin importanța

strategică, prevăzută de lege pentru îndeplinirea sarcinilor statului, consfințite

în art. 135 alin. (2) lit. c) și d) din Constituție, și anume stimularea cercetării

științifice și tehnologice naționale, precum și exploatarea resurselor naturale,

în concordanță cu interesul național.

În consecință, față de

cele expuse, reține instanța de recurs, atât decizia de impunere cât și dispoziția

privind soluționarea contestației au fost emise de intimata-pârâtă fără ca aceasta

să aibă competența derulării procedurilor de control și de recuperare a ajutorului

de stat ilegal sau incompatibil cu obiectivele comunitare după aderarea României

la Uniunea Europeană, astfel că se impune anularea acestora, soluția fiind în acord

cu jurisprudența Secției contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, după soluția de principiu adoptată de aceasta la 5 octombrie 2009 și

respectiv 19 aprilie 2010, cu privire la problema de drept în discuție, constatată

în cauze asemănătoare.

Împotriva Deciziei

nr. 1932 din 31 martie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. 8339/62/2009, în temeiul prevederilor

art. 21 din Legea nr. 554/2004, a formulat cerere de revizuire Consiliul Local Brașov,

Direcția Fiscală Brașov, prin care a solicitat admiterea acesteia, modificarea în

tot a deciziei menționate ca fiind pronunțată cu încălcarea principiului dreptului

comunitar, iar pe fondul cauzei, respingerea recursului declarat de SC R.E. SA și

menținerea în tot a sentinței nr. 77/F din 9 aprilie 2010 pronunțată de Curtea de

Apel Brașov și în consecință, menținerea în tot a deciziei de impunere din 7

aprilie 2009, precum și a dispoziției din 22 iunie 2009.

În motivarea cererii de

revizuire, în temeiul art. 21 din Legea nr. 554/ 2004, cu modificările și completările

ulterioare, s-a susținut, în esență, că decizia nr. 1932 din 31 martie 2011 a fost

pronunțată cu încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat

de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României,

republicată.

Revizuenta a apreciat

că instanța de recurs a confundat deciziile de impunere emise de Direcția Fiscală

Brașov în vederea executării atribuțiilor conferite acesteia prin lege cu o decizie

de stopare sau recuperare a ajutoarelor de stat emisă de Consiliul Concurenței,

respectiv Comisia Europeană, în vederea stopării sau recuperării unui ajutor de

stat ilegal, definit prin art. 4 din Legea nr. 143/1999 ca fiind ajutorul de stat

„acordat fără a fi fost autorizat de Consiliul Concurenței sau acordat după ce a

fost notificat, dar înainte de emiterea unei decizii de către Consiliul Concurenței

în termen legal”.

Prin anularea de către

instanța de recurs a acestor acte administrative fiscale, prin decizia nr. 1932

din 31 martie 2011 se acordă societății intimate SC R.E. SA ajutoare de stat fără

a fi fost notificate și autorizate.

Prin urmare, s-a considerat

că intimata ar beneficia de ajutoare de stat ilegale, fiind încălcate atât legislația

comunității Europene în vigoare în materia ajutoarelor de stat, respectiv art. 87

și 88 din Tratatul de instituire a Comunității Europene, Regulamentul (CE) nr. 659/1999,

comunicarea Comisiei Uniunii Europene (2009/C85/01) privind aplicarea legislației

referitoare la ajutoarele de stat de către instanțele naționale, cât și legislația

națională, respectiv O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naționale în domeniul

ajutorului de stat, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 137/2007

și Legea nr. 571/2003, privind C. fisc., actualizată.

În conformitate cu aceste

prevederi legale, competența recuperării, rambursării sau stopării ajutoarelor de

stat revine Consiliului Concurenței (anterior datei de 1 ianuarie 2007) și Comisiei

Europene (după data de 1 ianuarie 2007), dar aceste măsuri pot fi dispuse numai

atunci când se constată că beneficiarii nu respectă condițiile prevăzute în schemele

de acordare a ajutoarelor de stat sau în deciziile de autorizare a schemei sau a

ajutorului individual, criteriile prevăzute de legislația comunitară și condițiile

prevăzute în Tratatul de aderare referitoare la ajutoarele de stat acordate operatorilor

economiei din zonele defavorizate și libere.

Revizuenta a învederat

că deciziile de impunere deduse judecății nu pot fi asimilate unor asemenea măsuri,

nefiind emise ca urmare a declanșării mecanismului de stopare a unui ajutor de stat

anterior acordat, în condițiile prevăzute de Normele metodologice de aplicare a

O.U.G. nr. 117/2006.

Considerând că în cauză,

nu se poate reține un ajutor de stat existent, un ajutor de stat ilegal sau un ajutor

de stat interzis, ci o facilitate fiscală care reprezintă un ajutor de stat pentru

care nu au fost finalizate procedurile prevăzute de lege, revizuenta a susținut

că nu este aplicabilă litigiului nici procedura europeană privind modificarea, stoparea,

suspendarea, rambursarea sau recuperarea ajutoarelor de stat existente autorizate.

De asemenea, se menționează

că până la data formulării prezentei cereri de revizuire, Direcției Fiscale Brașov

nu i-a fost înaintată o solicitare de către SC R.E. SA privind acordarea de facilități

fiscale, cu toate că prin hotărârea consiliului local nr. 274/2008 a fost prevăzută

întreaga procedură ce trebuie parcursă de societățile care își desfășoară activitatea

în perimetrul parcurilor industriale din raza administrativă a municipiului Brașov

ce ar intenționa să obțină scutirile de la plată, prevăzute de art. 250 alin. (1)

pct. 9 respectiv art. 257 lit. l) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., astfel

că este în imposibilitatea acordării acestora în ceea ce o privește pe intimată,

deoarece ar încălca prevederile legale referitoare la acordarea unor asemenea facilități

fiscale ce constituie ajutoare de stat.

Din acest motiv, revizuenta

a arătat că, în lipsa acordării ajutorului de stat către intimată, competența de

stabilire, constatare, controlul, urmărirea și încasarea impozitelor, taxelor și

amenzilor, soluționarea obiecțiunilor, contestațiilor și a plângerilor formulate

împotriva actelor de control și de impunere, executarea creanțelor bugetare revine

Direcției Fiscale Brașov, în conformitate cu prevederile art. 35 din O.G. nr. 92/2003.

Mai mult, se menționează

că potrivit art. 4 din hotărârea consiliului local nr. 318 din 26 august 2002 privind

înființarea Direcției Fiscale Brașov, instituție publică de interes local, „Direcția

Fiscală Brașov, va avea ca obiect de activitate stabilirea, constatarea, controlul,

urmărirea și casarea impozitelor, taxelor și a altor venituri ale bugetului local,

inclusiv a majorărilor de întârziere și a amenzilor, soluționarea obiecțiunilor,

contestațiilor și a plângerilor formulate la actele de control și de impunere executarea

creanțelor bugetare, consiliere fiscală, precum și facilități fiscale”, astfel că

decizia de impunere din 2009 a fost emisă potrivit acestei competențe, iar dispoziția

din 22 iunie 2009 a fost emisă urmare a soluționării contestației pe cale administrativă

împotriva deciziei de impunere, în conformitate cu dispozițiile art. 209 alin. (4)

coroborate cu art. 210 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., Direcția

Fiscală Brașov având competența de a emite actele administrative fiscale contestate.

În susținerea argumentației

privind competența întocmirii actelor deduse judecății, revizuenta a invocat deciziile

nr. 1408 din 12 martie 2009, nr. 1409 din 12 martie 2009 și nr. 5866 din 16 decembrie

2009 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care au fost respinse

ca neîntemeiate acțiunile formulate de alte societăți comerciale care își desfășoară

activitatea în același parc industrial cu intimata.

Revizuenta, prin cererea

de revizuire, a cerut ca în raport de prevederile pct. 13 din „Comunicarea Comisiei

privind aplicarea normelor referitoare la ajutoarele de stat de către instanțele

naționale (2009/C85/01), să fie solicitat un aviz al comisiei în temeiul secțiunii

3 din comunicarea menționată.

În justificarea acestei

cereri se arată că, în cazul în care există îndoieli atât cu privire la calificarea

unui ajutor de stat cât și la modalitatea de acordare a acestuia, instanțele naționale

pot solicita un aviz al Comisiei Europene, prin care să se dispună cu privire la

problema care necesită clarificare, și anume: dacă măsurile fiscale cuprinse în

art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 lit. l) din Legea nr. 571/2003 privind C.

fisc., sunt ajutoare de stat, iar în ipoteza acestei calificări, dacă pot fi considerate

ajutor existent sau nu, precum și la modalitatea de acordare a acestora.

Intimata SC R.E. SA a

formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire ca neîntemeiată,

combătând argumentele revizuientei menționate în această cerere și susținând, în

esență, că nici legiuitorul intern și nici cel european, nu au înțeles să lase la

latitudinea furnizorilor de ajutor de stat luarea deciziilor privind recuperarea

ajutoarelor de stat ilegale, această calitate revenind Comisiei Europene, de fiecare

dată însă, recuperarea efectivă a sumelor de bani fiind posibilă numai după parcurgerea

unor proceduri prealabile obligatorii stipulate de legile în materie.

Ulterior, atât revizuenta

cât și intimata, au formulat concluzii scrise prin care au reiterat argumentele

expuse în cererea de revizuire și respectiv, întâmpinare, fiind depusă și practică

judiciară apreciată de părți relevantă.

asupra cererii de revizuire

Examinând cauza prin prisma

motivelor invocate de revizuentă și a prevederilor art. 21 din Legea nr. 554/2004,

cu modificările și completările ulterioare, în raport și de toate susținerile și

apărările părților, Înalta Curte constată că este nefondată prezenta cerere de revizuire

pentru următoarele considerente:

Înalta Curte va analiza

cererea de revizuire în cuprinsul căreia s-a formulat și o cerere privind solicitarea

avizului Comisiei Europene prin care să se dispună cu privire la problema care necesită

clarificare, și anume: dacă măsurile fiscale cuprinse în art. 250 alin. (1) pct.

9 și art. 257 lit. l) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., sunt ajutoare de

stat, iar în ipoteza acestei calificări, dacă pot fi considerate ajutor existent

sau nu, precum și la modalitatea de acordare a acestora, în raport de dispozițiile

art. 21 alin. (1) și alin. (2) teza I, întrucât dispozițiile art. 21 alin. (2) teza

a II-a din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, au fost

declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1609/2010 a Curții Constituționale.

Conform dispozițiilor

art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare,

„împotriva soluțiilor definitive și irevocabile pronunțate de instanțele de contencios

administrativ se pot exercita căile de atac prevăzute de C. proc. civ.”.

Potrivit alin. (2) teza

I din același act normativ, „constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele

prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea hotărârilor rămase definitive și irevocabile

prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de

art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată”.

După cum se constată,

Înalta Curte prin decizia nr. 1932 din 31 martie 2011 a admis recursul declarat

de reclamanta SC R.E. SA împotriva sentinței nr. 77/2010 a Curții de Apel Brașov,

a casat sentința recurată, a admis acțiunea reclamantei și a anulat actele administrative

atacate reținând, în esență, că acestea au fost emise de revizuentă fără ca aceasta

să aibă competența derulării procedurilor de control și de recuperare a ajutorului

de stat ilegal sau incompatibil cu obiectivele comunitare după aderarea României

la Uniunea Europeană.

La momentul judecării

recursului, se constată că nu a fost formulată vreo cerere care să vizeze solicitarea

avizului menționat în cererea de revizuire, cu implicații asupra soluției pe fondul

cauzei.

Formularea unei astfel

de solicitări în cadrul cererii de revizuire de față, nu poate conduce la admiterea

acesteia în condițiile în care aceasta nu a fost cerută în recurs, tinzând de altfel

la rejudecarea cauzei și la soluționarea pe fond a acesteia, dat fiind caracterul

cererii de revizuire, precum și pentru faptul că acțiunea a fost admisă urmare a

unei excepții, respectiv competența emitentului de a emite actele a căror anulare

s-a solicitat în cauza dedusă judecății.

În consecință, instanța

investită cu soluționarea cererii de revizuire apreciază că nu se impune solicitarea

avizului Comisiei Europene.

În altă ordine, cererea

de revizuire este nefondată, întrucât aceasta nu se încadrează în limitele stabilite

de dispozițiile legale ale art. 21 alin. (1) și (2) teza I din Legea nr. 554/2004

cu modificările și completările ulterioare.

Calea extraordinară de

atac prevăzută prin această reglementare reprezintă mijlocul procedural prin care

să se poată verifica modul în care instanțele naționale respectă principiul priorității

dreptului comunitar și deci protejarea intereselor persoanelor care ar putea fi

lezate prin încălcări ale dreptului comunitar.

Cererea de revizuire formulată

în temeiul art. 21 presupune ca dispozițiile din dreptul comunitar despre a căror

prioritate se susține că nu a fost respectată, să fi fost invocate în fața instanței

de recurs iar aceasta să fi pronunțat hotărârea cu încălcarea principiului priorității

dreptului comunitar.

Așa cum s-a menționat

anterior, instanța de recurs a admis cererea reclamantei și a anulat decizia de

impunere din 2009 și dispoziția din 2009, clarificând două chestiuni de drept: pe

de o parte natura juridică a facilităților fiscale acordate parcurilor industriale

prin C. fisc., în sensul calificării acestora ca fiind sau nu ajutoare de stat și,

pe de altă parte, competența derulării procedurilor de control și de recuperare

a ajutorului de stat ilegal sau incompatibil cu obiectivele comunitare după aderarea

României la Uniunea Europeană.

Prin toate argumentele

invocate în susținerea cererii de revizuire ce se regăsesc și în cuprinsul întâmpinării

formulată de revizuentă în calea de atac a recursului, se aduc critici hotărârii

instanței de recurs cu privire la dezlegarea problemelor de drept, tinzându-se în

realitate la rejudecarea cauzei.

Or, problematica referitoare

la dreptul comunitar invocată în recurs și implicațiile acesteia asupra soluției

în cauză, a fost analizată de instanța de recurs în considerentele deciziei a cărei

revizuire se solicită.

Astfel, încălcarea de

către instanța de recurs a dispozițiilor art. 87 și 88 din Tratatul de instituire

a Comunității Europene, ale Regulamentului CE nr. 659/1999 și ale Regulamentului

CE nr. 794/2004, precum și a comunicării Comisiei Europene nr. 2009/C85/01 a fost

neîntemeiat invocată de revizuentă pentru considerentele care vizează rejudecarea

recursului și nu pentru ipoteza juridică avută în vedere de legiuitor la adoptarea

soluției legislative cuprinsă în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările

și completările ulterioare.

Din motivele invocate

de revizuentă rezultă că prezenta cerere de revizuire tinde în realitate la o nouă

judecare a recursului, situație inadmisibilă față de prevederile art. 6 alin. (1)

din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu referire

la respectarea principiului securității raporturilor juridice.

În mod constant, în jurisprudența

sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului reamintește faptul că nici o parte a unui

proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil,

numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei; revizuirea nu poate avea semnificația

unui „apel-recurs deghizat” ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe

esențiale și imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru

simplul motiv că instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele

sau a aplicat greșit legea, în absența unui „defect fundamental”. De asemenea Curtea,

permanent subliniază că principiul securității raporturilor juridice implică respectarea

principiului res iudicata, iar posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive

și irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6

din Convenție (cauza Mitrea vs.România, 26105/03 Hotărârea din 29 iulie 2008).

Față de temeiul juridic

al căii de atac exercitate, se constată că este lipsită de relevanță și susținerea

revizuentei privind soluțiile diferite pronunțate de instanța de recurs în alte

cauze similare.

Pentru considerentele

expuse, constatându-se că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 21

alin. (1) și (2), teza I din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările

ulterioare, Înalta Curte va respinge prezenta cerere de revizuire, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de Consiliul

Local Brașov, Direcția Fiscală Brașov împotriva deciziei nr. 1932 din 31 martie

2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 noiembrie

2011.