ÎCCJ, decizie (scj.ro #84940)

Clădiri și terenuri din parcuri industriale. Facilități fiscale. Competența legală de aprecierea a legalității acordării. Legea nr. 571/2003, art. 250 alin. 1 pct.9 și art. 257 alin. (1) lit. 1 Legea nr. 143/1999, art. 2 O.U.G. nr. 117/2006 Regulamentul CE nr. 659/1999 Cuprins pe materii: Drept financiar fiscal Indice alfabetic: Ajutor de stat. Comisia Europeană Facilități fiscale. Impozit pe clădiri. Scutire Parcuri indistriale Reprezintă o formă de ajutor de stat, în sensul prevederilor art. 2 alin. 8 din Legea nr. 143/1999, facilitățile fiscale prevăzute de art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin. (1) lit. 1 din Codul fiscal potrivit cărora nu se datorează impozit pentru clădirile din parcurile industriale, științifice și tehnologice.

Astfel fiind, actele administrativ fiscale emise de organele fiscale naționale prin care se constată nelegalitatea acordării acestei forme de ajutor de stat și să dispune recuperarea acestuia, sunt emise cu încălcarea competenței exclusive de control și decizie a Comisiei Europene, care potrivit dispozițiilor OUG nr. 117/2006, începând cu data de 1 ianuarie 2007, este singura autoritate abilitată să constate ilegalitatea unui ajutor de stat și să desfășoare procedurile de recuperare și rambursare a acestuia. Î.C.C.J, Secția contencios administrativ și fiscal Decizia nr. 5731 din 10 decembrie 2009 Prin sentința nr.35/F din 23 februarie 2009 , Curtea de Apel Brașov - Secția contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta S.C.

„AP" S.A. Brașov, în contradictoriu cu pârâta Direcția Fiscală Brașov - Biroul Soluționare Contestații, și a anulat Decizia de impunere nr.699364/8634/18.01.2008 și Dispoziția nr.60/31.03.2008, emise de pârâtă, privind impozitul pe clădiri, în sumă de 781.041 lei, și impozitul pe teren, în sumă de 8.791 lei, reținute în sarcina reclamantei. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: Reclamanta este organizată și desfășoară activitatea în cadrul parcului industrial „PR", conform Hotărârii Guvernului nr. 10/2004 privind aprobarea delimitării zonei aferente Parcului industrial "PR" din cadrul platformei industriale a Societății Comerciale "R" - S.A. Brașov.

Or, arată prima instanță, potrivit art.250 alin.(l) pct.9 din Codul fiscal, „Clădirile pentru care nu se datorează impozit, prin efectul legii, sunt, (...) clădirile din parcuri industriale, științifice și tehnologice, potrivit legii", iar conform art.257 alin.(l) lit.l) din același cod, „Impozitul pe teren nu se datorează pentru (...) terenurile parcurilor industriale, științifice și tehnologice, potrivit legii", astfel încât reclamanta nu datorează impozit pe teren. Instanța reține că S.C.”AP”SA își desfășoară activitatea în perimetrul parcului industrial PR așa cum acesta a fost înființat și delimitat prin Ordinul nr.255/2004, O.G.nr.65/2001, O.G. nr.115/2003, H.G. nr.1019/2004, beneficiind astfel de prevederile art.250 alin.1 pct.9 și art.257 lit.i din Codul fiscal, în sensul că este scutită de impozite și taxe pentru clădirile și terenurile pe care le deține, întrucât aceasta este situată și își desfășoară activitatea în cadrul parcului industrial.

Așadar, se arată în considerentele sentinței atacate, față de actele de la dosar și față de prevederile legale sus menționate, rezultă că reclamanta nu datorează ope legis aceste impozite pe clădiri și teren, impozite pe care pârâta în mod nelegal le-a calculat în sarcina reclamantei, prin Decizia de impunere nr.699364/8634/18.01.2008, în valoare totală de 781.041 lei impozit pe clădiri, și 8.791 lei impozit pe teren (f. 12-13 dosar).

De asemenea, reține instanța de fond, având în vedere faptul că dispozițiile din Codul fiscal sus menționate au fost declarate de Curtea Constituțională, prin Decizia nr.l 131/2008, ca fiind constituționale, iar pârâta le-a încălcat prin actul fiscal emis, se impune anularea acestuia, constatându-se că a fost emis cu încălcarea prevederilor Codului fiscal; dată fiind nelegalitatea deciziei de impunere, urmează a fi anulată și Dispoziția nr.60/31.03.2008, de respingere a contestației formulate de reclamantă împotriva deciziei de impunere. Arată prima instanță că prevederile Codului fiscal au caracter general, aplicându-se tuturor societăților înființate în baza legii ca parc industrial, și nu se poate reține susținerea și apărarea pârâtei că scutirea de impozite pe teren și clădiri distorsionează sau amenință să distorsioneze concurența prin favorizare selectivă.

î mpotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâta Direcția Fiscală Brașov. Recurenta apreciază că hotărârea recurată este nelegală, fiind pronunțată cu aplicarea greșită a legii, temei juridic prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă. Susține recurenta că în mod greșit instanța de fond a apreciat că în speță nu este vorba de ajutor de stat ci de o scutire la plata taxelor și impozitelor prevăzute de lege, aceasta din urmă fiind o măsură acordată societăților înființate ca parcuri industriale pentru a-și desfășura activitatea în bune condiții. Intimata reclamantă nu poate beneficia ope legis de facilități fiscale reprezentând scutiri de la plata impozitului pe clădiri și a impozitului pe teren, întrucât aceste facilități trebuie să respecte legislația ce reglementează acordarea acestora, respectiv Codul Fiscal, raportat la dispozițiile Legii nr. 143/1999, privind ajutorul de stat și O.U.G.

nr. 117/2006 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat, în armonie atât cu legislația română cât și cea europeană în materia ajutorului de stat. Acordarea facilităților fiscale în temeiul prevederilor Legii nr.571/2003, privind Codul Fiscal, în beneficiul intimatei reclamante reprezentând ajutor de stat în sensul dispozițiilor legale menționate cât și ale art.87 și 88 din Tratatul CE. și sunt supuse notificării. Astfel, se susține că pentru perioada 2004 - 2006 intimata reclamantă nu a făcut demersuri pentru a obține autorizarea Consiliului Concurenței ca și condiție prealabilă și obligatorie pentru acordarea ajutorului de stat sub forma scutirii de la plata taxelor și impozitelor.

Prin urmare, acordarea de facilități fiscale unor persoane juridice care potrivit legii își desfășoară activitatea în cadrul unui parc industrial nu se poate acorda ope legis , ci cu îndeplinirea condițiilor cerute atât de legislația română cât și de cea europeană în materia privind ajutoarele de stat, fapt dealtfel impus de și de prevederile art.l alin.5 din Legea nr.571/2003 privind Codul Fiscal. î ntrucât nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute de art.3 alin.l din O.U.G. nr. 117/2006, cu modificările ulterioare, orice ajutor de stat supus obligației de notificare nu poate fi acordat decât după parcurgerea procedurii naționale în domeniul ajutorului de stat potrivit actelor normative menționate, astfel că acordarea acestora în absența unei autorizări este ilegală.

Se precizează și faptul că în luna martie a anului 2008 s-a procedat la inițierea proiectului de hotărâre înregistrat sub nr.50868 din 28.03.2008 având ca obiect notificarea Consiliului Concurenței în vederea transmiterii acesteia spre autorizare Comisiei Europene, cu privire la schema de ajutor de stat pentru societățile care își desfășoară activitatea în parcul industrial S.C. „PR” SA.

Că ajutorul notificat de către Direcția Fiscală Brașov, îmbracă forma unui ajutor de operare, respectiv ajutor regional destinat reducerii costurilor curente ale întreprinderii și care poate fi acordat numai cu autorizarea Comisiei Europene și cu respectarea condițiilor prevăzute de Liniile Directoare privind ajutoarele de stat regionale pentru perioada 2007 – 2013. În fine, arată recurenta că modul în care Direcția Fiscală Brașov a procedat la stabilirea creanțelor fiscale datorate bugetului local în sarcina reclamantei este în totală concordanță cu dispozițiile legale în materie, fapt confirmat și de practica judiciară.

Intimata S.C.”AP”SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea hotărârii pronunțate de instanța de fond, ca temeinică și legală arătând, în esență, că atât Decizia de impunere nr. 699364/8634/18.01.2008 cât și Dispoziția nr. 60/31.03.2008, au fost emise de autorități care nu au calitatea de a dispune cu privire la măsurile fiscale de care a beneficiat recurenta, nici în cazul în care acestea vor fi calificate de instanța de recurs drept facilități fiscale acordate prin efectul Codului fiscal si nici în cazul în care vor fi calificate ca drept ajutoare de stat existente la 01.01.2007. în această din urmă situație Comisia Europeană fiind singura abilitată a dispune cu privire la ajutoarele de stat existente în România la 01.01.2007.

În acest sens s-au invocat următoarele prevederi ale dreptului comunitar și ale dreptului intern: art. 1 lit. b din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului European; art. 17. 18 si 19 din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului European; art. 4 alin. 4, art. 6, art. 7 și art. 9 din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului European; pct. 5, 7 și 8 din Regulamentul (CE) nr. 794/2004 de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 659/1999 al Consiliului de stabilire a normelor de aplicare a articolului 93 din Tratatul CE; art. 4 lit. b, art. 6 și art. 7 din Regulamentul (CE) nr. 794/2004 de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 659/1999 al Consiliului de stabilire a normelor de aplicare a articolului 93 din Tratatul CE; art. 7 lit. d din O.G.

nr. 65/2001; art. 3 din Ordinul nr. 255/2004; Cap. 3 pct. 3.1. și 3.3. - sbpct. 3.3.1. din Programul de guvernare 2001 – 2004; art. 4, art. 38 alin. 1 și alin. 2 lit. d din Legea nr. 215/2001; art. 250 pct. 9 și art. 257 lit. l din Codul fiscal; art. 1 alin. 3 din Codul fiscal; art. 77 alin. 5 din H.G. nr. 44/2004 privind Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal. Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând recursul formulat în raport de motivele invocate, de apărările făcute prin întâmpinare cât și de prevederile art.304 1 Cod procedură civilă, apreciază că acesta nu este fondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Intimata-reclamantă funcționează în cadrul parcului industrial administrat de S.C.”PR”SA care a obținut titlu de parc industrial conform o rdinului Ministerului Administrației și Internelor nr. 255 din 3 iunie 2004. Recurenta Direcția Fiscală Brașov a procedat la emiterea deciziei de impunere nr.699364/8634 din 18 ianuarie 2008 în vederea perceperii impozitului pe clădirile și terenurile proprietatea S.C.”Axe și Punți”SA deținute în cadrul parcului industrial. Problema care se impune a fi elucidată este aceea dacă facilitățile fiscale prevăzute de art. 250 alin.l pct.9 și art.257 alin.1 lit. 1 din Codul fiscal, în sensul că nu se datorează impozit pentru clădirile și terenurile din parcurile industriale reprezintă o formă de ajutor de stat în sensul prevederilor din art.2 alin.8 din Legea nr.l43/1999( pentru perioada în care această lege a fost în vigoare).

În art.2 din Codul Fiscal sunt precizate impozitele și taxele reglementate de acesta, printre acestea regăsindu-se și impozitele și taxele locale, la litera h. Potrivit art.1 alin.1 din Legea nr.571/2003, privind Codul Fiscal “prezentul cod stabilește cadrul legal pentru impozitele și taxele prevăzute la art.2, care constituie venituri la bugetul de stat și bugetele locale, precizează contribuabilii care trebuie să plătească aceste impozite și taxe , precum și modul de calcul și de plată al acestora”. Art.1 alin.3 și 4 din Legea nr.571/2003 prevăd că “în materie fiscală dispozițiile prezentului cod prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative, în caz de conflict între acestea aplicându-se dispozițiile Codului Fiscal.

Dacă orice prevedere a prezentului cod contravine unei prevederi a unui tratat la care România este parte, se aplică prevederile acelui tratat”. Aceste dispoziții se regăsesc și în art.148 alin.2 din Constituția României. În art.1 alin.5 din Codul Fiscal se prevede faptul că “orice măsură de natură fiscală care constituie ajutor de stat se acordă potrivit dispozițiilor O.U.G. nr.117/2006, privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.137/2007”. Ajutorul de stat a fost definit în art.2 din legea 143/1999, „ca fiind orice măsură de sprijin acordată de stat sau de către unitățile administrative-teritoriale, din resurse de stat sau ale unităților administrativ-teritoriale….

sau ale colectivităților locale, indiferent de formă, care distorsionează sau amenință să distorsioneze concurența prin favorizarea anumitor întreprinderi, fiind considerat incompatibil cu mediul concurențial normal”. Ajutorul de stat poate fi acordat prin mai multe modalități, printre care în art.2 alin.8 se enumeră exceptările, reducerile sau amânările de la plata taxelor și impozitelor. Ajutorul de stat se concretizează prin urmare, în cazul intimatei reclamante, în exceptarea de la aceste impozite și taxe pentru terenuri și clădiri, asigurându-se acesteia un beneficiu de natură economică și financiară, pe care nu l-ar fi obținut în absența acestor măsuri. Prin urmare intimata reclamantă intră în categoria persoanelor juridice cărora, li se putea acorda ajutorul de stat, însă în condițiile procedurii instituită de O.U.G.

nr.117/2006. Întrucât această scutire de impozit reprezintă un ajutor de stat, conform art.l alin.(5) din Codul fiscal, persoanele care, în virtutea titlului de parc industrial, beneficiază de o asemenea scutire trebuie să se supună reglementărilor și modalităților de notificare și autorizare prevăzute în materia ajutorului de stat: Legea nr.l43/1999 privind ajutorul de stat și, ulterior, de O.U.G nr.117/2006 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat. În ceea ce privește competențele privind autorizarea și recuperarea ajutorului de stat s-a constatat că, pentru perioada 1 ianuarie 2000-31 decembrie 2006 potrivit prevederilor Legii nr. 143/1999, constatarea ca ilegal a unui ajutor de stat, precum și procedurile de recuperare și rambursare a ajutorului de stat erau atribuții aflate în competența Consiliului Concurenței și a instanțelor de judecată, iar nu a organelor fiscale.

Ulterior datei de 1 ianuarie 2007, data aderării României la Uniunea Europeană , conform prevederilor O.U.G. nr.l 17/2006 competența de constatare ca ilegal a unui ajutor de stat și procedurile de recuperare și rambursare a ajutorului ilegal au fost transferate Comisiei Europene, Consiliul Concurenței îndeplinind rolul de autoritate de contact între Comisia Europeană și furnizorii de ajutor de stat. Astfel, conform art.26 din O.U.G. nr.117/2006 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat, „beneficiarul unui ajutor de stat este obligat să ramburseze suma reprezentând echivalentă ajutorului de stat a cărei recuperare a fost dispusă de Comisia Europeană”.

În art.30 se prevede că, Consiliul Concurenței îndeplinește rolul de autoritate de contact între Comisia Europeană și furnizorii de ajutor de stat, în procedura de adoptare a deciziilor de suspendare sau recuperare provizorie a ajutoarelor de stat, în conformitate cu dispozițiile art.11 din Regulamentul CE nr.659/1999. Conform textului comunitar invocat, Comisia Europeană are dreptul să solicite și să obțină de la orice stat membru informații despre ajutoarele de stat existente. Numai în cazul în care Comisia consideră că un ajutor existent nu mai este compatibil cu piața comună, aceasta, în mod exclusiv, poate propune, în scris, statului în cauză una dintre următoarele măsuri: modificări de fond ale schemei de ajutor; introducerea unor cerințe procedurale; abrogarea schemei de ajutor.

În aceste condiții, fără a mai analiza întreaga procedură după aplicarea acestei prevederi legale se constată că atât decizia de impunere, cât și dispoziția privind soluționarea contestației au fost emise de organe neabililtate de a dispune măsuri în legătură cu ajutoarele de stat. Astfel, orice decizii emise de organismele din România, inclusiv cele emise de organele fiscale locale, încalcă rolul exclusiv de control și decizie al Comisiei Europene, urmând a fi anulate ca fiind emise de organe fără calitate în a dispune măsuri privitoare la ajutoarele de stat autorizate sau ilegale.

În concluzie, avându-se în vedere considerentele expuse anterior, sentința recurată urmează a fi menținută cu motivarea reținută de Înalta Curte privind atât calificarea ca ajutor de stat a facilităților fiscale prevăzute de Codul fiscal pentru parcurile industriale sub forma scutirilor de la plata impozitului pe terenuri și clădiri și organul competent să dispună măsuri privitoare la ajutoarele de stat după data aderării României la Uniunea Europeană. Recursul a fost respins ca nefondat.