ÎCCJ, decizie (scj.ro #84940)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #84940) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Clădiri și terenuri din parcuri industriale.

Facilități fiscale. Competența legală de aprecierea a legalității acordării.

Legea nr. 571/2003, art. 250 alin. 1 pct.9

și art. 257 alin. (1) lit. 1

Legea nr. 143/1999, art. 2

O.U.G. nr. 117/2006

Regulamentul CE nr. 659/1999

Cuprins

pe materii: Drept financiar fiscal

Indice

alfabetic: Ajutor de stat.

Comisia Europeană

Facilități fiscale.

Impozit pe clădiri. Scutire

Parcuri indistriale

Reprezintă o formă de

ajutor de stat, în sensul prevederilor art. 2 alin. 8 din Legea nr. 143/1999,

facilitățile fiscale prevăzute de art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin.

(1) lit. 1 din Codul fiscal potrivit cărora nu se datorează impozit pentru

clădirile din parcurile industriale, științifice și tehnologice.

Astfel fiind, actele

administrativ fiscale emise de organele fiscale naționale prin care se constată

nelegalitatea acordării acestei forme de ajutor de stat și să dispune

recuperarea acestuia, sunt emise cu încălcarea competenței exclusive de control

și decizie a Comisiei Europene, care potrivit dispozițiilor OUG nr. 117/2006,

începând cu data de 1 ianuarie 2007, este singura autoritate abilitată să

constate ilegalitatea unui ajutor de stat și să desfășoare procedurile de

recuperare și rambursare a acestuia.

Î.C.C.J,  Secția

contencios administrativ și fiscal

Decizia nr. 5731 din 10

decembrie 2009

Prin sentința nr.35/F din 23 februarie 2009

,

Curtea de Apel Brașov -

Secția contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de

reclamanta S.C. „AP" S.A. Brașov, în contradictoriu cu pârâta Direcția

Fiscală Brașov - Biroul Soluționare

Contestații,

și a anulat Decizia de impunere nr.699364/8634/18.01.2008 și

Dispoziția

nr.60/31.03.2008, emise de pârâtă, privind impozitul pe clădiri,

în sumă de 781.041 lei, și impozitul pe teren, în

sumă de 8.791 lei, reținute

în sarcina reclamantei.

Pentru

a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență,

următoarele:

Reclamanta

este organizată și desfășoară activitatea în cadrul parcului industrial

„PR", conform Hotărârii Guvernului

nr.

10/2004 privind aprobarea delimitării zonei aferente Parcului industrial

"PR"

din cadrul platformei industriale a Societății Comerciale "R" - S.A.

Brașov.

Or,

arată prima instanță, potrivit art.250 alin.(l) pct.9 din Codul fiscal,

„Clădirile pentru care nu se datorează impozit, prin efectul legii,

sunt,

(...)

clădirile din parcuri industriale, științifice și tehnologice,

potrivit

legii", iar conform art.257 alin.(l) lit.l) din același

cod, „Impozitul pe teren nu se datorează pentru

(...)

terenurile parcurilor industriale, științifice și

tehnologice, potrivit legii", astfel încât reclamanta nu datorează impozit

pe teren.

Instanța

reține că S.C.”AP”SA își desfășoară activitatea în perimetrul parcului

industrial PR așa cum acesta a fost înființat și delimitat prin Ordinul

nr.255/2004, O.G.nr.65/2001, O.G. nr.115/2003, H.G. nr.1019/2004, beneficiind

astfel de prevederile art.250 alin.1 pct.9 și art.257 lit.i din Codul fiscal,

în sensul că este scutită de impozite și taxe pentru clădirile și terenurile pe

care le deține, întrucât aceasta este situată și  își desfășoară activitatea în

cadrul parcului industrial.

Așadar,

se arată în considerentele sentinței atacate, față de actele de la dosar și

față de prevederile legale sus menționate, rezultă că reclamanta nu datorează

ope

legis

aceste impozite pe clădiri și teren, impozite pe care pârâta în mod

nelegal le-a calculat în sarcina reclamantei, prin Decizia de impunere

nr.699364/8634/18.01.2008, în valoare totală de 781.041 lei impozit pe clădiri,

și 8.791 lei impozit pe teren (f. 12-13 dosar).

De

asemenea, reține instanța de fond, având în vedere faptul că dispozițiile din

Codul fiscal sus menționate au fost declarate de Curtea Constituțională, prin

Decizia nr.l 131/2008, ca fiind constituționale, iar pârâta le-a încălcat prin

actul fiscal emis, se impune anularea acestuia, constatându-se că a fost emis

cu încălcarea prevederilor Codului fiscal; dată fiind nelegalitatea deciziei de

impunere, urmează a fi anulată și Dispoziția nr.60/31.03.2008, de respingere a

contestației formulate de reclamantă împotriva deciziei de impunere.

Arată

prima instanță că prevederile Codului fiscal au caracter general, aplicându-se

tuturor societăților înființate în baza legii ca parc industrial, și nu se

poate reține susținerea și apărarea pârâtei că scutirea de impozite pe teren și

clădiri distorsionează sau amenință să distorsioneze concurența prin favorizare

selectivă.

î

mpotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și

nelegală, a declarat recurs pârâta Direcția Fiscală Brașov.

Recurenta

apreciază că hotărârea recurată este nelegală, fiind pronunțată cu aplicarea

greșită a legii, temei juridic prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă.

Susține

recurenta că

în mod greșit instanța de fond a apreciat că în speță nu

este

vorba de ajutor de stat ci de o scutire la plata taxelor

și impozitelor

prevăzute de lege, aceasta din urmă fiind o măsură acordată

societăților înființate ca parcuri industriale

pentru a-și desfășura

activitatea în bune condiții.

Intimata reclamantă nu poate beneficia ope legis de

facilități fiscale reprezentând scutiri de la plata impozitului pe clădiri și a

impozitului pe teren, întrucât aceste facilități trebuie să respecte

legislația ce

reglementează acordarea acestora, respectiv Codul Fiscal, raportat la

dispozițiile Legii nr. 143/1999, privind ajutorul de stat și O.U.G. nr.

117/2006 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat, în

armonie atât cu legislația română cât și cea europeană în materia ajutorului de

stat.

Acordarea

facilităților fiscale în temeiul prevederilor Legii nr.571/2003, privind Codul

Fiscal, în beneficiul intimatei

reclamante

reprezentând ajutor de stat în sensul dispozițiilor legale

menționate cât și ale art.87 și 88 din Tratatul

CE. și sunt supuse

notificării.

Astfel, se susține că pentru perioada 2004 - 2006

intimata

reclamantă

nu a făcut demersuri pentru a obține autorizarea Consiliului Concurenței ca și

condiție prealabilă și obligatorie pentru acordarea ajutorului de stat sub

forma scutirii de la plata taxelor și impozitelor.

Prin

urmare, acordarea de facilități fiscale unor persoane juridice care potrivit

legii își desfășoară activitatea în cadrul unui parc industrial nu se poate

acorda

ope legis

, ci cu îndeplinirea condițiilor cerute atât de

legislația română cât și de cea europeană

în

materia privind ajutoarele de stat, fapt dealtfel impus de și de

prevederile

art.l alin.5 din Legea nr.571/2003 privind Codul Fiscal.

î

ntrucât nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute de art.3

alin.l din O.U.G. nr. 117/2006, cu modificările ulterioare, orice ajutor de

stat supus obligației de notificare nu poate fi acordat

decât după parcurgerea procedurii naționale în domeniul ajutorului

de stat potrivit actelor normative menționate,

astfel că acordarea

acestora în absența unei autorizări este ilegală.

Se precizează și faptul că în luna martie a anului 2008

s-a

procedat

la inițierea proiectului de hotărâre înregistrat sub

nr.50868 din 28.03.2008 având ca obiect notificarea Consiliului

Concurenței

în vederea transmiterii acesteia spre autorizare

Comisiei Europene, cu privire la schema de ajutor de stat pentru

societățile

care își desfășoară activitatea în parcul industrial S.C. „PR” SA.

Că

ajutorul notificat de către Direcția Fiscală Brașov, îmbracă forma unui ajutor

de operare, respectiv ajutor regional destinat reducerii costurilor curente ale

întreprinderii și care poate fi acordat numai cu autorizarea Comisiei Europene

și cu respectarea condițiilor prevăzute de Liniile Directoare privind

ajutoarele de stat regionale pentru perioada 2007 – 2013.

În

fine, arată recurenta că modul în care Direcția Fiscală Brașov a procedat la

stabilirea creanțelor fiscale datorate bugetului  local în sarcina reclamantei

este în totală concordanță cu dispozițiile legale în materie, fapt confirmat și

de practica judiciară.

Intimata S.C.”AP”SA a formulat  întâmpinare prin care a solicitat

respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea hotărârii pronunțate de

instanța de fond, ca temeinică și legală arătând, în esență, că atât Decizia de

impunere

nr.

699364/8634/18.01.2008 cât și

Dispoziția

nr. 60/31.03.2008, au fost

emise de autorități care nu au calitatea

de a dispune cu privire la măsurile fiscale de care a beneficiat

recurenta, nici în cazul în care acestea vor fi calificate de instanța de

recurs drept facilități

fiscale acordate

prin efectul Codului fiscal si nici în cazul în care vor fi

calificate ca drept ajutoare de stat existente la

01.01.2007. în această din

urmă

situație Comisia Europeană fiind singura abilitată a dispune cu privire

la

ajutoarele de stat existente în România la 01.01.2007.

În

acest sens s-au invocat

următoarele prevederi ale   dreptului comunitar și ale dreptului

intern:

art. 1 lit. b din Regulamentul (CE)

nr. 659/1999 al Consiliului

European; art. 17. 18 si 19 din Regulamentul

(CE) nr. 659/1999 al Consiliului European;

art.

4 alin. 4, art. 6, art. 7 și art. 9 din Regulamentul (CE) nr.

659/1999

al Consiliului European;

pct. 5, 7 și 8 din

Regulamentul (CE) nr. 794/2004 de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr.

659/1999 al Consiliului de

stabilire

a normelor de aplicare a articolului 93 din Tratatul CE;

art. 4 lit. b, art. 6 și

art. 7 din Regulamentul (CE) nr. 794/2004 de punere în aplicare a

Regulamentului (CE) nr. 659/1999 al Consiliului de stabilire a normelor de

aplicare a articolului 93 din Tratatul CE;

art.

7 lit. d din O.G. nr. 65/2001;

art. 3 din Ordinul nr. 255/2004; Cap. 3 pct.

3.1. și 3.3. - sbpct. 3.3.1. din Programul de guvernare 2001 – 2004; art. 4,

art. 38 alin. 1 și alin. 2 lit. d din Legea nr. 215/2001;

art. 250 pct. 9 și art. 257 lit. l din Codul

fiscal;

art. 1 alin. 3 din Codul fiscal; art. 77 alin. 5 din H.G. nr. 44/2004

privind Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal.

Înalta

Curte de Casație și Justiție, analizând recursul formulat în raport de motivele

invocate, de apărările făcute prin întâmpinare cât și de prevederile art.304

1

Cod procedură civilă, apreciază că acesta nu este fondat pentru

considerentele ce urmează a fi expuse.

Intimata-reclamantă

funcționează în cadrul parcului industrial administrat de S.C.”PR”SA care a

obținut titlu de parc industrial  conform

o

rdinului

Ministerului Administrației și Internelor  nr. 255 din 3 iunie 2004.

Recurenta

Direcția Fiscală Brașov a procedat la emiterea deciziei de impunere

nr.699364/8634 din 18 ianuarie 2008 în vederea perceperii impozitului pe

clădirile și terenurile proprietatea S.C.”Axe și Punți”SA  deținute în cadrul

parcului industrial.

Problema

care se impune a fi elucidată este aceea dacă

facilitățile fiscale prevăzute de art.

250 alin.l pct.9 și art.257 alin.1 lit. 1 din Codul fiscal, în sensul că nu se

datorează impozit pentru clădirile și terenurile din parcurile industriale

reprezintă o formă de ajutor de stat în  sensul prevederilor din art.2 alin.8

din Legea nr.l43/1999( pentru perioada în care această lege a fost în vigoare).

În art.2  din Codul

Fiscal sunt precizate impozitele și taxele reglementate de acesta, printre

acestea regăsindu-se și impozitele și taxele locale, la litera h.

Potrivit art.1 alin.1 din

Legea nr.571/2003, privind Codul Fiscal “prezentul cod stabilește cadrul legal

pentru impozitele și taxele prevăzute la art.2, care constituie venituri la

bugetul de stat și bugetele locale, precizează contribuabilii care trebuie să

plătească aceste impozite și taxe , precum și modul de calcul și de plată al

acestora”.

Art.1 alin.3 și 4 din

Legea nr.571/2003 prevăd că “în materie fiscală dispozițiile prezentului cod

prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative, în caz de

conflict între acestea aplicându-se dispozițiile Codului Fiscal. Dacă orice

prevedere a prezentului cod contravine unei prevederi a unui tratat la care

România este parte, se aplică prevederile acelui tratat”.

Aceste dispoziții se

regăsesc și în art.148 alin.2 din Constituția României.

În art.1 alin.5 din Codul

Fiscal se prevede faptul că “orice măsură de natură fiscală care constituie

ajutor de stat se acordă potrivit dispozițiilor O.U.G. nr.117/2006, privind

procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat, aprobată cu modificări și

completări prin Legea nr.137/2007”.

Ajutorul de stat a fost

definit în art.2 din legea 143/1999, „ca fiind orice măsură de sprijin acordată

de stat sau de către unitățile administrative-teritoriale, din resurse de stat

sau ale unităților administrativ-teritoriale…. sau ale colectivităților locale,

indiferent de formă, care distorsionează sau amenință să distorsioneze

concurența prin favorizarea anumitor întreprinderi, fiind considerat

incompatibil cu mediul concurențial normal”.

Ajutorul de stat poate fi

acordat prin mai multe modalități, printre care în art.2 alin.8 se enumeră

exceptările, reducerile sau amânările de la plata taxelor și impozitelor.

Ajutorul de stat se concretizează prin urmare, în cazul intimatei reclamante,

în exceptarea  de la aceste impozite și taxe pentru terenuri și clădiri,

asigurându-se acesteia un beneficiu de natură economică și financiară, pe care

nu l-ar fi obținut în absența acestor măsuri. Prin urmare intimata reclamantă

intră în categoria persoanelor juridice cărora, li se putea acorda ajutorul de

stat, însă în condițiile procedurii instituită de O.U.G. nr.117/2006.

Întrucât

această scutire de impozit reprezintă

un ajutor de stat, conform art.l alin.(5) din Codul fiscal, persoanele care, în

virtutea titlului de parc industrial, beneficiază de o asemenea scutire trebuie

să se supună reglementărilor și modalităților de notificare și autorizare prevăzute

în materia ajutorului de stat: Legea nr.l43/1999 privind ajutorul de stat și,

ulterior, de O.U.G nr.117/2006 privind procedurile naționale în domeniul

ajutorului de stat.

În ceea ce privește

competențele privind autorizarea și recuperarea ajutorului de stat s-a

constatat că, pentru perioada 1 ianuarie 2000-31 decembrie 2006 potrivit

prevederilor Legii nr. 143/1999, constatarea ca ilegal a unui ajutor de stat,

precum și procedurile de recuperare și rambursare a ajutorului de stat erau

atribuții aflate în competența Consiliului Concurenței și a instanțelor de

judecată, iar nu a organelor fiscale.

Ulterior datei de 1

ianuarie 2007, data aderării României

la Uniunea Europeană

, conform prevederilor

O.U.G. nr.l 17/2006 competența de constatare ca ilegal a unui ajutor de stat și

procedurile de recuperare și rambursare a ajutorului ilegal au fost transferate

Comisiei Europene, Consiliul Concurenței îndeplinind rolul de autoritate de

contact între Comisia Europeană și furnizorii de ajutor de stat.

Astfel, conform art.26

din O.U.G. nr.117/2006 privind procedurile  naționale în domeniul ajutorului de

stat, „beneficiarul unui ajutor de stat este obligat să ramburseze suma

reprezentând echivalentă ajutorului de stat a cărei recuperare a fost dispusă

de Comisia Europeană”.

În art.30 se prevede că,

Consiliul Concurenței  îndeplinește rolul de autoritate de contact între

Comisia Europeană și furnizorii de ajutor de stat, în procedura de adoptare a

deciziilor de suspendare sau recuperare provizorie a ajutoarelor de stat,  în

conformitate cu dispozițiile art.11 din Regulamentul CE nr.659/1999.

Conform textului

comunitar invocat, Comisia Europeană are dreptul să solicite și să obțină de la

orice stat membru informații despre ajutoarele de stat existente.

Numai în cazul în care

Comisia consideră că un ajutor existent nu mai este compatibil cu piața comună,

aceasta, în mod exclusiv, poate propune, în scris, statului  în cauză una

dintre următoarele măsuri: modificări de fond ale schemei de ajutor;

introducerea unor cerințe procedurale; abrogarea schemei de ajutor.

În aceste condiții, fără

a mai analiza întreaga procedură după aplicarea acestei prevederi legale  se

constată că atât decizia de impunere, cât și dispoziția privind soluționarea

contestației au fost emise de  organe  neabililtate de a dispune măsuri în

legătură cu  ajutoarele de stat.

Astfel,  orice decizii

emise de organismele din România, inclusiv cele emise de  organele fiscale

locale, încalcă rolul exclusiv de control și decizie al Comisiei Europene,

urmând a fi anulate ca fiind emise de organe fără calitate în a dispune măsuri

privitoare la ajutoarele de stat autorizate sau ilegale.

În concluzie, avându-se

în vedere considerentele expuse anterior, sentința recurată urmează a fi

menținută cu motivarea reținută de Înalta Curte privind atât calificarea ca

ajutor de stat a facilităților fiscale  prevăzute de Codul fiscal pentru

parcurile industriale sub forma  scutirilor de la plata impozitului pe terenuri

și clădiri și  organul competent să dispună măsuri  privitoare la ajutoarele de

stat după data aderării României

la Uniunea

Europeană.

Recursul a fost respins

ca nefondat.