ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3426/2015

Decizia nr.

3426

/2015

Deliberând asupra prezentului recurs,

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 17 mai 2010, sub nr. x/64/201, reclamanta SC A. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al Municipiului Brașov - Direcția Fiscală, anularea deciziei de impunere din 17 decembrie 2009 și a dispoziției din 23 februarie 2010 de soluționare a contestației administrative emise de pârât.

Prin sentința nr. 166/F din 9 octombrie 2013, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA, a anulat în parte decizia de impunere din 17 decembrie 2009 și dispoziția din 23 februarie 2010, sub aspectul creanțelor principale și accesorii stabilite pentru anii 2008 și 2009 cu privire la impozitul pe teren și impozitul pe clădiri, a respins restul pretențiilor formulate de reclamantă și a obligat-o pe aceasta la plata sumei de 10.063 RON cu titlu de diferență onorariu definitiv pentru expertiza contabilă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că decizia de impunere din 17 decembrie 2009 emisă de Direcția Fiscală Brașov privește creanțele datorate bugetului local în urma inspecției fiscale și conține impozitele pe clădiri, pe teren, și impozitul pe mijlocele de transport, impozitul pe mijloacele de transport peste 12 t și taxa asupra vehiculelor lente pentru anii 2004-2009 și accesoriile la acestea.

În raportul de inspecție fiscală din 17 decembrie 2009 se menționează că perioada supusă inspecției fiscale este 01 ianuarie 2004-30 iunie 2009, iar obligațiile fiscale care fac obiectul acestui control sunt impozitul pe teren, impozitul pe clădiri, impozitul pe mijlocele de transport, impozitul pe mijloacele de transport peste 12 t și taxa asupra vehiculelor lente. De asemenea, Direcția Fiscală Brașov a mai consemnat că aceasta se află în imposibilitate de a acorda aceste facilități, societatea controlată având obligația legală de a plăti impozitele pe clădiri și terenuri.

În consecință, pentru anul 2005, s-a stabilit o diferență între valoarea impozabilă clădiri și construcții conform declarațiilor și cea conform constatărilor, în sumă de - 79.872 RON și, ca urmare, o diferență impozit pe clădiri în cuantum de - 66,40 RON; pentru anul 2006, o diferență de valoare impozabilă clădiri și construcții în sumă de – 100.512 RON (cu cota de 5%) și, ca urmare, o diferență impozit pe clădiri în cuantum de - 5.025,53 RON; pentru anul 2007, s-a stabilit o diferență impozit pe clădiri în cuantum de - 10.244 RON; pentru anul 2008, s-a stabilit o diferență impozit pe clădiri în cuantum de - 14.027 RON, iar pentru anul 2009, s-a stabilit o diferență între valoarea impozabilă clădiri și construcții în sumă de - 84.993,50 RON (cu cota de 12%) și de 14.985,68 RON (cu cota de 1,8%) și, ca urmare, o diferență impozit pe clădiri în cuantum de - 7.4487,10 RON.

În privința impozitului pe teren, pentru toți anii verificați, diferența între suprafața impozabilă teren conform declarații și cea conform constatări, a fost de 0 mp și, ca urmare, diferența impozit pe teren a fost în cuantum de 0 RON.

De asemenea, nici pentru impozitul auto și, respectiv, impozitul auto peste 12 t nu s-au stabilit diferențe.

Referitor la taxa pe vehicule lente, s-a constatat că aceasta a fost stabilită de Consiliul Local doar pentru anul 2006 și s-a calculat la valoarea de 493 RON și 612 RON majorări de întârziere.

Raportat la precizările făcute de pârâtă și la raportul de expertiză judiciară întocmit în cauză, instanța de fond a constatat că, deși pentru anii 2004, 2006, 2007, 2008 și 2009, o parte dintre declarațiile de impunere, respectiv deciziile de impunere, au făcut obiectul analizei instanțelor judecătorești, doar în Dosarele nr. x/64/2008, nr. x/64/2008 și nr. x/64/2009 ale Curții de apel Brașov s-au pronunțat hotărâri având autoritate de lucru judecat față de constatările organului fiscal în prezenta cauză.

Pentru anii 2004, 2005, 2006 și 2007, impozitele pe clădiri și terenuri s-au stabilit în baza declarațiilor date de reclamantă, iar împotriva declarațiilor date în anii 2004, 2006 și 2007, reclamanta a formulat acțiuni în constatarea nulității acestora, dar niciuna nu a fost admisă.

Instanța de fond a constatat că motivele prezentei acțiuni în anulare nu au legătură cu eventualele modificări ale cuantumurilor impozitelor verificate.

Conform art. 90 din O.U.G. nr. 92/2003 intitulat „Stabilirea obligațiilor fiscale sub rezerva verificării ulterioare” în varianta în vigoare la momentul efectuării controlului,

„(1) Cuantumul obligațiilor fiscale se stabilește sub rezerva verificării ulterioare.

(2) Decizia de impunere sub rezerva verificării ulterioare poate fi desființată sau modificată, din inițiativa organului fiscal sau la solicitarea contribuabilului, pe baza constatărilor organului fiscal competent.

(3) Rezerva verificării ulterioare se anulează numai la împlinirea termenului de prescripție sau ca urmare a inspecției fiscale efectuate în cadrul termenului de prescripție”.

Or, referitor la anii 2004-2007, prin prezenta acțiune se putea contesta doar modificarea cuantumului impozitelor și stabilirea accesoriilor.

În privința anului 2008, atât cu privire la impozitul pe teren cât și cu privire la cel pe clădiri, instanța s-a pronunțat în Dosarul nr. x/64/2008 care a avut ca obiect acțiunea în anularea deciziei de impunere din 18 ianuarie 2008. Prin sentința civilă nr. 34/CA din 23 februarie 2009, Curtea de Apel Brașov a admis acțiunea și a dispus anularea deciziei prin care s-au stabilit impozitul pe teren și cel pe clădiri aferente anului 2008, iar prin decizia civilă nr. 2155/R din 27 aprilie 2010, Curtea de Apel Brașov a admis recursul Direcției Fiscale Brașov și a modificat hotărârea în sensul respingerii acțiunii.

Ca urmare, modalitatea de stabilire a impozitelor pe clădiri și teren aferente anului 2008, a fost supusă controlului judecătoresc, doar eventuala modificare a cuantumului sumelor putând fi verificată urmare a formulării acțiunii ce face obiectul prezentei cauze. Însă prin cererea de chemare în judecată nu s-a criticat cuantumul sumelor corectate.

Cu privire la anul 2009, decizia de impunere din 07 aprilie 2009 prin care s-a stabilit impozitul pe clădiri și terenuri pentru anul 2009, a fost anulată irevocabil, respectiv sentința civilă nr. 78/F din 09 aprilie 2010 a Curții de Apel Brașov a fost modificată prin decizia civilă nr. 3166 din 31 mai 2011 a Î.C.C.J. în sensul admiterii acțiunii formulate de reclamanta SC A. SA. În aceste condiții, anulându-se pentru motive de fond, actul prin care s-au stabilit impozitele pe teren și clădiri pentru anul 2009, Direcția Fiscală Brașov nu mai putea stabili alte impozite aferente aceleiași perioade.

A mai reținut instanța de fond că, deși s-a solicitat anularea în tot a deciziei de impunere, reclamanta nu a formulat vreo critică privind impozitul pe autovehicule lente stabilit pentru anul 2006.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamanta SC A. SA Brașov, invocând prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și arătând, în esență, următoarele:

Facilitățile fiscale acordate parcurilor industriale în temeiul art 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin. (1) lit. l) C. fisc. au natura juridică de ajutoare de stat, întrunind cumulativ condițiile prevăzute de dispozițiile art. 107 parag. 1 TFUE, respectiv: sunt acordate din resurse de stat, există un avantaj economic pentru beneficiar, sunt selective și au efect potențial asupra concurenței și comerțului între statele membre.

Art. 107 parag. 3 enumeră la lit. a)-f) o serie de facilități care pot fi considerate compatibile cu Piața internă, iar art. 108 din TFUE atribuie Comisiei Europene competența specifică de a decide asupra compatibilității ajutoarelor de stat cu piețe comune, atunci când examinează ajutoarele de stat existente, când adoptă decizii privind ajutorul nou sau ajutorul modificat.

A invocat recurenta reclamantă adresa din 22 aprilie 2011 a Direcției de ajutor de stat, practici naționale și prețuri reglementate, prin care se precizează că „aceste măsuri de sprijin sunt măsuri de natura ajutorului de stat”.

Recurenta reclamantă a susținut că facilitățile fiscale mai sus menționate reprezintă ajutoare de stat existente la data integrării europene a României (1 ianuarie 2007), iar parcul industrial B. SA (constituit la 26 septembrie 2003) este singurul parc industrial din țară care nu beneficiază de aceste reglementări ale C. fisc.

Consiliul Concurenței a demarat propria investigație privind acordarea ajutorului de stat pentru parcul industrial B. SA, pe care a încetat-o la data de 01 ianuarie 2007, menționând în adresa din 01 martie 2007 investigația „a încetat de plin drept prin apariția O.U.G. nr. 117/2006, măsurile fiscale putând fi verificate ulterior datei de 01 ianuarie 2007 numai de Comisia Europeana, în temeiul normelor comunitare obligatorii pentru România după aderarea acesteia la Uniunea Europeană”.

A mai arătat că, atât Consiliul Local Brașov, cât și Consiliul Concurenței au avut o conduită culpabilă, refuzând practic să pună în aplicare dispozițiile legii și să transmită schemele de ajutor de stat prevăzute în HCL nr. 273/2008 și HCL nr. 274/2008 autorității competente să le aprobe, respectiv Comisiei Europene.

În schimb, recurenta reclamantă și-a îndeplinit cu bună credință obligațiile ce-i reveneau în cadrul procedurii de avizare.

Totodată, Comisia Europeană, fie nu a fost notificată de către autoritatea română competentă, fie nu a găsit măsura de ajutor ca nefiind sau nemaifiind compatibilă cu piața comună, de vreme ce nu a emis nicio recomandare autorităților române în acest sens.

A concluzionat recurenta reclamantă că, de vreme ce în procesul de acordare a ajutoarelor existente intervenția unui organism necompetent (Consiliul Concurenței) a condus la stoparea procesului de recunoaștere și acordare a ajutorului de stat, măsurile fiscale prevăzute de art. 250 și art. 257 C. fisc. trebuie recunoscute și acordate reclamantei în calitatea sa de societate care face parte din parcul industrial B.

A invocat, în susținerea punctului său de vedere, decizia nr. 5654 din 24 noiembrie 2011 a Î.C.C.J.

II. Procedura în fața instanței de recurs

Intimatul pârât a formulat întâmpinare, invocând inadmisibilitatea cererii de obligare la elaborarea, avizarea și transmiterea spre autorizare a documentației necesare primirii avizului Comisiei Europene pentru acordarea ajutorului de stat, precum și respingerea recursului ca nefondat.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

III. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu probele administrate și apărările formulate, precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Recurenta

reclamantă SC A. SA Brașov a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ decizia de impunere din 17 decembrie 2009, prin care i-au fost stabilite obligații către bugetul local, constând în impozit pe clădiri și teren și accesorii pentru anii 2004-2009, și dispoziția din 23 februarie 2010, prin care Direcția Fiscală din cadrul Consiliului Local al Municipiului Brașov i-a respins contestația administrativă formulată împotriva deciziei de impunere.

A indicat, ca prim motiv de recurs, prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., însă fără a formula critici care să poată fi subsumate acestui motiv.

De altfel, referitor la motivul de recurs invocat doar formal, Înalta Curte arată că instanța de judecată nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor părților, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, întrucât dispozițiile art. 304 pct. 7 raportate la cele ale art. 261 C. proc. civ. impun cerința ca hotărârea să cuprindă motivele pe care se sprijină soluția adoptată, motivare care să nu fie contradictorie sau străină de natura pricinii, arătând motivele pentru care au fost respinse cererile părților, iar nu fiecare susținere a acestora.

Or, în speță, această cerință este, evident, îndeplinită, din examinarea considerentelor sentinței rezultând că instanța de fond a analizat și motivat, în fapt și în drept, soluția pronunțată.

Referitor la motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de recurenta reclamantă prin raportare, în special, la dispozițiile C. fisc. și la cele de drept comunitar referitoare la ajutorul de stat, Înalta Curte constată că este nefondat.

Astfel, este necontestat în cauză faptul că facilitățile fiscale constând în scutirea de impozitul pe clădiri și de impozitul pe terenuri, prevăzute pentru parcurile industriale în art. 250 alin. (1) pct. 9 și 257 alin. (1) lit. l) C. fisc. constituie măsuri de ajutor de stat.

În acest context, în mod evident, acordarea facilităților este supusă obligației de notificare conform prevederilor O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat, la care face trimitere art. 1 alin. (5) C. fisc.

Astfel, nu poate fi ignorat faptul că societatea comercială B. SA pe platforma căreia își desfășoară activitatea recurenta-reclamantă a primit titlul de parc industrial prin Ordinul MAI nr. 255/2004, emis în aplicarea art. 4 din O.G. nr. 65/2001 privind constituirea parcurilor industriale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 490/2002, acte normative anterioare aderării la Uniunea Europeană.

Titlul de parc industrial a fost acordat deci la o dată la care era în vigoare Legea nr. 143/1999 privind ajutorul de stat, act normativ care - în art. 2 alin. (8) - califica exceptările, reducerile sau amânările de la plata taxelor și impozitelor drept măsuri de ajutor de stat.

La rândul lor, Instrucțiunile de acordare și anulare a titlului de parc industrial, aprobate prin Ordinul MDP nr. 264/2002, prevedeau la art. 11 că facilitățile prevăzute pentru parcurile industriale sunt ajutoare de stat regionale ce pot fi acordate în limitele rezultate din Harta intensității maxime a ajutoarelor de stat cu finalitate regională din România.

La 1 ianuarie 2007, a intrat în vigoare O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat, în temeiul căreia competențele de decizie în materia autorizării stopării sau recuperării ajutoarelor de stat s-au transferat de la Consiliul Concurenței la Comisia Europeană, prevederile art. 87 – 89 din TCE fiind direct aplicabile.

Având în vedere că facilitățile fiscale în discuție constituie măsuri de ajutor de stat, iar art. 1 alin. (5) C. fisc. impune ca orice măsură de natură fiscală care constituie ajutor de stat să fie acordată potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 117/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 137/2007, devine evident că sintagma „potrivit legii” utilizată în art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 lit. l) C. fisc. pentru acordarea beneficiului scutirii de impozit pe clădiri și pe terenuri include, atât legislația fiscală și cea care instituie regimul parcurilor industriale, cât și normele naționale și comunitare aplicabile în materia ajutorului de stat.

Conform art. 3 din O.U.G. nr. 117/2006, nicio măsură de ajutor de stat nu poate fi acordată fără autorizarea prealabilă dată de Comisia Europeană, dacă se încadrează în categoria ajutoarelor supuse obligației de notificare către această instituție europeană sau, în situația exceptărilor, fără a îndeplini condițiile specifice de acordare prevăzute în schemele de ajutor de stat exceptate de la notificare.

Recurenta reclamantă contestă o decizie de impunere prin care au fost stabilite obligații fiscale către bugetul local aferente anilor 2004-2009, în condițiile în care, până în prezent, procedura de autorizare declanșată în condițiile O.U.G. nr. 117/2006, urmare a adoptării Hotărârii Consiliului Local Brașov nr. 273 din 31 martie 2008 (privind aprobarea schemei privind ajutoarele de stat sub forma scutirii de la plata impozitului pe clădiri și terenuri pentru societățile aflate în Parcul Industrial B.), nu a fost finalizată prin emiterea, de către Comisia Europeană, a unei decizii de autorizare, deși din adresa înregistrată la Direcția Fiscală Brașov din 7 noiembrie 2011, societatea B. SA a solicitat întocmirea, conform legii incidente în materia ajutoarelor de stat și a C. fisc., a unei scheme de ajutoare de stat pentru societățile existente în Parcul Industrial B. și trimiterea acesteia către Comisia Europeană.

Se consideră ajutoare existente, măsurile care au fost fie implementate înainte de 10 decembrie 1994, fie cele pentru care Consiliul Concurenței a emis o decizie de autorizare (înainte de anul 2007), iar Comisia nu a avut nicio obiecție, în temeiul unor rezerve serioase privind compatibilitatea măsurilor cu Piața Comună. Toate măsurile de ajutor de stat care își produc efecte și după data aderării și care nu îndeplinesc condițiile stabilite mai sus sunt considerate drept un ajutor nou după aderare, așa cum sunt și măsurile de sprijin prevăzute la art. 250 și 257 C. fisc., iar acordarea lor trebuie sa se facă în concordanță cu regulile aplicabile în domeniu.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că decizia de impunere contestată nu constituie o măsură de stopare a unui ajutor de stat existent, a cărui emitere să fi încălcat competența Comisiei Europene, ci un act administrativ – fiscal emis în limitele de competență stabilite prin art. 35 C. proc. fisc.

Cât privește invocarea de către recurenta reclamantă a deciziei nr. 5654 din 24 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care se referă la o altă societate care activează în cadrul parcului industrial B., Înalta Curte constată că sunt citate paragrafe din considerentele sentinței primei instanțe referitoare la faptul că actele administrative fiscale prin care s-au stabilit impozitele pe terenuri și clădiri pentru anul 2009 reprezintă măsuri de stopare a ajutorului de stat existent, măsuri care au fost dispuse cu încălcarea competenței exclusive a Comisiei Europene.

Recurenta reclamantă omite să arate însă un element esențial, și anume acela că sentința respectivă a fost casată în întregime, instanța supremă respingând pe fond acțiunea societății, cu motivarea că anterior anului 2007 nu a existat niciun ajutor de stat care să fi fost acordat legal sau ilegal de către statul român parcului industrial B., astfel că nu poate exista o acțiune de stopare sau recuperare a ajutorului de stat existent sau ilegal. De asemenea, a stabilit că în lipsa demersurilor prevăzute de O.U.G. nr. 117/2006, în mod greșit s-a considerat de către prima instanță că societatea vizată ar fi beneficiat în anul 2009 de un astfel de ajutor.

În același sens s-a statuat - cu putere de lucru judecat și în privința recurentei reclamante - prin decizia nr. 1306/5904/62/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La rândul său, intimatul pârât a depus la dosarul de recurs decizia nr. 2365 din 21 mai 2014 a Înaltei Curți de Casație și justiție, pronunțată în Dosar nr. x/64/2012, prin care s-a stabilit că măsurile de sprijin prevăzute la art. 250 și art. 257 C. fisc. reprezintă ajutor de stat nou, motiv pentru care acordarea acestora trebuie să se facă în concordanță cu regulile aplicabile în domeniu, iar decizia de impunere nu constituie o măsură de stopare a unui ajutor de stat existent care să fi încălcat competența Comisiei Europene, ci un act administrativ-fiscal a cărui emitere este de competența organului fiscal, ca în cazul oricărui contribuabil care nu beneficiază de scutiri.

Referitor la solicitarea formulată de recurenta reclamantă în sensul de a se dispune de către instanța de recurs obligarea pârâtului la elaborarea avizarea și transmiterea spre autorizare a documentației necesare pentru a primi avizul Comisiei Europene pentru acordarea ajutorului de stat privind scutirea de plata impozitelor, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi primită având în vedere dispozițiile exprese ale art. 316 raportat la art. 294 C. proc. civ.

În sfârșit, constată că în mod corect prima instanță a reținut că modalitatea de stabilire a impozitelor pe clădiri și terenuri pentru anii 2008 și 2009 a fost supusă controlului judecătoresc, astfel intimatul pârât Consiliul Local al Municipiului Brașov - Direcția Fiscală Brașov nu mai putea stabili alte impozite aferente acestei perioade.

Totodată, soluția de admitere în parte a acțiunii și de anulare a actelor administrativ-fiscale (sub aspectul creanțelor principale reprezentând impozit pe teren și impozit pe clădiri, precum și accesorii stabilite pentru anii 2008 și 2009) este susținută din punct de vedere probatoriu de concluziile raportului de expertiză contabilă dispusă în cauză, la care recurenta reclamantă nu a formulat obiecțiuni.

Având în vedere argumentele expuse și faptul că recurenta reclamantă nu a criticat soluția primei instanțe și sub aspectul cuantumului debitelor principale și accesoriilor menținute prin sentință, recursul apare ca fiind nefondat.

IV. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 7 și 9 și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC A. SA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SA, prin administrator judiciar C. SPRL, împotriva sentinței civile nr. 166/F din 9 octombrie 2013 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 noiembrie 2015.