ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1942/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1942/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față:

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, constată

următoarele.

I. Circumstanțele cauzei.

l. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel

Brașov - secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC M.A. SA

Brașov a solicitat instanței de judecată anularea Dispoziției nr. 27 din 23

februarie 2010 emisă de Direcția Fiscală a Municipiului Brașov, admiterea

contestației formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. 440382

din 30 decembrie 2009 și anularea Deciziei de impunere nr. 440382 din 30

decembrie 2009 emisă de Direcția Fiscală a Municipiului Brașov, suma contestată

și menționată în Dispoziția fiscală din 23 februarie 2010 fiind de 7.873.128

lei, din care impozit pe clădiri în sumă de 7.593.486 lei, respectiv 279.642

lei impozit pe teren.

În cauză a depus întâmpinare pârâta Direcția Fiscală

a mun. Brașov, solicitând respingerea acțiunii reclamantei ca fiind

neîntemeiată. în susținerea întâmpinării, instituția pârâtă a arătat

următoarele:

Pârâta a invocat excepția necompetenței materiale a

Curții de Apel Brașov, arătând că în raport cu prevederile art. 10 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ și suma care poate fi

contestată pe calea prezentei acțiuni de 8.814,00 lei, impozit pe clădiri și

69.408,00 lei, impozit pe teren, competența materială în soluționarea

prezentului litigiu revine Tribunalului Brașov.

Totodată, pârâta a invocat și excepția autorității de

lucru judecat privind sumele cuprinse în coloanele 3 și 4 din Decizia de

impunere din 30 decembrie 2009, în temeiul art. 1201 C. civ., susținând că,

Decizia de impunere nr. 440.382 din 30 decembrie 2009, evidențiază și sumele

aferente anilor 2003-2009 care au făcut obiectul Declarațiilor de impunere și a

Deciziilor de impunere aferente anilor respectivi și care au făcut obiectul

dosarelor aflate pe rolul instanțelor judecătorești.

Tot în cuprinsul întâmpinării pârâta a invocat

excepția tardivității privind sumele cuprinse în coloanele 3 și 4 din Decizia

de impunere 440382 din 30 decembrie 2009, menționând că prezenta acțiune a fost

formulată în anul 2010, la mai bine de 7 ani de la emiterea Declarației de

impunere nr. 21638 din 04 martie 2003 și la mai bine de 1 an de la emiterea

Deciziei de impunere nr. 260490 din 07 aprilie 2009

Pârâta a invocat și excepția lipsei de interes

arătând că reclamanta nu justifică interesul în promovarea acțiunii, prin

indicarea folosului practic urmărit, întrucât cuantumul obligației fiscale

stabilită în sarcina reclamantei prin Decizia de impunere nr. 440382 din 30

decembrie 2009 privind creanțele datorate bugetului local, în urma inspecției

fiscale, creează o situație mai favorabilă reclamantei, decât cea anterioară.

Pe fond, pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca

neîntemeiată, motivat, în esență, de faptul că, în lipsa acordării ajutoarelor

de stat concretizate în scutire la plata impozitului pe clădiri și teren,

conform O.U.G. nr. 117/2006, reclamanta SC M.A. SA datorează impozit bugetului

local în conformitate cu art. 249 alin. (1) și art. 256 alin. (1) din Legea nr.

571/2003 privind Codul fiscal.

Prin sentința nr. 88 din 4 mai 2011 Curtea de Apel

Brașov, secția de contencios administrative și fiscal a respins excepția

necompetenței materiale a Curții de Apel Brașov, excepția autorității de lucru

judecat, excepția lipsei de interes și excepția tardivității acțiunii formulate

de reclamanta SC M.A. SA, invocate de pârâta Direcția Fiscală a mun. Brașov.

A admis acțiunea formulată de reclamanta SC M.A. SA,

în contradictoriu cu pârâta Direcția Fiscală a Municipiului Brașov, având ca

obiect anularea Dispoziției nr. 27 din 23 februarie 2010 emisă de Direcția

Fiscală a Municipiului Brașov, precum și Deciziei de impunere nr. 440.382 din 30

decembrie 2009 emisă de Direcția Fiscală a Municipiului Brașov și, în

consecință:

A anulat Dispoziția nr. 27 din 23 februarie 2010

emisă de Direcția Fiscală a Municipiului Brașov, admite contestația formulată

de reclamanta SC M.A. SA împotriva Deciziei de impunere nr. 440.382 din 30

decembrie 2009 și în consecință anulează Decizia de impunere nr. 440.382 din 30

decembrie 2009 emisă de Direcția Fiscală a Municipiului Brașov.

Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut

următoarele considerente:

Cu privire la excepția necompetenței materiale a

Curții de Apel Brașov, prima instanță a apreciat că este neîntemeiată în raport

cu dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și faptul că actele

administrative fiscale atacate se referă la taxe și impozite în cuantum de

7.873.128 lei (Dispoziția nr. 27 din 23 februarie 2010- fila 128-132 vol. I dosar

fond), așadar competența de judecare în fond a cauzei aparține a Curții de Apel

Brașov.

În ceea ce privește autoritatea de lucru judecat

invocată de organul fiscal pârât, Curtea a constatat că aceasta privește

hotărâri judecătorești anterioare, enumerate în întâmpinare și în notele scrise

depuse la dosar de Direcția Fiscală Brașov, prin care, însă, instanțele de

judecată nu au soluționat pe fond cauze cu tripla identitate cu prezentul

dosar, ci cauze cu diferențe substanțiale față de acest dosar, constând în

primul rând în obiect diferit al judecății. Astfel, în dosarele anterioare, ale

căror hotărâri judecătorești le invocă organul fiscal pârât, obiectul cauzei a

fost acțiune în constatare, prin care reclamanta solicitase Tribunalului Brașov

ca instanță de contencios fiscal, să constate că reclamantă, desfășurându-și

activitatea într-un parc industrial, este scutită de la plata impozitelor pe

teren și clădiri. Instanțele de judecată au respins acele acțiuni, pornind de

la raționamentul că o acțiune în constatare este inadmisibilă câtă vreme

reclamantul are deschisă calea acțiunii în realizarea dreptului a cărui

constatare o solicită. Prin urmare, cererile respective cu care reclamanta a

învestit anterior instanțele de judecată de contencios fiscal nu au fost

judecate pe fond, ci au fost respinse pe cale de excepție, ca fiind

inadmisibile, astfel că nu se poate reține în prezent că ar exista identitate

de obiect între prezentul litigiu dedus judecății în acest dosar și litigiile

anterioare menționate de Direcția Fiscală Brașov, pentru a se putea concluziona

că sunt îndeplinite condițiile cerute de art. 163 C. proc. civ. referitoare la

autoritatea de lucru judecat.

Curtea a respins și excepția lipsei de interes,

reținând că în mod evident reclamanta are interes în promovarea acțiunii, câtă

vreme prin actul administrativ fiscal atacat organul fiscal pârât a impus

reclamantei plata unor impozite pe clădiri și terenuri până la nivelul anului

2009 inclusiv, însumând mai multe impozite din anii anteriori și până la data

controlului fiscal, în decembrie 2009 (raportul de inspecție fiscală din 30

decembrie 2009 emis de Direcția Fiscală a Mun. Brașov), interesul reclamantei

constând în mod evident în demersul judiciar de a se anula actele

administrative fiscale prin care organul fiscal a stabilit în sarcina

reclamantei plata unor sume de bani cu titlul de impozit pe clădiri și

terenuri.

A fost respinsă și excepția tardivității acțiunii,

întrucât actul administrativ fiscal atacat în prezentul dosar - Dispoziția nr. 27

din 23 februarie 2010 - a fost emis în luna februarie 2010, iar fată de data

emiterii acestuia societatea comercială reclamantă este în termen, acțiunea

fiind promovată de reclamantă la instanța de judecată în luna mai 2010 (fila 1

dosar fond, volumul I).

Pe fondul cauzei, instanța a constatat că reclamanta

a solicitat instanței de judecată anularea unor acte administrative fiscale,

anume Dispoziția nr. 27 din 23 februarie 2010 emisă de Direcția Fiscală a

Municipiului Brașov, precum și Decizia de impunere nr. 440382 din 30 decembrie 2009

emisă de Direcția Fiscală a Municipiului Brașov, ambele referitoare la impozite

pe clădiri și terenuri în sumă de 7.873.128 lei pentru anul 2009 și alți ani

anteriori, incluzându-se în actele fiscale atacate și alte debite anterioare

ale reclamantei către organul fiscal local cu același titlu - impozite pe

terenuri și clădiri din cadrul parcului industrial Roman Brașov, debite

stabilite prin alte acte fiscale emise în anii anteriori de către Direcția

Fiscală a Mun. Brașov.

Reținând din jurisprudența instanței supreme, Curtea

de apel a constatat că justa soluționare a cauzei presupune clarificarea

naturii juridice a facilităților fiscale acordate parcurilor industriale de art.

250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin. (1) lit. l) C. fisc., dacă sunt sau nu

ajutoare de stat, respectiv competența derulării procedurilor de control și de

recuperare a ajutorului de stat nelegal ori incompatibil cu prevederile

dreptului comunitar după momentul aderării României la Uniunea Europeană. Așa

cum s-a reținut în jurisprudența I.C.C.J. (de exemplu, Decizia nr. 2155 din 27

aprilie 2010), facilitățile pe care legea le acordă parcurilor industriale

reprezintă ajutor de stat. Societatea comercială reclamantă face parte din

Parcul Industrial Pro Roman, titlu obținut prin Ordinul Ministrului

Administrației și Internelor nr. 255 din 3 iunie 2004, astfel încât îi sunt

aplicabile prevederile art. 250 și 257 C. fisc. menționate mai sus. O.U.G. nr. 117/2006

privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat a intrat în

vigoare la data de 1 ianuarie 2007, pe baza exigențelor privind integrarea

României în Uniunea Europeană, prin efectul legii și al documentelor comunitare

transferându-se competențele Consiliului Concurentei (instituție națională cu

atribuții în domeniul concurențial) către Comisia Europeană (organismul

european cu rol executiv în cadrul U.E.), astfel că toate competențele privind

autorizarea, stoparea sau recuperarea ajutoarelor de stat au trecut la Comisia

Europeană. în art. 1 lit. b) din Regulamentul Consiliului European nr. 659/1999

se definește ajutorul de stat existent ca fiind orice ajutor care a existat

înainte de intrarea în vigoare a Tratatului într-un stat membru, respectiv

schemele de ajutor și ajutoarele individuale puse în aplicare anterior și

ulterior intrării în vigoare a Tratatului, astfel că se desprinde concluzia

logică potrivit căreia facilitățile fiscale acordate parcurilor industriale

prin efectul legii în condițiile normative din art. 250 și art. 257 C. fisc. au

natura juridică de ajutoare de stat existente la data integrării europene a

statului român, adică la 1 ianuarie 2007. Ulterior datei de 1 ianuarie 2007,

regimul juridic al ajutoarelor de stat este reglementat de O.U.G. nr. 117/2006

și de Regulamentul CE nr. 659/1999, care se completează cu dispoziții din

Regulamentul CE nr. 794/2004 privind punerea în aplicare a primului regulament

antemenționat. Astfel, Comisia Europeană are în prezent atribuția de a solicita

statelor membre orice informații privind ajutoarele existente, de a hotărî dacă

deschide sau nu o procedură oficială de investigare, de a decide dacă impune

sau nu statului în a cărui jurisdicție s-a acordat ajutorul de stat să ia

măsurile necesare pentru stoparea sau recuperarea ajutorului de stat de la beneficiar,

măsuri care pot să includă modificări de fond ale schemei de ajutor,

introducerea unor cerințe procedurale ori abrogarea schemei de ajutor de stat. În

acest cadru legislativ, actele administrative fiscale prin care organul fiscal

a stabilit impozitul pe terenurile și clădirile reclamantei din parcul

industrial aferent anului 2009 reprezintă măsuri de stopare a ajutorului de

stat existent, măsuri ce au fost dispuse cu încălcarea competenței exclusive a

Comisiei Europene.

Această interpretare, în sensul că Direcția Fiscală a

intervenit în sectorul de competență al Comisiei Europene, se regăsește și în

motivarea Deciziei nr. 1131/2008 a Curții Constituționale (publicată în M. Of. nr.

791 din 26 noiembrie 2008), decizie prin care instanța de contencios

constituțional a respins excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 250

alin. (1) pct. 9 și art. 257 lit. l) C. fisc., excepție invocată de Direcția

Fiscală Brașov în mai multe dosare aflate în primă instanță la Curtea de Apel

Brașov - secția de contencios administrativ și fiscal. Curtea Constituțională a

reținut că autoritățile locale nu au totală independentă în stabilirea

impozitelor și taxelor locale, ci se supun limitelor și condițiilor legii.

Faptul că dispozițiile legale criticate de organul

fiscal stabilesc scutiri de la plata acestor taxe și impozite este justificat

de importanța strategică, prevăzută de lege pentru îndeplinirea sarcinilor

statului, consfințite în art. 135 alin. (2) lit. c) și d) din Constituție,

anume stimularea cercetării științifice și tehnologice naționale, precum și

exploatarea resurselor naturale, în concordanță cu interesul național. În cauză

sunt incidente prevederile art. 250 și art. 257 C. fisc., iar acestea

dispoziții legale sunt aplicabile, fără dubiu, regimului juridic al terenurilor

și clădirilor din parcurile industriale, științifice și tehnologice pentru care

se acordă scutiri de impozite conform dispozițiilor legii.

Curtea de Apel a constatat că, în puterea

dispozițiilor art. 148 din Constituție și în acord cu jurisprudența dominantă,

recentă, a I.C.C.J., aplicarea directă a dispozițiilor art. 14 alin. (1), art. 15

alin. (1) și (2) din Regulamentul CE nr. 659/1999 al U.E. publicat în Jurnalul

Oficial al U.E. nr. L83 din 27 martie 1999 modificat prin Regulamentul CE nr. 1791/2006,

dispoziții comunitare conform cărora competența de a emite o decizie de

recuperare aparține exclusiv Comisiei Europene, care își poate exercita această

prerogativă în cadrul termenului de prescripție de 10 ani, termen ce începe să

curgă din ziua în care ajutorul nelegal este acordat beneficiarului, fie ca

ajutor individual, fie ca ajutor în cadrul unei scheme de ajutor, iar măsurile

de recuperare ar putea fi întreprinse de autoritățile naționale competente, cum

ar fi Consiliul Concurentei.

Împrejurarea reunirii mai multor categorii de debite

într-un singur act fiscal cade exclusiv în sarcina organului fiscal pârât, iar

această reunire a dat legitimitate procesuală reclamantei de a le supune

cenzurii judecătorești sub mai multe aspecte, analizate în partea de început a

motivării sentinței de față ca excepții procesuale, determinând raportarea

soluției în speță la această nouă realitate juridică, anume actul administrativ

fiscal nou construit de către Direcția Fiscală Brașov.

Dând valoare dispozițiilor dreptului comunitar

menționate mai sus și principiului aplicării directe a acestora în dreptul

intern, văzând că actele administrative fiscale atacate au fost emise de

organul fiscal pârât cu încălcarea competențelor exclusive ale altor autorități,

Curtea de Apel ca instanță de fond a admis acțiunea reclamantei SC M.A. SA și a

anulat Dispoziția nr. 27 din 23 februarie 2010 emisă de Direcția Fiscală a

Municipiului Brașov, cu consecința admiterii contestației formulată de

reclamanta SC M.A. SA împotriva Deciziei de impunere nr. 440.382 din 30

decembrie 2009 și anularea Deciziei de impunere nr. 440.382 din 30 decembrie 2009

emisă de Direcția Fiscală a Municipiului Brașov.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul

Consiliul Local Brașov - Direcția Fiscală Brașov.

Recurenta a criticat sentința sub aspectul sumelor

cuprinse în Decizia de impunere nr. 422.382 din 30 decembrie 2009, susținând că

debitele ce au fost stabilite anual prin declarații de impunere sau decizii de

impunere nu mai pot forma obiectul unei cereri în anulare, nici pe cale

administrativă nici pe cale judiciară, atâta timp cât, conform prevederilor art.

7 alin. (1), (3), și (6) precum și art. 11 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004,

SC M.A. SA este decăzută din acest drept.

În ceea ce privește modul de soluționare, de către

instanța de fond, a excepțiilor invocate prin întâmpinarea depusă la dosarul

cauzei, recurenta Direcția Fiscală Brașov a susținut următoarele:

- excepția necompetenței materiale

a Curții de Apel Brașov a fost greșit respinsă de

instanța de fond, având în vedere prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004

și faptul că singurele sume ce pot fi contestate pe calea prezentei acțiuni

sunt cele stabilite prin inspecția fiscală, respectiv impozit pe clădiri

8814,00 lei și impozit pe teren de 69.408,00 lei. În concluzie competența

aparținea Tribunalului Brașov secția de contencios administrativ.

- excepția autorității de lucru judecat

(în ceea ce privește sumele cuprinse în coloanele 3

și 4 din decizia de impunere nr. 440.382 din 30 decembrie 2009, a fost de

asemenea eronat respinsă de prima instanță, având în vedere că soluțiile date

de instanța de judecată prin Hotărârea nr. H27/CA din 9 decembrie 2009 a

Tribunalului Brașov rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 736/R din 21 septembrie

2010 a Curții de Apel Brașov și sentința civilă nr. 336/CA din 16 martie 2010

pronunțată de Tribunalul Brașov au vizat și fondul cauzei cu privire la aceste

sume.

Și în ceea ce privește modul de

soluționare a excepției lipsei de interes recurenta a formulat critici

susținând că prezenta acțiune este lipsită de interes în ceea ce privește

diferențele suplimentare stabilite prin Decizia de impunere nr. 44382 din 30

decembrie 2009 în urma inspecției fiscal, reprezentând impozit pe clădiri și

terenuri în cuantum de 59.893,00 lei.

Pe fondul cauzei,

recurenta a susținut, în esență că reclamanta nu a prezentat Direcției

Fiscale Brașov o Decizie a Consiliului Concurenței, în temeiul căreia aceasta,

să fi beneficiat de ajutor de stat concretizat în scutirea la plata impozitului

pe clădiri și teren.

Astfel, având în vedere prevederile art. 3 alin (1)

din Legea nr. 143/1999, publicată, privind ajutorul de stat, se poate constata

că ajutoarele de stat în discuție, fără o prealabilă autorizare nu pot fi

încadrate ca fiind ajutoare de stat existente.

Scutirile la plata impozitului pe clădiri și teren la

acordarea cărora intimata-reclamantă se consideră îndreptățită, nu pot fi

caracterizate ca fiind un ajutor nou, definit ca fiind orice ajutor, respectiv

orice schemă, ajutor și orice ajutor individual care nu este ajutor existent,

inclusiv edificările ajutoarelor existente. Ca atare, pentru acordarea lor este

obligatorie parcurgerea procedurilor instituite prin O.U.G. nr. 117/2006 și

îndeplinirea tuturor condițiilor impuse de legislația națională și comunitară

în materia ajutoarelor de stat.

S-a arătat că instanța de fond a apreciat greșit că

ajutoarele prevăzute de art. 250 și 257 C. fisc. sunt acordate prin lege

parcurilor industriale.

Conform art. 250 din Legea nr. 571/2003 privind Codul

fiscal "clădirile pentru care nu se datorează impozit prin efectul legii

sunt: clădirile din parcurile industriale, științifice și tehnologice, potrivit

legii", iar potrivit art. 257 lit. l) din aceeași lege „impozitul pe teren

nu se datorează pentru: terenurile parcurilor industriale, științifice și

tehnologice, potrivit legii."

Având în vedere prevederile legale menționate, se

reține că sfera de cuprindere a sintagmei "potrivit legii" nu se

reduce la normele care reglementează constituirea și funcționarea parcurilor

industriale, ci vizează și dispozițiile legale referitoare la regimul fiscal

aplicabil parcurilor industriale și prevederile legale în materia ajutorului de

stat.

S-a arătat că sub aspect procedural că prevederile

legale incidente în materia acordării ajutoarelor de stat concretizate prin

facilități fiscale, nu pot fi interpretate individual, ci trebuie coroborate cu

dispozițiile art. l alin. (5) C. fisc., cât și cu dispozițiile O.U.G. nr. 117/2006

privind procedurile naționale în domeniul ajutorului, stat aprobată cu

modificări și completări prin Legea nr. 137/2007.

Prin urmare, prin dispozițiile art. 250 alin. (1) pct.

9 și art. 257 lit. 1) din Legea nr. 571/2003 Codul fiscal, actualizată, nu sunt

acordate ope legis ajutoare de stat parcurilor industriale ci, respectivele

dispoziții prevăd modalitatea de acordare a acestora, cu îndeplinirea

procedurilor prevăzute de O.U.G. nr. 117/2006.

Astfel, având în vedere prevederile legislației în

vigoare în materia ajutoarelor de stat, este imposibilă acordarea ope legis a

facilităților fiscale prevăzute de art. art. 250 alin. (1) pct. 9 și 257 lit.

l) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal (actualizată), fără o prealabilă

notificare, potrivit procedurii instituite de O.U.G. nr. 117/2006 privind

procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat.

Având în vedere aceste aspecte și faptul că de la

data de 01 ianuarie 2007, a intrat în vigoare O.U.G. nr. 117/2006, societatea

în cauză ar fi trebuit sa urmeze procedura prevăzută atât de legislația română

cât și cea europeană în materie pentru a beneficia de prevederile art. 250 alin.

(1) pct. 9 și art. 257 lit. l) C. fisc.

În raport atât cu prevederile art. 3 alin (1) din

Legea nr. 143/1999, republicată, privind ajutorul de stat, cât și cu

prevederile art. 3 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile

naționale în domeniul ajutorului de stat, nicio măsură de ajutor de stat

prevăzută de Codul fiscal nu poate fi acordată fără autorizarea prealabilă dată

de Comisia Europeană, dacă se încadrează în categoria ajutoarelor supuse

obligației de notificare către această instituție europeană sau, în situația

exceptărilor, fără a îndeplini condițiile specifice de acordare prevăzute în

schemele de ajutor de stat exceptate de la notificare.

Scutirile de la plata taxelor și impozitelor sunt

considerate ajutor de stat dacă întrunesc anumite condiții. Codul fiscal,

aprobat prin Legea nr. 571/2003, a intrat în vigoare în perioada în care

ajutorul de stat era reglementat prin Legea nr. 143/1999, astfel că,

regăsindu-se exceptările de la plata taxelor și impozitelor, ca reglementare a

acordării, în cuprinsul Legii nr. 143/1999 privind ajutorul de stat, acesta

este cadrul legislativ la care face referire art. 257 alin. (1) lit. l) și art.

250 pct. 9 C. fisc., fiind de subliniat faptul că numai în cazul acestei

scutiri privind parcurile industriale, legiuitorul a folosit sintagma „potrivit

legii".

A susținut recurenta că actele fiscale care formează

obiectul analizei au fost emise cu respectarea prevederilor art. l alin. (1)

din Legea nr. 573/2003 privind Codul fiscal.

Având în vedere că obligațiile fiscale stabilite prin

Decizia de impunere nr. 422.382 din 30 decembrie 2009 reprezentând impozit pe

clădiri și teren, sunt datorate bugetelor locale, astfel, în conformitate cu

prevederile art. 35 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de Procedură Fiscală,

republicată și actualizată, prevede că, „compartimentele de specialitate ale

autorităților administrației publice locale sunt competente pentru

administrarea impozitelor, taxelor și a altor sume datorate bugetelor locale

ale unităților administrativ-teritoriale".

Prin urmare, rezultă că sumele reprezentând impozit

pe clădiri și teren cuprinse în Decizia de impunere nr. 422.382 din 30

decembrie 2009 se fac venit la bugetul local, iar competența în administrarea

acestora revine Direcției Fiscale Brașov.

În ceea ce privește competența recuperării

ajutoarelor de stat, s-a precizat că măsurile de stopare și/sau recuperare pot

fi dispuse atunci când constată că beneficiarii nu respectă condițiile

prevăzute în schemele de acordare ajutoarelor de stat sau în deciziile de

autorizare a schemei sau a ajutorului individual, criteriile prevăzute de

legislația comunitară și condițiile prevăzute în Tratatul i aderare referitoare

la ajutoarele de stat acordate operatorilor economici din zone defavorizate și

libere.

Or, decizia de impunere în discuție nu poate fi

asimilată unei astfel de măsuri nefiind emisă ca urmare a declanșării

mecanismului de stopare a unui ajutor de si anterior acordat, în condițiile

prevăzute de Normele metodologice de aplicare prevederilor art. 18 din O.U.G. nr.

117/2006, modificată și completată prin Legea nr. 137/2007.

De asemenea, s-a arătat că instanța de fond se află

în eroare confundând deciziile de impunere emise de către Direcția Fiscală

Brașov în vederea executării atribuțiilor conferite acesteia prin lege cu o decizie

de

stopare sau recuperare a ajutoarelor de

stat

emisă de către Consiliul

Concurenței,

respectiv Comisia Europeană, care se emite în vederea stopării sau recuperării

unui ajutor de stat ilegal definit prin art. 4 din Legea nr. 143/1999 ca fiind

ajutorul de stat "acordat fără a fi fost autorizat de Consiliul

Concurenței iu acordat după ce a fost notificat, dar înainte de emiterea unei

decizii de către Consiliul Concurenței în termen legal".

II. Considerentele înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Din examinarea motivelor de recurs, a acțiunii și a

legislației aplicabile în materie, înalta Curte reține următoarele:

Argumente de fapt și de drept relevante.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a

solicitat instanței de judecată anularea unor acte administrative fiscale,

anume Dispoziția nr. 27 din 23 februarie 2010 emisă de Direcția Fiscală a

Municipiului Brașov, precum și Decizia de impunere nr. 440382 din 30 decembrie 2009

emisă de Direcția Fiscală a Municipiului Brașov, ambele referitoare la impozite

pe clădiri și terenuri în sumă de 7.873.128 lei pentru anul 2009 și alți ani

anteriori, incluzându-se în actele fiscale atacate și alte debite anterioare

ale reclamantei către organul fiscal local cu același titlu - impozite pe

terenuri și clădiri din cadrul parcului industrial Roman Brașov, debite

stabilite prin alte acte fiscale emise in anii anteriori de către Direcția

Fiscală a Mun. Brașov. Organul fiscal a optat pentru reunirea într-un singur

act de control fiscal a debitelor de pe parcursul mai multor ani, emițând cele

trei categorii de acte fiscale prevăzute de lege pentru consfințirea unui

control fiscal, anume raportul de inspecție fiscală, decizia de impunere și,

ulterior, dispoziția de soluționare a contestației administra ti v-fiscale

formulată de contribuabilul ce a făcut obiectul controlului fiscal.

Legislația aplicabilă

C. fisc. art. 250 alin. (1) - Clădirile pentru care nu

se datorează impozit, prin efectul legii, sunt, după cum urmează:

Pct. 9

-

clădirile din parcurile industriale, științifice și tehnologice, potrivit

legii.

Art. 257

alin.

(1) Iit. I) - terenurile parcurilor industriale, științifice și tehnologice, potrivit

legii.

O.U.G. nr. 117/2006

-

art. l: (1)

Prezenta ordonanță de urgență are ca scop

reglementarea procedurilor naționale în materia ajutorului de stat, în vederea

aplicării art. 87-89 din Tratatul de instituire a Comunității Europene și a

legislației secundare adoptate în baza acestora.

- art. 3: (1) Ajutorul de stat nou, supus obligației

de notificare, nu poate fi acordat decât după autorizarea acestuia de către

Comisia Europeană sau după ce acesta este considerat a fi fost autorizat.

(2)

Ajutorul de stat care nu este supus obligației de

notificare poate fi acordat numai cu respectarea condițiilor prevăzute de

reglementările în vigoare.

(3)

Acordarea de măsuri de ajutor de stat impune

autorităților publice elaborarea unor scheme de ajutor de stat sau ajutoare de

stat individuale, care trebuie să prevadă cel puțin următoarele elemente: obiectivul,

modalitatea acordării ajutorului de stat, precum și cuantumul fondurilor

alocate în acest scop din bugetul autorității publice centrale sau locale, în

conformitate cu legislația în domeniu."

Din examinarea legislației aplicabile, a situației de

fapt și a motivelor de recurs, înalta Curte constată că recursul este fondat,

potrivit motivelor ce se vor expune în continuare.

Intimata-reclamantă își desfășoară activitatea în

cadrul Parcului Industrial Pro Roman așa cum acesta este delimitat prin H.G. nr.

1019/2004.

Direcția fiscală a Municipiului Brașov a emis Decizia

de impunere nr. 440382 din 30 decembrie 2009 pentru stabilirea impozitului pe

clădiri și terenuri aferent anului 2009, suma stabilită incluzând și impozite

pe clădiri și terenuri până la nivelul anului 2009, calculat în condițiile H.C.L.

nr. 368 și 737/2007. Contestația împotriva respectivei decizii a fost respinsă

prin Dispoziția nr. 27 din 23 februarie 2010, emisă de Direcția Fiscală -

Biroul Soluționare Contestație.

În cauză urmează a se examina dacă

intimata-reclamantă beneficiază de scutiri de impozite și taxe potrivit art. 250

alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/2003, privind

Codul fiscal, ca urmare a faptului că își desfășoară activitatea în cadrul unui

parc industrial.

Codul Fiscal stabilește cadrul legal pentru

impozitele și taxele care constituie venituri la bugetul de stat și bugetele

locale, arătând contribuabilii care trebuie să plătească aceste impozite și

taxe, precum și modul de calcul și de plată al acestora.

Potrivit art. l alin. (3) și (4) din Legea nr. 571/2003

în materie fiscală dispozițiile codului fiscal prevalează asupra oricăror

prevederi din alte acte normative, iar în caz de conflict între acestea se

aplică dispozițiile Codului fiscal. Dacă orice prevedere a acestui cod

contravine unei prevederi a unui tratat la care România este parte, se aplică

prevederile acelui tratat.

Tratatul CE reglementează în cuprinsul art. 87

ajutoarele acordate de state sau prin intermediul resurselor de stat sub orice

formă, care denaturează sau amenință să denatureze concurența prin favorizarea

anumitor întreprinderi sau a producerii anumitor bunuri, în măsura în care

acestea afectează schimburile comerciale dintre statele membre.

Înalta Curte arată că în raport de aceste prevederi

ale Tratatului CE, o măsură de sprijin financiar constituie ajutor de stat dacă

îndeplinește cumulativ următoarele condiții: implică folosirea directă sau

indirectă de recurse publice; este selectivă, fiind acordată numai anumitor

agenți economici; conferă un avantaj beneficiarului; distorsionează sau amenință

să distorsioneze concurența pe piețele relevante pe care acționează agenții

economici respectivi, sau afectează comerțul cu Statele membre.

În vederea aplicării art. 87-89 din Tratatul de

instituire a Comunității Europene, prin O.U.G. nr. 117/2006, aprobată prin

Legea nr. 137/2007, au fost reglementate procedurile naționale în materia

ajutorului de stat.

Conform normei imperative conținută de art. 5 alin. (1)

din codul fiscal, în forma în vigoare începând cu data de 1 ianuarie 2008,

orice măsură fiscală care constituie ajutor de stat se acordă potrivit

dispozițiilor Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 117/2006 privind

procedurile naționale în domeniul autorului de stat, aprobată cu modificări și

completări prin Legea nr. 137/2007".

În consecință, dispozițiile art. 250 alin. (1) pct. 9

și art. 257 alin. (1) lit. l), invocate de recurenta-intimată ca temei legal al

cererii sale urmează a fi coroborate cu cele ale art. l alin. (5) C. fisc. și

ale O.U.G. nr. 117/ 2006.

Sintagma „potrivit legii" nu se reduce doar la

normele care reglementează constituirea și funcționarea parcurilor industriale,

ci vizează dispozițiile referitoare la regimul fiscal aplicabil parcurilor

industriale și prevederile legale în materia ajutorului de stat.

Facilitățile fiscale prevăzute de art. 250 alin. (1) pct.

9 și art. 257 alin. (1) lit. l) C. fisc. reprezintă o formă de ajutor de stat,

întrucât nu se acordă pentru toate societățile comerciale ce funcționează la

nivel național, ci numai acelor care funcționează în Parcul industrial, fiind

un avantaj acordat acestor societăți, cu posibilitatea distorsionării

concurenței.

Reclamanta-pârâtă face parte din categoria

persoanelor juridice care, pentru că își desfășoară activitatea într-un parc

industrial, poate beneficia de o asemenea scutire, însă numai după parcurgerea

procedurii instituite de O.U.G. nr. 117/2006.

În raport cu prevederile art. 3 din O.U.G. nr. 117/2006,

nicio măsură de ajutor de stat nu poate fi acordată fără autorizarea prealabilă

dată de Comisia Europeană, dacă se încadrează în categoria ajutoarelor supuse

obligației de notificare către această instituție europeană sau, în situația

exceptărilor, fără a îndeplini condițiile specifice de acordare prevăzute în

schemele de ajutor de stat exceptate de la notificare.

În aplicarea dispozițiilor art. 250 alin. (1) pct. 9

și ale art. 257 lit. 1) C. fisc., a fost elaborată „Schema de ajutor de stat

regional acordat pentru investițiile realizate în parcurile industriale în

perioada 18 septembrie 2007 - 31 decembrie 2013", aprobată prin Ordinul nr.

296/2007 al Ministrului Administrației și Internelor.

Ordinul reglementează criteriile în baza cărora un

agent economic poate beneficia de ajutorul de stat menționat de aceste

dispoziții legale, criterii ce trebuie îndeplinite cumulativ și se verifică de

furnizorul ajutorului de stat anterior acordării facilității.

Este incontestabil că, ulterior datei de 1 ianuarie

2007, conform prevederilor O.U.G. nr. 117/2006 competența de constatare ca

ilegal a unui ajutor de stat și procedurile de recuperare și rambursare a

ajutorului ilegal au fost transferate Comisiei Europene, Consiliul Concurenței

îndeplinind doar rolul de autoritate de contact între Comisia Europeană și

furnizorii de ajutor de stat.

În prezenta cauză, nu s-a pus însă problema constatării

ca ilegale sau a recuperării unor ajutoare ilegale de care ar fi beneficiat

reclamanta-intimată, cum greșit a reținut instanța de fond. Prin decizia de

impunere în discuție s-au stabilit, cu respectarea competențelor atribuite de

codul de procedură fiscală, obligațiile fiscale datorate de reclamantă pentru

anul 2008, reprezentând impozit pe clădiri și teren, în condițiile în care nu

s-a făcut dovada acordării ajutorului de stat conform prevederilor legale

incidente în materie, respectiv nu s-a acordat ajutor de stat.

Stoparea ajutorului de stat presupune existența unui

astfel de ajutor, acordat în condițiile legii. în conformitate cu prevederile art.

18 alin. (1) din O.U.G. nr. 117/2006, așa cum a fost modificată și completată

prin Legea nr. 137/2007, furnizorii de ajutor de stat sunt obligați să

urmărească modul de utilizare a ajutoarelor de stat acordate, să dispună măsuri

și să transmită Consiliului Concurenței, în formatul solicitat de acesta, toate

datele și informațiile necesare pentru monitorizarea ajutoarelor de stat la

nivel național, inclusiv pentru întocmirea rapoartelor și informărilor necesare

îndeplinirii obligațiilor României în calitate de stat membru UE.

În aplicarea acestor prevederi, furnizorii vor emite

decizii prin care se dispune stoparea sau recuperarea ajutoarelor de stat

acordate, decizii ce au caracter de titlu executoriu, astfel cum se dispune

prin alin. (3) al aceluiași text de lege.

Din analiza acestor prevederi legale, coroborate cu

cele ale Normelor Metodologice emise pentru aplicarea lor și aprobate prin

Ordinul Ministrului Economiei și Finanțelor nr. 1133/2008, în temeiul

dispozițiilor alin. 4 al art. 18 din O.U.G. nr. 117/2006, rezultă în mod cert

că măsurile de stopare vizează ajutorul de stat acordat după parcurgerea

procedurilor instituie de lege în acest sens, putând fi dispuse atunci când se

constată că beneficiarii nu respectă condițiile prevăzute în schemele de

acordare a ajutoarelor de stat sau în deciziile de autorizare a schemei sau a

ajutorului individual, criteriile prevăzute de legislația comunitară și

condițiile prevăzute în Tratatul de aderare referitoare la ajutoarele de stat

acordate operatorilor economici din zonele defavorizate și libere.

Or, decizia de impunere în discuție nu poate fi

asimilată unei astfel de măsuri, nefiind emisă ca urmare a declanșării

mecanismului de stopare a unui ajutor de stat anterior acordat, în condițiile

prevăzute de Normele metodologice de aplicare a prevederilor art. 18 din O.U.G.

nr. 117/2006, modificată și completată prin Legea nr. 137/2004.

În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1131/2008 a

Curții Constituționale referitoare la excepția de neconstituționalitate a art. 250

alin. (1) pct. 9 și art. 257 lit. l) C. fisc., înalta Curte precizează că prin

această decizie textele respective au fost apreciate ca fiind constituționale,

în sensul că autoritățile locale se supun limitelor și condițiilor legii atunci

când stabilesc impozite și taxe locale.

Din considerentele enunțate mai sus rezultă că

autoritatea locală a impus plata impozitelor pe teren și clădiri tocmai având

în vedere legea, respectiv O.U.G. nr. 117/2006 și Tratatul de aderare al

României la U.E., considerând că reclamanta nu îndeplinește condițiile legii

pentru acordarea scutirii de plata impozitului.

Scutirea de plata impozitului pentru terenuri și

clădiri situate în Parcurile industriale se acordă în condițiile legii și nu

prin efectul legii, pentru că în Codul fiscal s-a reglementat scutirea de plata

acestor impozite, însă în condițiile legii.

Recurenta a înțeles să impună la plata impozitului

terenurile și clădirile deținute de reclamantă în parcul industrial, pentru că

nu s-a finalizat procedura legală prevăzută de O.U.G. nr. 117/2006 pentru

acordarea ajutorului de stat.

Ca atare, apărările intimatei-reclamante sunt

nefondate, acceptarea punctului de vedere al acestuia echivalând practic cu

obligarea emitentului deciziei contestate la acordarea facilităților prevăzute

de art. 250 alin. (1) pct. 9 și art. 257 alin. (1) C. fisc. cu nesocotirea

dispozițiilor legale incidente în materia ajutorului de stat, ceea ce nu este

în litera și spiritul legii.

Instanța respinge criticile formulate în recurs cu

privire la excepțiile invocate de pârâta Direcția Fiscală Brașov, constatând că

prima instanță a dat o dezlegare corectă a acestor excepții.

Astfel, excepția necompetenței materiale a Curții de

Apel Brașov este neîntemeiată, având în vedere că suma cuprinsă în Decizia de

impunere contestată este în cuantum de 7.873.128 lei iar potrivit art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, competența aparține tribunalului pentru taxe și

impozite a căror sumă nu depășește 500.000 lei.

În ceea ce privește autoritatea de lucru judecat

invocată de organul fiscal pârât, înalta Curte reține că prin hotărârile

judecătorești menționate de recurenta pârâtă, instanțele de judecată nu au

soluționat pe fond cauze cu tripla identitate cu prezentul dosar, ci cauze cu

diferențe substanțiale față de acest dosar, constând în primul rând în obiect

diferit al judecății. Cererile respective nu au fost judecate pe fond, ci au

fost respinse pe cale de excepție, ca fiind inadmisibile, astfel că nu se poate

reține în prezent că ar exista identitate de obiect între prezentul litigiu

dedus judecății în acest dosar și litigiile anterioare menționate de Direcția

Fiscală Brașov, pentru a se putea concluziona că sunt îndeplinite condițiile

cerute de art. 163 C. proc. civ. referitoare la autoritatea de lucru judecat.

Relativ la excepția lipsei de interes înalta Curte

constată că și această excepție este neîntemeiată, având în vedere că

reclamanta are interes în promovarea acțiunii, câtă vreme prin actul

administrativ fiscal atacat organul fiscal pârât a impus reclamantei plata unor

impozite pe clădiri și terenuri până la nivelul anului 2009 inclusiv, însumând

mai multe impozite din anii anteriori și până la data controlului fiscal, în

decembrie 2009 (raportul de inspecție fiscală din 30 decembrie 2009 emis de

Direcția Fiscală a Mun. Brașov).

Excepția tardivității

acțiunii a fost de asemenea corect respinsă de prima instanță, întrucât actul

administrativ fiscal atacat în prezentul dosar - Dispoziția nr. 27 din 23

februarie 2010 - a fost emis în luna februarie 2010, iar față de data emiterii

acestuia, societatea comercială reclamantă este în termen, acțiunea fiind

promovată de reclamantă la instanța de judecată în luna mai 2010.

Soluția instanței de recurs

Având în vedere considerentele de mai sus, recursul

este fondat, astfel că în baza art. 312 C. proc. civ., se va admite și se va

modifica, în parte, sentința atacată în sensul că va fi respinsă acțiunea

reclamantei SC M.A. SA Brașov, ca neîntemeiată, cu menținerea celorlalte

dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Direcția Fiscală Brașov

împotriva sentinței nr. 88 din 4 mai 2011 a Curții de Apel Brașov, secția de

contencios administrativ și fiscal.

Modifică, în parte, sentința atacată în sensul că

respinge acțiunea reclamantei SC M.A. SA Brașov, ca neîntemeiată.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 aprilie 2012.