ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3782/2019

Ședința publică din data de 7 iunie 2019

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată formulată și precizată, introdusă la data de 13.03.2012 sub nr. x/2012 pe rolul Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.A. Brașov a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local-Direcția Fiscală Brașov să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 15.650.944,22 RON achitată de reclamantă sub diferite forme, în mod nedatorat.

În motivarea cererii reclamanta a susținut că sediul său este situat în parcul industrial S.C. A. S.A., beneficiind de scutiri la plata taxelor și impozite pe terenuri și clădiri. În septembrie 2003, data semnării Contractului de privatizare a societății S.C. A. S.A., reclamanta datora Direcției Fiscale Brașov suma de 9.123.558,63 RON sumă pe care aceasta a recunoscut-o și asumat-o cu ocazia semnării actului indicat mai sus. Mai mult, suma de 9.123.558,63 RON se regăsește în adresa emisă de către Direcția Fiscală Brașov.

Se mai arată că pentru anii 2004-2006 reclamanta a emis către Direcția Fiscală declarații de impunere cu suma 0 și mențiunea scutit la plata conform art. 250 și 257 Codul fiscal. În anul 2007 Direcția Fiscală Brașov a emis Decizia de impunere cu număr unic 13238/25.01.2007 a cărei nelegalitate a fost constatată de către Tribunalul Brașov in dosarul x/2008 prin sentința civilă 564/CA rămasă irevocabilă prin Decizia 639/R pronunțată de către Curtea de Apel Brașov.

În anul 2008 Direcția Fiscală Brașov, în urma inspecției fiscale a emis Decizia de impunere x/20.03.2008 soluționată în procedura prealabilă prin Dispoziția 89/15.05.2008, decizie de impunere ce cuprinde anii 2004-2007. Împotriva celor două acte indicate mai sus reclamanta a promovat acțiune judecătoreasca ce a făcut obiectul dosarului x/2008 și care a fost soluționat de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia 252/21.01.2010 ce a anulat în mod irevocabil Decizia de impunere x/20.03.2008 și Dispoziția 89/15.05.2008.

Menționează reclamanta că, tot în anul 2008 Direcția Fiscală a emis decizia de impunere aferentă anului în curs cu nr. x/18.01.2008, soluționată administrativ de către pârâtă prin Dispoziția 64/31.03.2008. Împotriva acestor doua acte a promovat acțiune judecătorească ce a făcut obiectul dosarului x/2008 și care a fost soluționat de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia 568/04.02.2010 ce a anulat în mod irevocabil Decizia de impunere x/18.01.2008 și Dispoziția 64/31.03.2008.

De asemenea, prin Deciziile indicate au fost anulate în mod irevocabil sumele de bani existente în evidențele Direcției Fiscale ca sume datorate pentru taxe și impozite pe terenuri si clădiri, consecința fireasca a acestora fiind radierea lor din evidențele pârâtei pentru anii 2004-2008.

Totodată, arată reclamanta că în cursul anilor 2005-2007, prin diverse modalități de plată (compensări sau operațiuni bancare), a achitat Direcției Fiscale Brașov suma de 19.458.330,35 RON din care 12.973.663,35 RON prin O.P. și 6.484.667,00 RON prin compensare.

În anul 2009 Direcția Fiscală Brașov a emis decizia de impunere nr. x/07.04.2009 în valoare totală de 4.952.579 RON. în urma reevaluărilor depuse, tot în cursul anului 2009 Direcția Fiscală Brașov a emis decizia de impunere x/23.08.2009 cu suma de 4.190.697 RON.

Împotriva deciziei de impunere nr. x/07.04.2009 și a dispoziției de soluționare la plângerea prealabilă, reclamanta a promovat pe rolul instanțelor acțiune judecătorească ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2009 Înalta Curte de Casație și Justiție a respins acțiunea reclamantei menținând cele două acte administrativ fiscale atacate, respectiv decizia de impunere pentru anul 2009 și Dispoziția de soluționare a plângerii prealabile.

Față de ansamblul argumentelor, a soluțiilor date de către instanță și a plăților efectuate de reclamantă, rezultă că Direcția Fiscală Brașov datorează societății suma de 15.650.944,22 RON conform calculului depus de aceasta la dosarul cauzei.

Menționează reclamanta faptul că sumele calculate cuprind majorări și penalități calculate conform Legii nr. 571/2003 pentru echitatea ambelor părți.

În cauză pârâta Direcția Fiscală Brașov a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii reclamantei ca nelegală și netemeinică.

La termenul de judecată din 09.01.2014 pârâtul Consiliul Local Brașov -Direcția Fiscală Brașov a invocat excepția de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată cu motivarea în esență că reclamanta S.C. A. S.A nu a recurs la procedura specială prevăzută de Ordinul nr. 1899/2004 emis de Ministerul Finanțelor Publice și nu a contestat, potrivit dispozițiilor art. 205 și urm. din Codul de Procedură Fiscală, răspunsul dat de organul fiscal cu privire la cererea de restituire.

Excepția inadmisibilității a fost unită cu fondul cauzei în temeiul art. 137 alin. (2) din vechiul C. proc. civ. la termenul de judecată din data de 06.03.2014.

Prin încheierea din data de 24 mai 2018, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, în baza art. 213 alin. (2) cu raportare la art. 211 C. proc. civ. a fost convocată experta în Camera de Consiliu pentru a da lămuriri în legătură cu nota de evaluare, a respins obiecțiunile la raportul de expertiză formulate de reclamanta S.C. A. S.A. și a fixat în acest sens termen la data de 7 iunie 2018, cu citarea părților.

În cuprinsul încheierii de ședință din 6 septembrie 2018, judecătorul fondului a amâna pronunțarea asupra cererii de recuzare a d-nei expert B., pentru data de 13 septembrie 2018 și a acordat termen pentru continuarea judecății la data de 4 octombrie 2018.

Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal la data de 4 octombrie 2018, prin încheierea de la acea dată a respins cererea formulată de reclamantă de întocmire a unui nou raport de expertiză, a primit la dosar o precizare a valorii obiectului cererii de chemare în judecată prin care se solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 81.121.138,52 RON cu defalcarea sumei în înscrisul depus la dosar și a amânat pronunțarea asupra cererii de stabilire a unui onorariu definitiv de expert și pe fondului cauzei pentru data de 18 octombrie 2018.

Prin sentința nr. 153/2018 pronunțată în data de 18 octombrie 2018, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității cererii invocată de pârâtul Consiliul Local al Municipiului Brașov- Direcția Fiscală Brașov, a respins cererea de chemare în judecată formulată și precizată de reclamanta S.C. A. S.A. Brașov, a majorat onorariul B. la suma de 30.000 de RON, încuviințând onorariul definitiv în această limită, a obligat pârâtul Consiliul Local al Mun. Brașov - Direcția Fiscală Brașov la plata onorariului majorat în contul Biroului Local de Expertize Tehnice Judiciare de pe lângă Tribunalul Brașov în termen de 5 zile de la data comunicării hotărârii și pe reclamantă S.C. A. S.A. Brașov la plata către pârâtul Consiliul Local Brașov a sumei de 34.345 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu avocațial) și respectiv a sumei de 11.160 RON către Direcția Fiscală Brașov cu același titlu.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat Curții de Apel să oblige pârâtul Consiliul Local - Direcția Fiscală Brașov la plata sumei de 15.650.944,22 RON achitată de reclamantă sub diferite forme, în mod nedatorat.

Cererea de restituire a fost inițial înregistrată la organul fiscal sub nr. x/22.12.2011, reclamanta revenind ulterior cu aceeași solicitare prin adresa cu nr. x/10.01.2012 (acte dosar Curte). Organul fiscal Direcția Fiscală Brașov a soluționat cererea la data de 19.01.2012 prin actul înregistrat sub nr. x prin care i s-a comunicat reclamantei faptul că aceasta nu figurează cu sume de restituit.

Actul înregistrat sub nr. x/19.01.2012 are natura juridică a unui act administrativ, fiind un act cu caracter individual emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.

Curtea a apreciat că reclamanta invocă refuzul nejustificat al pârâtului de restituire a sumei de bani pretins a fi fost achitată fără temei de către societate în perioada ulterioară privatizării, sens în care era obligată a depune contestație împotriva adresei nr. x/2012 emisă de pârât în condițiile art. 205-207 din Codul de procedură fiscală și care ar fi trebuit soluționată de organul fiscal printr-o decizie motivată, emisă potrivit art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 și cu aplicarea Ordinului nr. 1899/22.12.2004 al Min. Finanțelor Publice.

Decizia de soluționare a contestației era susceptibilă de atac în condițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004 în fața instanței competente.

Curtea constată că reclamanta nu a urmat procedura prevăzută de lege și s-a adresat direct Curții de Apel Brașov cu prezenta acțiune în restituire.

În plus, prin notele de ședință depuse la dosar la data de 28.02.2013 reclamanta arată că "potrivit dispozițiilor art. 124 din Codul de procedură fiscală pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget contribuabilii au dreptul la dobândă, calculată la cererea contribuabilului" și că "solicită acordarea de dobânzi și majorări de întârziere conform prevederilor legii de la data la care instanța va constata în prezenta cauză că sânt întrunite condițiile compensării, rezultând sume (diferențe) de restituit către reclamantă și până la data achitării acestora".

Or, în această situație, Curtea a constatat că societatea reclamantă nu a respectat nici dispozițiile art. 4 din cap. II al Procedurii de restituire și rambursare a sumelor de la buget, aprobată prin Ordinul nr. 1899/2004 emis de Min. Finanțelor potrivit cu care "plata dobânzii cuvenite contribuabilului se va face numai în baza cererii exprese depuse de acesta la organul fiscal competent.", întrucât din actele dosarului nu rezultă că o astfel de cerere ar fi fost depusă, astfel încât în lipsa acesteia solicitarea direct în instanță de dobânzi/penalități/majorări este inadmisibilă.

Cu totul în subsidiar, Curtea constată însă că cererea reclamantei este și nefondată, din lucrarea de expertiză efectuată în cauză coroborată cu înscrisurile depuse în probațiune la dosar rezultând că pârâtul nu datorează sume de bani reclamantei.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A. prin administrator judiciar C. S.R.L. și pârâtul Consiliul Local - Direcția Fiscală Brașov, criticând-o pentru nelegalitate.

În motivarea recursului său, reclamanta S.C. A. S.A. a arătat, în esență, următoarele:

Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii, admisă de către prima instanță, excepția a fost reținută ca fiind întemeiată în mod greșit, pretențiile fundamentându-se pe un temei juridic diferit, procedura prealabilă nu este obligatorie, aceasta fiind incidentă exclusiv în situațiile enumerate limitativ de Codul de procedură fiscală.

Prin excepția formulată și depusă la dosarul cauzei la termenul de judecată din 9.01.2014, pârâta invocă texte de lege fără incidență în prezentul litigiu, astfel cum a fost acesta configurat de recurentă.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată, s-a solicitat, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, despăgubiri pentru anularea irevocabilă a mai multor acte administrative în mai multe dosare care s-au aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație de Justiție. Aceste acte administrative (decizii de impunere) au fost enumerate prin cererea de chemare în judecată, fiind avute în vedere de expertul contabil desemnat în prezenta cauză la întocmirea raportului de expertiză nr. x/12.09.2013. Dispozițiile Legii contenciosului administrativ prevăd posibilitatea reparării pagubei cauzate în situația anulării unor acte administrative și restituirea sumelor de bani achitate nedatorat. Or, prejudiciul invocat de reclamantă constă tocmai în achitarea, cu titlu de plată nedatorată, a unor sume de bani către Direcția Fiscală Brașov. Restituirea acestor sume de bani a fost solicitată conform prevederilor Legii contenciosului administrativ, prin declanșarea unui al doilea proces, subsecvent anulării irevocabile a deciziilor de impunere și a titlurilor executorii care au constituit, illo tempore, temei juridic al achitării unor sume de bani care s-au dovedit a fi nedatorate, aspecte consacrate prin hotărâri judecătorești irevocabile aflate la dosarul cauzei).

Contrar celor susținute de pârâtă, temeiul juridic al restituirii nu se întemeiază pe prevederile Codului de procedură fiscală coroborat cu dispozițiile Ordinului nr. 1899/2004, inaplicabile în cauză, ci pe regula consacrată potrivit căreia "acțiunea prin care se solicită restituirea unor prestații, constând în sume de bani, al căror temei juridic a dispărut prin desființarea actului juridic, se fundamentează pe îmbogățirea fără justă cauză".

Invocarea compensării unor sume de bani pe care recurenta le-ar datora către pârâtă reprezintă o simplă facultate a pretinsei creditoare, pe care aceasta nu a înțeles să o valorifice în mod procedural. În plus, sumele pe care pârâta le invocă prin notele de ședință depuse la dosar sunt contestate, acestea neavând un caracter cert. În sprijinul celor afirmate, jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție a statuat caracterul obligatoriu al invocării compensării prin intermediul unei cereri reconvenționale. Astfel, prin decizia ÎCCJ nr. 1694 din 13 mai 2004 s-a reținut:

"Cum pârâta nu a formulat o cerere reconvențională în condițiile legii, compensarea datoriilor nu putea fi făcută de instanța de fond, cum corect a reținut instanța de apel. Față de acest aspect nu are relevanță nici procesul-verbal invocat pentru confirmarea caracterului cert, lichid și exigibil al creanței, așa încât hotărârea atacată este la adăpost de orice critică. în consecință, recursul a fost respins ca nefondat".

Procedura evocată în cuprinsul excepției inadmisibilității este aplicabilă doar în situațiile enumerate în art. 117 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, or, în speță nu sunt incidente aceste dispoziții legale, deoarece în discuție nu sunt sume plătite fără existența unui titlu de creanță fiscală, așa cum în mod expres se indică în textul legal mai sus citat. În realitate, titlul de creanță a existat, însă a fost anulat de către instanța de judecată. În urma anulării irevocabile a deciziilor de impunere menționate în cererea de chemare în judecată, s-a solicitat restituirea sumelor de bani plătite nedatorat cu titlul de impozite și taxe locale. În această situație, parcurgerea procedurii speciale indicate de pârâtă, nu se impunea.

Pe fondul cauzei, este de observat că sentința primei instanțe nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, considerentele acesteia sunt lacunare, în cuprinsul încheierilor atacate nu se motivează respingerea cererilor privind obiecțiunile la raportul de expertiză întocmit de doamna B., cererea de recuzare a acesteia sau cererea formulării unei noi expertize, în condițiile existenței a două expertize, ambele neanulate și cu concluzii total contradictorii.

În recursul său, Consiliul Local al municipiului Brașov a arătat, în esență, că hotărârea primei instanțe a fost dată cu încălcarea aplicarea greșită a art. 274 din C. proc. civ.:

În cauza de față, prima instanță a încuviințat prin încheierea din data de 19.03.2015 contra-expertiza reținând ca concluziile expertizei solicitate de reclamantă nu sunt lămuritoare și nu sunt apte să conducă la dezlegarea cererii cu care instanța a fost învestită. Onorariul provizoriu pentru expertul desemnat să întocmească contra-expertiza a fost stabilit la suma de 1.000 RON. B. instanța i-a solicitat să formuleze răspunsuri atât la obiectivele propuse de reclamantă, cât și cu privire la obiectivele propuse de subscrisa pârâtă.

Ulterior, prin încheierea din data de 22.06.2017 prima instanță a majorat onorariul expertei cu 2.000 RON, punându-se în vedere fiecărei părți să achite câte 1.000 RON, proba fiind însușită de ambele părți.

După finalizarea raportului de expertiză, expertul a solicitat majorarea onorariului la suma de 234.071 RON, iar prima instanță prin sentința recurată a admis în parte cererea de majorare, respectiv a majorat onorariul la suma de 30.000 RON, din care 3.000 RON fuseseră deja achitați de părți (1.000 RON de către reclamantă și 2.000 RON de către pârâtă). Prima instanță însă a greșit în ceea ce privește partea în sarcina căreia a stabilit obligația de plată a onorariului de expert.

Astfel, raportat și la soluția dispusă în cauză, de respingere a cererii de chemare în judecată ca fiind inadmisibilă, rezultă că administrarea probei cu contra-expertiza a fost generată de reclamanta care căzând în pretenții ar fi trebuit să fie obligată la suportarea cheltuielilor de judecată care constau nu numai în onorariu de avocat, ci și în onorariu expert.

Este injust ca pârâta chemată în judecată într-o cerere apreciată ca fiind inadmisibilă să fie obligată să suporte costul contra-expertizei care a avut ca menire să asigure pronunțarea unei soluții pe fondul raporturilor juridice, soluții la care nu s-a mai ajuns tocmai pentru că reclamanta nu a fost diligentă să parcurgă procedura prevăzută de lege înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ.

Soluția dispusă cu privire la obligarea de a achita diferența de onorariu de expert este contrară literei și spiritului dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. care stabilesc faptul că partea care a pierdut procesul este obligată să plătească cheltuielile de judecată.

Instanța va avea în vedere și calitatea pârâtei de instituție publică al cărui buget este în acest fel serios afectat în condițiile în care singura parte vinovată de nașterea acestor costuri este reclamanta S.C. A. S.A. Brașov.

Analizând sentința atacată prin prisma criticilor înfățișate de recurenți, raportat la cadrul normativ aplicabil ca și sub toate aspectele, astfel cum permit prevederile art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate, pentru considerentele ce vor fi în continuare arătate.

Prima instanță a respins ca inadmisibilă acțiunea promovată de către reclamanta S.C. A. S.A., reținând, în esență, că demersul judiciar promovat de către aceasta s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 205 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Mai exact, instanța a statuat că cererea de restituire a unor sume de bani formulată de către reclamantă a primit un răspuns prin actul numărul 46 80 13, act ce îmbracă natura juridică a unui act administrativ. În aceste condiții, a precizat instanța de judecată, reclamanta trebuia să se conformeze dispozițiilor art. 205 și următoarele din Codul de procedură fiscală și să conteste actul în discuție, conform procedurii prealabile instituite prin dispozițiile legale mai sus citate și, finalmente, să conteste decizia emisă în soluționarea contestației, în baza art. 218 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, la instanța de contencios administrativ competentă, în condițiile art. 8 din Legea contenciosului administrativ.

Așadar, ceea ce îi impută instanța de judecată reclamantei este aceea că nu a parcurs procedura administrativă prevăzută de Codul de procedură fiscală înaintea declanșării demersul judiciar, adresându-se direct instanței de judecată, consecința fiind promovarea unei acțiuni inadmisibile în contencios administrativ.

Interpretarea pe care o face instanța de judecată textelor legale precitate, în contextul specific al speței de față, este greșită. Practic, observă Înalta Curte, instanța de judecată pretinde reluarea ciclului de contestare a titlurilor de creanță fiscală, inclusiv procedura prejudiciară reglementată în titlul IX din O.G. nr. 92/2003, parcurs deja de reclamanta în litigiile în care au fost contestate deciziile de impunere. În speță, reclamanta evocă ipoteza circumscrisă prevederilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ, în condițiile în care prin cererea de chemare în judecată solicită despăgubiri ca urmare a anulării de către instanțele de contencios administrativ a unor decizii de impunere. Textul legal amintit permite ca persoana vătămată printr-un act administrativ să aibă posibilitatea de a solicita despăgubiri ulterior soluționării acțiunii în anulare a acelui act administrativ, situație în care, în mod evident, nu este de urmat procedura administrativă prealabilă deoarece aceasta deja fusese parcursă în litigiul principal, acela având ca obiect anularea actului administrativ. Astfel, în ipoteza descrisa în art. 19 din Legea contenciosului administrativ, instanța de judecată este ținută să verifice îndeplinirea cerințelor înscrise în această prevedere legală, iar nu a exigențelor ce constituie condițiile de admisibilitate ale acțiunii în anulare a unui act administrativ.

În conținutul cererii de chemare în judecată, reclamanta S.C. A. S.A. arată în mod cât se poate de explicit că mai multe decizii de impunere au fost anulate irevocabil de către instanțele de contencios administrativ, și că, în cursul perioadei 2005-2007 aceasta a achitat Direcției Fiscale Brașov suma totală de 19.458.330,35 RON, rezultând din deciziile de impunere mai sus amintite. Astfel, reclamanta indică decizia de impunere nr. x din 20 martie 2008, decizia 13.238 din 25 ianuarie 2007, decizia numărul 696.442/8634 din 18 ianuarie 2008. De asemenea, reclamanta indică și hotărârile judecătorești prin care actele administrative fiscale mai sus amintite au fost anulate. A mai arătat reclamanta și că acțiunea în contencios formulată pentru anularea deciziei de impunere x din 7 aprilie 2009 și a deciziei de soluționare a contestației administrative a fost respinsă irevocabil de către instanțele de judecată competente.

Prin urmare, precizează reclamanta, suma totală pe care o pretinde a-i fi restituită din totalul de 19.458.330,35 RON este de 15.650.944,22 RON .

În aceste condiții, având în vedere că instanța de judecată a respins acțiunea ca inadmisibilă și nu a judecat fondul litigiului, se impune admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cum va avea loc reluarea judecății în primă instanță, iar recursul pârâtului Consiliul Local Brașov - Direcția Fiscală vizează cheltuielile de judecată asupra cărora s-a pronunțat Curtea de Apel Brașov, aceste cheltuieli rămânând în discuție, se impune admiterea și a acestui recurs.

Față de cele ce preced, Înalta Curte, potrivit art. 20 din Legea contenciosului administrativ raportat la art. 312 C. proc. civ., va admite ambele recursuri, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.A. prin administrator judiciar C. S.R.L. și de pârâta Consiliul Local Brașov - Direcția Fiscală împotriva sentinței nr. 153/2018 din 18 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 iulie 2019.