ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1634/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanta SC R. SA a solicitat în contradictoriu cu pârâta Direcția Fiscală Brașov constatarea nulității absolute a deciziei de impunere din 20 decembrie 2007 și a dispoziției din 29 februarie 2008, ca fiind emise de o entitate care nu are calitatea de a dispune cu privire la măsurile fiscale de care a beneficiat reclamanta. Reclamanta a precizat că a contestat decizia de impunere din 20 decembrie 2007 și a dispoziția din 29 februarie 2008, cererea de anulare a acestor două acte fiscale formând obiectul Dosarului nr. 285/64/2008, soluționat irevocabil prin decizia nr. 1409/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în care s-a reținut faptul că deși sunt prevăzute de C. fisc.

măsurile în discuție sunt de natura ajutoarelor de stat și nefiind autorizate trebuie recuperate. Pârâta Direcția Fiscală Brașov a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului Brașov, excepția autorității lucrului judecat, excepția tardivității promovării acțiunii, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii. În susținerea excepției necompetenței materiale a Tribunalului Brașov pârâta a invocat dispozițiile art. 10 alin. (1) Legea nr. 554/2004, arătând că valoarea deciziei atacate este de 925.800 RON. În susținerea excepției autorității lucrului judecat pârâta a invocat prevederile art. 1201 C. civ. precizând că actele fiscale constate în prezentul dosar au făcut obiectul Dosarului nr. 285/64/2008, fiind soluționat irevocabil prin decizia nr. 1409/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În susținerea excepției tardivității promovării prezentei cereri pârâta a făcut referire la dispozițiile art. 11 alin. (1), (2) și (5) Legea nr. 554/2004, arătând că reclamanta este decăzută din dreptul de a mai formula această acțiune. Pe fond pârâta a arătat că obligațiile fiscale stabilite prin decizia de impunere din 20 decembrie 2007 reprezentând impozit pe clădiri, impozit pe teren, impozit mijloace de transport și accesorii aferente acestora sunt datorate bugetelor locale potrivit dispozițiilor art. 249 alin. (2), art. 256 alin. (2) și art. 261 alin. (2) Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.. Pârâta Direcția Fiscală Brașov a depus la dosar concluzii scrise prin care a invocat excepția inadmisibilității petitului având ca obiect constatarea că măsurile vizând acordarea, stopare și/sau recuperarea ajutoarelor de stat nu sunt de competența organelor fiscale și nu cad sub incidența C. proc.

fisc.. Prin sentința civilă nr. 57/F din 26 martie 2010 Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, a admis excepția inadmisibilității petitului având ca obiect constatarea că măsurile vizând acordarea, stoparea și/sau recuperarea ajutoarelor de stat nu sunt de competența organelor fiscale și nu cad sub incidența C. proc.

fisc., a respins excepția autorității de lucru judecat a petitului având ca obiect constatarea nulității absolute a deciziei de impunere din 20 decembrie 2007 și a dispoziției din 29 februarie 2008 emise de Direcția Fiscală Brașov, a admis excepția tardivității petitului având ca obiect constatarea nulității absolute a deciziei de impunere din 20 decembrie 2007 și a dispoziției din 29 februarie 2008 emise de Direcția Fiscală Brașov, a respins cererea formulată de reclamanta SC R. SA, în contradictoriu cu pârâta Direcția Fiscală Brașov, ca inadmisibilă cu privire la petitul având ca obiect constatarea că măsurile vizând acordarea, stopare și/sau recuperarea ajutoarelor de stat nu sunt de competența organelor fiscale și nu cad sub incidența C. proc.

fisc. și ca tardivă cu privire la petitul având ca obiect constatarea nulității absolute a deciziei de impunere din 20 decembrie 2007 și a dispoziției din 29 februarie 2008 emise de Direcția Fiscală Brașov. Pentru a pronunța această soluția instanța de fond a reținut că excepția inadmisibilității petitului privind constatarea faptului că măsurile vizând acordarea, stopare și/sau recuperarea ajutoarelor de stat nu sunt de competența organelor fiscale și nu cad sub incidența C. proc. fisc., este întemeiată. Petitul dedus judecății vizează constatarea faptului că anumite măsuri ce țin de domeniul ajutorului de stat nu sunt de competența organelor fiscale. Analizând excepția autorității lucrului judecat, curtea de apel a constatat că aceasta este neîntemeiată.

Potrivit art. 1201 C. civ. „este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate”. Pentru a fi în situația autorității lucrului judecat trebuie întrunită tripla identitate de părți, obiect, cauză. În speță sunt aceleași părți respectiv reclamanta SC R. SA și pârâta Direcția Fiscală Brașov ca și în Dosarul nr. 285/64/2008 al Curții de Apel Brașov. De asemenea, obiectul petitului privind constatarea nulității absolute a deciziei de impunere din 20 decembrie 2007 și a dispoziției din 29 februarie 2008, este identic cu cel al dosarului menționat anterior și soluționat irevocabil prin decizia nr. 1409/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cu toate acestea nu este aceeași identitate cu privire la cauză. Astfel, în Dosarul nr. 285/64/2008 al Curții de Apel Brașov s-a solicitat anularea deciziei de impunere din 20 decembrie 2007 și a dispoziției din 29 februarie 2008, invocându-se încălcarea dispozițiilor art. 250 și 257 C. fisc., iar în prezentul litigiu se invocă faptul că aceste acte administrativ fiscale au fost emise în condițiile nerespectării principiului specialității capacității de folosință a acestei persoane juridice, principiu impus de dispozițiile Decretului nr. 31/1954 și de dispozițiile C. proc. fisc.. Analizând excepția tardivității petitului având ca obiect constatarea nulității absolute a deciziei de impunere din 20 decembrie 2007 și a dispoziției din 29 februarie 2008 emise de Direcția Fiscală Brașov, instanța de fond a constatat că aceasta este întemeiată.

Instanța a reținut că actele administrativ fiscale contestate au fost emise la data de 20 decembrie 2007, respectiv 29 februarie 2008, iar acțiunea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov la data de 21 mai 2009, fiind depășit termenul de decădere de 1 an. Împotriva hotărârii instanței de fond reclamanta SC R. SA Brașov a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului se arată că în ceea ce privește admiterea excepției de inadmisibilitate, hotărârea instanței de fond este netemeinică și nelegală pentru considerentele impuse prin dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv hotărârea pronunțată este lipsită de temei legală ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Pentru a admite excepția inadmisibilității instanța de fond a avut în vedere exclusiv dispozițiile art. 1 alin. (1) Legea nr. 554/2004 fără a arăta motivele pentru care a înlăturat incidența textelor invocate în calificarea acțiunii ca inadmisibilă. Astfel, deciziile de impunere pe care Direcția Fiscală Locală Brașov are abilitarea de a le emite sunt acte administrative fiscale, iar nu acte administrative, între cele două tipuri de acte existând deosebiri legale evidente, nu numai în ceea ce privește sediul materiei, dar mai ales în ceea ce privesc textele de lege care sunt aplicabile în cazul contestării actelor administrative și a actelor administrative fiscale. Prin urmare, a analiza unul dintre aceste acte administrative prin prisma dispozițiilor legale care definesc celălalt act administrativ este o analiză lipsită de logică și fundament juridic.

Rezultă deci că Legea nr. 554/2004 nu poate fi aplicată speței de față, în condițiile în care singura lege aplicabilă cauzei deduse judecății este C. proc. fisc. și C. proc. civ.. Față de textele de lege invocate, instanța trebuia să rețină că existența sau inexistența oricărui drept al organelor fiscale poate fi stabilită pe calea acțiunii în constatare, hotărârea pronunțată în astfel de cauze fiind probă esențială în dezlegarea contestațiilor promovate împotriva deciziilor de impunere emise de organele fiscale, ceea ce înseamnă că stabilirea existenței sau inexistenței dreptului Direcției Fiscale Brașov de a emite decizii de impunere a ajutoarelor de stat poate să formeze obiectul unei acțiuni în constatare.

Acțiunea în constatarea inexistenței dreptului Direcției Fiscale Locale Brașov de a emite decizii de impunere privind recuperarea ajutoarelor de stat este admisibilă și este întemeiată pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ., pe dispozițiile art. 2 alin. (2), art. 6, art. 13, art. 32 C. proc. fisc, pe dispozițiile art. 36 Legea nr. 215/2001, pe prevederile Regulamentului (CE) nr. 659/1999 și pe prevederile art. 34 Decretul nr. 31/1954, precum și hotărârea Consiliului Local Brașov din 2002, act cu putere de lege.

Dată fiind deci complexitatea materiei ajutoarelor de stat, reglementată atât de normele speciale naționale, cât și de norme speciale comunitare, care au caracter prioritar, la care se adaugă normele naționale speciale în materia autonomiei autorităților locale și în materia specialității capacității de folosință și de exercițiu a persoanelor juridice, o acțiune în constatarea exclusivă a existenței sau inexistenței dreptului organelor fiscale locale de a dispune recuperarea ajutoarelor de stat este nu numai întemeiată și admisibilă, dar mai ales necesară, în sensul identificării autorităților abilitate de lege să emită acte de dispoziție privind strict recuperarea ajutoarelor de stat. Pentru toate aceste argumente, trebuie reținut că prezenta acțiune în constatarea inexistenței dreptului Direcției Fiscale Locale Brașov privind recuperarea ajutoarelor de stat este admisibilă, hotărârea instanței de fond este netemeinică și nelegală.

În ceea ce privește admiterea excepției tardivității recursului consideră că hotărârea instanței de fond este netemeinică și nelegală. În analizarea excepției de tardivitate instanța de fond trebuia să supună analizei incidența deciziilor pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin raportare la dispozițiile art. 18 și art. 26 Legea nr. 304/2004 privind organizarea judecătorească, prin care măsurile de natura celor reținute prin decizia de impunere din prezenta cauză, au fost calificate ca și ajutoare de stat.

Motivul de nulitate absolută al deciziei de impunere din 20 decembrie 2007 și al dispoziției din 29 februarie 2008 invocat, respectiv nerespectarea principiului specialității capacității de folosință a persoanei juridice emitente, este prevăzut de Decretul nr. 31/1954 ca și principiu general al validității actelor juridice, nefiind prevăzut prin normele de contencios administrativ ca și motiv de anulare a unui act administrativ, nefiind reglementat de dispozițiile legii contenciosului administrativ. De altfel, nici nu putea fi avută în vedere de către Legea nr. 554/2004 o astfel de reglementare, atâta vreme cât deciziile de impunere emise de organe fiscale sunt acte administrativ fiscale ce cad sub incidența leșii speciale, respectiv C. proc.

fisc.; În opinia recurentei momentul de la care curg termenele prevăzute de art. 11 alin. (1) și art. 11 alin. (2) este cel la care Înalta Curte de Casație și Justiție a calificat măsurile de natura celor reținute prin decizia de impunere din 20 decembrie 2007 și dispoziția din 29 februarie 2008 ca fiind ajutoare de stat, în litigii având ca părți societăți din parcul industrial Brașov și direcția fiscală, iar obiectul litigiilor viza anularea de decizii de impunere privind impozitul pe teren și clădiri. Direcția Fiscală Brașov nu are nicio competență în ceea ce privește dispunerea recuperării ajutoarelor de stat.

Direcția Fiscală Brașov, instituție publică cu personalitate juridică de interes local, este supusă principiului specialității capacității de folosință a persoanei juridice, statuat prin dispozițiile art. 34 Decretul nr. 31/1954 raportate la dispozițiile art. 36 Legea nr. 215/2001, modificată și completată, precum și la dispozițiile art. 1 alin. (3) și art. 6 C. proc. fisc.. Lipsa oricărei capacități speciale de folosință și de exercițiu a Direcțiilor Fiscale, în general, inclusiv a Direcției Fiscale Brașov, de a emite acte în legătură cu ajutoarele de stat rezultă indubitabil și din conținutul O.U.G. nr. 117/2006, aprobată și modificată prin Legea nr. 137/2007, emisă în sensul armonizării legislației interne cu cea comunitară, din care rezultă că legiuitorul național s-a supus dispozițiilor europene privind neinvestirea instituțiilor publice: mai sus menționate cu niciun fel de atribuții în domeniul procedurilor naționale referitoare la ajutoarele de stat.

Domeniul strict al atribuțiilor Direcției Fiscale Locale Brașov a fost în mod expres stabilit prin Hotărârea Consiliului Local Brașov nr. 318/2002, act care, potrivit dispozițiilor Legii nr. 215/2001, are putere de lege, și în cuprinsul căruia nu se regăsește nicio competență a Direcției Fiscale în materia ajutoarelor de stat. Recurenta consideră că măsurile fiscale de care a beneficiat trebuie calificate, în temeiul dispozițiilor comunitare, drept ajutoare de stat. În acest context, trebuie reținut că potrivit dispozițiilor art. 10 -art. 19 din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului European, numai Comisia Europeană este în măsură să emită decizii privitoare la ajutoarele de stat existente, legale sau ilegale, acordate de un stat membru anterior sau ulterior datei aderării sale la Uniunea Europeană.

De asemenea, în soluționarea cauzei de față, trebuie dată eficiență principiului supremației dreptului comunitar Orice Regulament, inclusiv Regulamentele invocate ca temei de drept în prezenta cauză, emis de structurile Uniunii Europene este caracterizat prin aplicabilitate generală și prin obligativitatea statelor membre la respectarea și aplicarea în întregime a acestuia, atât în ceea ce privește scopul care trebuie atins, cât și în ceea ce privesc formele și mijloacele folosite în acest sens.

Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului European și Regulamentul (CE) nr. 794/2004 de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 659/1999 impun respectarea principiului priorității dreptului comunitar, precum și respectarea principiului efectului direct al legislației comunitare primare, cu aplicabilitatea imediată a dispozițiilor Regulamentelor anterior menționate, fapt care duce la recunoașterea și din punctul de vedere al dreptului comunitar, alături de dispozițiile dreptului intern la lipsa oricărei capacități a Direcției Fiscale Brașov de a dispune în legătură cu măsurile fiscale de natura ajutoarelor de stat. Se mai susține că în aplicarea dreptului comunitar în prezenta cauză, trebuie avut în vedere, pe lângă dispozițiile art. 148 alin. (2) și alin. (3) Constituția României, principiul efectului direct al legislației comunitare primare.

Examinând cauza și sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu dispozițiile legale incidente în cauză precum și cu cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. În ceea ce privește motivul de recurs privind admiterea excepției inadmisibilității petitului având ca obiect constatarea că măsurile vizând acordarea, stoparea și/sau recuperarea ajutoarelor de stat nu sunt de competența organelor fiscale și nu cad sub incidența C. proc.

fisc., Înalta Curte constată că prin petitul 1 nu se atacă un act administrativ care să poată forma obiectul unei acțiuni judiciare în contencios administrativ, reclamanta nu invocă o vătămare în sensul celei vizate de dispozițiile art. 1 alin. (1) Legea nr. 554/2004 privind Contenciosul administrativ și nu justifică interesul în promovarea acțiunii, prin indicarea folosului practic urmărit.

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 „orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată". Rezultă așadar că pentru a avea deschisă calea prevăzută de Legea contenciosului administrativ este necesar ca reclamanta să fi fost vătămată de către o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri.

În raport de prevederile art. 1 și 8 Legea nr. 554/2004, modificată, obiectul acțiunii în contencios administrativ îl constituie anularea actului administrativ, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei iminente. Prin urmare, instanța de fond, în mod corect a admis excepția inadmisibilității, petitului având ca obiect „constatarea că măsurile vizând acordarea, stoparea și/sau recuperarea ajutoarelor de stat nu sunt de competența organelor fiscale și nu cad sub incidența C. proc. fisc.”. Măsurile dispuse de către Direcția Fiscală Brașov nu sunt măsuri de acordare, stopare sau recuperare a ajutoarelor de stat, ci sunt decizii de impunere prin care se stabilesc obligații de plată a impozitelor pe clădiri și teren datorate bugetului local al municipiului, prevăzute de art. 249 și art. 256 Legea nr. 571/2003 privind C. fisc..

Astfel, petitul 1 din acțiune nu poate fi admis atâta timp cât reclamanta avea, conform art. 205 și art. 218 O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., posibilitatea formulării unei acțiuni în realizarea dreptului, respectiv contestarea în procedură prealabilă și ulterior formularea unei acțiuni în contencios administrativ prin care să solicite anularea acestor acte administrative fiscale. În ce privește susținerile recurentei conform cărora Legea nr. 554/2004 nu poate fi aplicată speței de față, în condițiile în care singura lege aplicabilă cauzei deduse judecății este C. proc. fisc. și C. proc. civ., Înalta Curte reține că deși recurenta menționează doar prevederile art. 218 alin. (2) O.G. nr. 92/2003 privind C. proc.

fisc., Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 este aplicabilă în soluționarea litigiilor având ca obiect „taxe și impozite precum și accesorii ale acestora. Măsurile dispuse de către Direcția Fiscală Brașov în ceea ce privește impozitul pe clădiri și teren, nu sunt măsuri de acordare, stopare sau recuperare a ajutoarelor de stat, ci sunt decizii de impunere prin care se stabilesc obligații de plată a impozitelor pe clădiri și teren datorate bugetului local al municipiului. În lipsa acordării acestor ajutoare de stat, Direcția Fiscală, a emis decizii de impunere prin care au fost stabilite obligații fiscale datorate bugetului local. Astfel, nu trebuie confundată o decizie de impunere emisă în vederea stabilirii obligațiilor fiscale datorate de către contribuabil bugetului local, cu o decizie de stopare/recuperare a ajutoarelor de stat, care se emite în vederea sancționării ajutoarelor de stat de către Comisia Europeană.

II.

În ceea ce privește motivul de recurs privind admiterea excepției tardivității petitului 2 din acțiunea introductivă de instanță având ca obiect constatarea nulității absolute a deciziei de impunere din 20 decembrie 2007 și a dispoziției din 29 februarie 2008 emise de Direcția Fiscală Brașov, Înalta Curte constată că și acesta este nefondat având în vedere următoarele: Potrivit art. 11 alin. (1) lit. a) Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, modificată, „Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă". Conform art. 11 alin. (2) Legea nr. 554/2004, „pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului(...)''.

Art. 11 alin. (5) din aceeași lege statuează că „Termenul prevăzut la alin. (1) este termen de prescripție, iar termenul prevăzut la alin. (2) este termen de decădere". Din actele și lucrările dosarului rezultă fără putință de tăgadă că decizia de impunere din 20 decembrie 2007 a cărei anulare se solicită prin petitul 2 din acțiune a fost comunicată recurentei în data de 27 decembrie 2007. Recurenta a depus împotriva deciziei de impunere din 20 decembrie 2007 contestație pe cale administrativă înregistrată la Direcția Fiscală Brașov din 17 ianuarie 2008, în soluționarea căreia a fost emisă dispoziția din data de 29 februarie 2008, comunicată reclamantei, prin poștă, în data de 05 martie 2008. Deci acțiunea a fost formulată la mai bine de un an și 3 luni de la data comunicării Dispoziției de soluționare a contestației în procedură prealabilă și la mai bine de un an și 5 luni de la data emiterii deciziei de impunere din 20 decembrie 2007. Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond a reținut în mod corect că actele administrativ fiscale contestate au fost emise la data de 20 decembrie 2007 respectiv 29 februarie 2008, iar acțiunea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov la data de 18 mai 2009, fiind depășit termenul de decădere de 1 an.

Referitor la motivul de recurs potrivit căruia recurenta susține că Direcția Fiscală Locală Brașov nu are nicio competență în ceea ce privește dispunerea recuperării ajutoarelor de stat, instanța reține: Direcția Fiscală Brașov a emis decizia de impunere din 20 decembrie 2007, prin care au fost stabilite obligații fiscale reprezentând impozit pe clădiri și teren. Prin urmare, rezultă că sumele reprezentând impozit pe clădiri și teren cuprinse în decizia de impunere din 20 decembrie 2007 se fac venit la bugetul local, iar competența în administrarea acestora revine Direcției Fiscale Brașov. Direcția Fiscală Brașov a avut competența de a emite atât decizia de impunere din 20 decembrie 2007 cât și dispoziția din 29 februarie 2008 de soluționare a contestației formulată în procedură prealabilă de către recurentă.

În cazul de față, aceste ajutoare de stat concretizate în scutire la plata impozitului pe teren și clădiri nu au fost niciodată acordate către recurentă. Competența recuperării, rambursării sau suspendării ajutoarelor de stat revine Consiliului Concurenței (anterior datei de 01 ianuarie 2007) și Comisiei Europene (după data de 01 ianuarie 2007, dată de la care Consiliul Concurenței a devenit autoritate de contact), dar așa cum prevăd dispozițiile art. 24 și art. 25 Legea nr. 143/1999 privind ajutoarele de stat, aceste măsuri se aplică ajutorului de stat ilegal, respectiv ajutorului de stat interzis.

Conform art. 4 Legea nr. 143/1999 privind ajutorul de stat, un ajutor ilegal, este un ajutor "acordat fără a fi fost autorizat de către Consiliul Concurenței sau acordat după ce a fost notificat, dar înainte de emiterea unei decizii de către Consiliul Concurenței în termen legal". Pe de altă parte, „stoparea ajutorului de stat existent" presupune existența unui astfel de ajutor, acordat în condițiile legii. Iar în cazul de față, ajutoarele de stat în discuție nu pot fi circumscrise noțiunii de ajutor existent în sensul Regulamentului (CE) nr. 659/1999, publicat în Jurnalul Oficial nr. L83 din 27 martie 1999, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul CE nr. 1791/2006, pentru a putea reține că actele administrativ-fiscale prin care Direcția Fiscală Brașov a decis impunerea terenurilor și construcțiilor aparținând SC R. SA pentru anul 2007 ar avea natura unor măsuri de stopare a acestuia.

În sensul acestui instrument juridic comunitar, cu aplicare directă, fără transpunere, ajutorul existent este definit ca fiind orice ajutor care a existat înainte de intrarea în vigoare a tratatului, iar „stoparea ajutorului de stat" presupune existența unui asemenea ajutor acordat în condițiile legii, situație care nu se regăsește în cauza de față. În ceea ce privește motivul de recurs privind încălcarea dreptului comunitar Înalta Curte constată că nu au existat încălcări ale normelor dreptului comunitar și nici ale jurisprudenței Curții Europene de Justiție. În jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene s-a decis că dreptul comunitar nu impune unei jurisdicții naționale să înlăture aplicarea normelor interne, chiar dacă astfel ar fi reparată o încălcare a dreptului comunitar săvârșită prin hotărârea în cauză (hotărârea din 16 martie 2006, Cauza Rosmarie Kapferer împotriva Schlank & Schick GmbH, C-234/2004).

Prioritatea normelor comunitare față de normele interne contrare este una din trăsăturile definitive ale dreptului comunitar și are o consacrare legală dar și jurisprudențială comunitară. Ea s-a dezvoltat și a fost afirmată constant de jurisprudența Curții Europene de Justiție (Cauza Costa c ENEL, Fratelli Costanzo, Kühne & Heitz). Această trăsătură a dreptului comunitar se datorează faptului că tratatele comunitare valabil încheiate și ratificate, alte acte de drept comunitar (regulamente, decizii) devin parte a ordinii juridice interne a statelor membre și vor fi aplicabile de autoritățile și instanțele naționale. Înalta Curte constată că în cauză nu se invocă, în concret, încălcarea unei norme comunitare direct aplicabile speței.

Prin urmare, nu poate fi reținută încălcarea art. 20 alin. (2) și art. 148 alin. (2) din Constituția României. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt nefondate și nu pot fi primite, iar instanța de recurs a pronunțat o hotărâre temeinică și legală. În consecință, pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC R. SA Brașov împotriva sentinței civile nr. 57/F din 26 martie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 18 martie 2011.