ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5210/2011
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5210/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de
Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC R.I.
SRL a chemat în judecată pe pârâta D.G.F.P. Brașov solicitând instanței ca prin
hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună anularea deciziei din 9
noiembrie 2010 prin care pârâta a dispus suspendarea soluționării contestației administrative
promovate împotriva deciziei de impunere din 10 august 2010, prin care a fost obligată
la plata sumei de 524.209 RON, cu consecința reluării soluționării contestației.
În motivarea acțiunii,
reclamanta a arătat faptul că măsura adoptată de autoritatea pârâtă este nelegală,
întrucât împrejurarea că aceasta din urmă a sesizat organul de urmărire penală în
vederea efectuării de cercetări nu înseamnă că a probat acele indicii de săvârșire
a unor infracțiuni determinante în soluționarea cauzei.
În întâmpinarea formulată
în cauză, pârâta a solicitat respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiată, deoarece
aspectele semnalate de autoritatea fiscală fac obiectul cercetărilor penale în Dosarul
nr. 8286/P/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Brașov; ca atare, organul
administrativ jurisdicțional nu se poate pronunța pe fondul cauzei înainte de a
se finaliza soluționarea laturii penale.
Curtea de Apel Brașov,
secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 17 din 31
ianuarie 2011, a admis acțiunea reclamantei, a dispus anularea deciziei nr. 1595
din 9 noiembrie 2010 emisă de pârâtă și obligarea acesteia la continuarea soluționării
contestației administrative, precum și la plata cheltuielilor de judecată în sumă
de 4.000 RON.
Pentru a pronunța o asemenea
soluție, prima instanță a reținut următoarele:
Prin decizia nr. 1595
din 9 noiembrie 2010 emisă de pârâtă, a fost suspendată soluționarea contestației
administrative din 6 octombrie 2010 pentru suma imputată societății reclamante în
valoare de 524.209 RON, în baza dispozițiilor art. 214 alin. (1) lit. a) din C.
proc. fisc., până la rezolvarea laturii penale.
Controlul fiscal a început
în luna septembrie 2007 și, în vederea efectuării unor controale încrucișate și
obținerii unor informații, a fost suspendat la data de 30 octombrie 2007 și a fost
reluat după 3 ani, adică în luna iulie 2010.
Facturile ce provin de
la SC S.G. SRL și de la SC G.C. SRL sunt din anul 2003, iar cea de la SC B.C.
SRL sunt din anul 2005.
Procesele-verbale întocmite
de organele vamale sunt din anii 2005 și 2006, iar soluționarea contestațiilor formulate
împotriva acestora este, conform susținerilor făcute de pârâtă în întâmpinare, suspendată
până la finalizarea cercetărilor penale.
Ca urmare, la momentul
întocmirii raportului de inspecție fiscală, adică august 2010, erau constatate neregularități
pentru perioada 2003-2007, iar pentru unele dintre ele s-a recurs la suspendarea
contractului pentru perioada de 3 ani.
Organul de control a procedat
la sesizarea organului de cercetare penală, în sensul transmiterii procesului-verbal
și a deciziei de impunere, în vederea „analizării dacă aspectele prezentate întrunesc
elementele constitutive ale unei infracțiuni”.
Raportul de inspecție
fiscală a fost întocmit cu expunerea opiniei organului de control cu privire la
legalitatea operațiunilor contabile, fiind sancționate operațiunile privind TVA,
prin respingerea la deducere și prin colectare suplimentare la deducere. Operațiunile
contabile vizate au fost comunicate și organelor de cercetare penală, însă, odată
cu transmiterea documentelor, nu s-a făcut referire la vreun indiciu al săvârșirii
unei infracțiuni, ci doar au fost prezentate niște situații de fapt.
De asemenea, nu a fost
motivată sau expusă în vreun fel nici înrâurirea hotărâtoare a constatării săvârșirii
unei infracțiuni asupra soluției ce urmează a fi dată în procedura administrativă.
Operațiunile contabile apreciate ca fiind nelegale de către organul de control au
fost sancționate, astfel că o eventuală săvârșire a unei infracțiuni de o persoană
cu drepturi speciale din cadrul firmei controlate sau a societăților enumerate anterior
nu poate conduce la aplicarea altor dispoziții legale ce reglementează deductibilitatea
TVA.
În plus, organul de control
a stabilit o stare de fapt fiscală ce privire la cele două procese-verbale întocmite
de Direcția Regională Vamală Brașov, confirmarea sau nu a stării de fapt de către
organul de urmărire penală nefiind o condiție a soluționării contestației.
În fine, prima instanță
a arătat că are în vedere la adoptarea soluției și timpul scurs de la emiterea facturilor
fiscale și a proceselor-verbale și până în prezent, precum și perioada în care inspecția
fiscală a fost suspendată, contribuabilul verificat având dreptul la soluționarea
unei cereri de rambursare TVA într-un termen rezonabil.
În opinia instanței, nu
pot fi invocate prevederile art. 214 alin. (1) lit. a) și b) din C. proc. fisc.
în situația sesizării organului de urmărire penală, întrucât „o altă judecată” presupune
derularea unei cercetări judecătorești și nu posibilitatea sesizării în viitor a
instanței cu un rechizitoriu.
Împotriva acestei sentințe
a declarat recurs pârâta D.G.F.P. Brașov, care a solicitat modificarea sa, în sensul
respingerii acțiunii ca neîntemeiată.
În motivarea căii de atac,
încadrată în drept în dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., recurenta
a susținut faptul că sentința contestată este lipsită de temei legal, fiind dată
cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 214 alin. (1) lit. a) și
b) din C. proc. fisc.
În dezvoltarea acestui
motiv de recurs au fost formulate de către recurentă următoarele critici de nelegalitate:
În cauză a fost probată
existența Dosarului nr. 8286/P/2010 pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria
Brașov, fapt care atestă că prima instanță nu a ținut seama de înrâurirea pe care
urmează să o aibă cauza penală asupra celei civile.
Mai precis, instanța trebuia
să observe faptul că prioritatea de soluționare o au organele penale care se vor
pronunța asupra caracterului infracțional al constatărilor efectuate, fapt ce atrage
plata către bugetul de stat a obligațiilor stabilite prin decizia de impunere contestată,
procedura administrativă urmând să fie reluată numai ulterior motivului care a determinat
suspendarea.
Prevederile textului legal
invocat mai sus se coroborează cu cele ale art. 108 alin. (1) din C. proc. fisc.,
potrivit căruia organele fiscale vor sesiza organele de urmărire penală în legătură
cu constatările efectuate cu ocazia inspecției fiscale și care ar putea întruni
elementele constitutive ale unei infracțiuni, în condițiile prevăzute de legea penală.
Pentru acest motiv, în
cazul în care actul administrativ-fiscal este contestat, organul de soluționare
competent poate suspenda, în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) din C. proc. fisc.,
prin decizie motivată, soluționarea cauzei în procedura administrativă până la soluționarea
cauzei penale.
Ca atare, textele de lege
invocate nu fac nicio precizare expresă a modului în care s-a început urmărirea
penală, respectiv a factorului care a declanșat-o.
Totodată, recurenta a
arătat faptul că organele de soluționare a contestației administrative au identificat
suficiente elemente care să determine suspendarea soluționării fondului cauzei,
astfel cum au fost expuse prin decizia contestată, până la pronunțarea unei soluții
pe latura penală.
În fine, recurenta a susținut
că, în speța de față, nu sunt aplicabile prevederile art. 274 din C. proc. civ.,
întrucât intimata nu a făcut dovada culpei sale procesuale în emiterea deciziei
de impunere ce constituie act administrativ-fiscal.
Analizând sentința atacată,
în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304
1
din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este fondat pentru considerentele
care vor fi expuse în continuare.
Conform raportului de
inspecție fiscală din 10 august 2010 întocmit de D.G.F.P. Brașov, în perioadele
27 septembrie 2007–30 octombrie 2007 și 19 iulie 2010–10 august 2010, intimata a
fost supusă verificărilor ca urmare a cererii formulate de către societate de rambursare
a sumei negative de TVA. Perioada verificată a fost 1 august 2002–31 iulie 2007.
Pentru determinarea stării
de fapt fiscale a societății, organul de inspecție fiscală a solicitat efectuarea
de controale încrucișate la 13 societăți comerciale emitente de facturi fiscale
din valoarea cărora a fost dedusă TVA.
Ca urmare a faptului că
TVA deductibilă aferentă facturilor emise de acești 13 furnizori a avut o pondere
mare în totalul TVA deductibilă înregistrată de societate, inspecția fiscală parțială
a fost suspendată până la primirea răspunsurilor privind controalele încrucișate.
În urma controalelor dispuse,
s-a constatat faptul că documentele prezentate de intimată nu probează realitatea
și legalitatea deductibilității TVA, înregistrată în evidențele contabile în baza
facturilor emise de aceste societăți.
Prin decizia de impunere
din 10 august 2010 emisă în baza raportului de inspecție fiscală anterior individualizat,
organele de inspecție fiscală din cadrul D.G.F.P. Brașov au stabilit suplimentar
TVA în valoare de 227.581 RON, au respins la rambursare TVA în valoare de 100.399
RON și au stabilit astfel TVA de plată în sumă de 127.182 RON și majorări de întârziere
aferente acesteia în cuantum de 330.425 RON.
Prin adresa din 12
august 2010, organele de inspecție fiscală din cadrul D.G.F.P. Brașov au trasmis
raportul de inspecție fiscală și decizia de impunere mai sus indicate către Parchetul
de pe lângă Judecătoria Brașov pentru a analiza dacă aspectele consemnate în cuprinsul
acestora întrunesc elementele constitutive ale unei infracțiuni, în condițiile prevăzute
de art. 8 alin. (1)-(3) din Legea nr. 241/2005 privind prevenirea și combaterea
evaziunii fiscale, cu modificările și completările ulterioare; în cuprinsul adresei
s-a precizat faptul că, în urma verificărilor efectuate, au rezultat informații
care generează susceptibilități majore privind realitatea și legalitatea operațiunilor
consemnate în facturile în speță.
Prin decizia nr. 1595
din 9 noiembrie 2010, recurenta-pârâtă a dispus suspendarea soluționării contestației
administrative din 6 octombrie 2010 promovate de intimata-reclamantă împotriva deciziei
de impunere din 10 august 2010, până la rezolvarea laturii penale, în raport de
dispozițiile art. 214 alin. (1) lit. a) și b) din C. proc. fisc.
Conform acestui text legal,
„Organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea
cauzei atunci când:
a) organul care a efectuat
activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor
săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra
soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă;
b) soluționarea cauzei
depinde, în tot sau în parte, de existența sau inexistența unui drept care face
obiectul unei alte judecăți.”
Înalta Curte apreciază
că soluția adoptată prin decizia contestată în cauză este legală, în raport de următoarele
argumente:
Organele de inspecție
fiscală au sesizat organele de cercetare penală cu privire la aspectele constatate,
iar aceste aspecte fac obiectul cercetărilor penale în Dosarul nr. 8286/P/2010 al
Parchetului de pe lângă Judecătoria Brașov; ca atare, organul administrativ investit
cu soluționarea recursului administrativ nu se poate pronunța pe fondul cauzei înainte
de a se finaliza soluționarea laturii penale.
Prima instanță și-a motivat
soluția în sensul că operațiunile contabile vizate au fost comunicate și organelor
de cercetare penală, însă, odată cu transmiterea documentelor, nu s-a făcut referire
la vreun indiciu al săvârșirii unei infracțiuni, ci doar au fost prezentate niște
situații de fapt.
Or, Înalta Curte constată
că, în adresa din 12 august 2010, organele de inspecție fiscală din cadrul D.G.F.P.
Brașov au făcut trimitere la infracțiunea prevăzută și sancționată de art. 8
alin. (1)-(3) din Legea nr. 241/2005 privind prevenirea și combaterea evaziunii
fiscale, cu modificările și completările ulterioare.
De asemenea, judecătorul
fondului a arătat faptul că nu a fost motivată sau expusă în vreun fel nici înrâurirea
hotărâtoare a constatării săvârșirii unei infracțiuni asupra soluției ce urmează
a fi dată în procedura administrativă.
Pe acest aspect, Înalta
Curte reține faptul că, în cuprinsul deciziei nr. 1595 din 9 noiembrie 2010, au
fost prezentate în detaliu constatările făcute de către organele de inspecție fiscală
din cadrul D.G.F.P. Brașov și s-a arătat că între stabilirea obligațiilor bugetare
consemnate prin decizia nr. 1012 din 10 august 2010 și stabilirea caracterului infracțional
al faptei săvârșite există o strânsă interdependență de care depinde soluționarea
cauzei. În plus, s-a susținut faptul că autoritatea investită cu analizarea contestației
administrative nu se poate pronunța până la momentul finalizării cercetării penale,
întrucât în speță se pune problema realității operațiunilor consemnate în facturile
analizate.
Așadar, în raport de cele
anterior prezentate, instanța de control judiciar apreciază că este fondat motivul
de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului
a făcut o interpretare eronată a prevederilor art. 214 alin. (1) lit. a) și b) din
C. proc. fisc.
Pe cale de consecință,
Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) din C. proc. civ., coroborat cu
art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, va admite recursul, va modifica
sentința atacată, în sensul că va respinge ca neîntemeiată acțiunea reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat
de D.G.F.P. Brașov împotriva sentinței nr. 17/F din 31 ianuarie 2011 a Curții de
Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal.
Modifică sentința atacată în sensul că respinge
acțiunea reclamantei SC R.I. SRL Brașov, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 noiembrie
2011.