ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2788/2010

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 5111/3/2008,

reclamantul C.C.N. a chemat în judecată pe pârâta Compania Națională de Autostrăzi

și Drumuri Naționale din România solicitând anularea deciziei nr. 85 din 17 ianuarie

2008 și restituirea în natură a imobilului situat în Municipiul Iași, județul Iași

compus din teren și construcție.

În motivarea

contestației se arată că pârâta a respins cererea de restituire a imobilului pe

motiv că nu s-au depus suficiente acte care să ateste că imobilul revendicat este

unul și același cu imobilul solicitat de reclamant.

Tribunalul București,

secția a V-a civilă prin sentința civilă nr. 1865 din 12 decembrie 2008 a admis

acțiunea, a dispus anularea deciziei nr. 85 din 17 ianuarie 2008 și a obligat pârâta

să restituie în natură contestatorului imobilul situat în municipiul Iași, județul

Iași, compus din teren și construcții în suprafață de 776 mp.

Pentru a hotărî

astfel, s-a reținut că, reclamantul este unicul moștenitor al defunctei E.T., care

a fost proprietara imobilului în litigiu și că există identitate între imobilul

solicitat și cel care a aparținut autoarei reclamantului.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâta fără a indica motivele de nelegalitate și netemeinicie.

Curtea de Apel

București, secția a IX-a civilă prin decizia civilă nr. 154/A din 8 octombrie 2009

a respins ca nefondat apelul.

În considerentele

deciziei s-a reținut că imobilul în litigiu a fost dobândit de E.T. prin contract

de vânzare-cumpărare autentificat din 14 decembrie 1915. Din acest imobil a înstrăinat

în anul 1938 suprafața de 204 mp.

Identitatea

de număr între imobilul solicitat și cel ce a aparținut autoarei reclamantului a

fost stabilită prin rapoartele de expertiză efectuate în cauză. Cu privire la construcție

s-a reținut că imobilul existent pe teren în anul 1883 avea o suprafață construită

la sol de 336,96 mp, pe aceasta executându-se în anul 1932 lucrări de consolidare

și extindere cu o suprafață de 125,77 mp.

În anii 1932

și 1950 există un imobil de locuit cu o suprafață de 328,205 mp și o anexă în suprafață

construită de 125,76 mp, ca urmare a naționalizării din anul 1950 având loc o schimbare

a destinației imobilului de locuit în sediu de întreprindere, dat în folosința intimatei

care, în anul 1993 a început lucrări de construcții constând în: consolidarea elementelor

structurale de rezistență, extinderea pe verticală a corpului central, reconstruirea

corpului anexă. Anterior naționalizării imobilul era compus din 19 camere și dependințe,

iar ulterior naționalizării i s-a adăugat o suprafață construită de 583 mp. În final

s-a constatat în cauză incidența dispozițiilor art. 19 alin. (2) din Legea nr.10/2001.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâta invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct.

6 și 9 C. proc. civ.

Recurenta critică

hotărârea sub următoarele aspecte:

Instanța a acordat

mai mult decât s-a cerut, întrucât reclamantul a făcut dovada doar a unei cote părți

din imobil.

Imobilului în

litigiu i s-au adus modificări substanțiale astfel că este vorba de un alt imobil

decât cel inițial preluat de la foștii proprietari fiind astfel aplicabile în speță

dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 modificată.

Imobilul solicitat

nu putea fi restituit în natură, această măsură trebuie înlocuită cu măsura restituirii

prin echivalent.

În speța supusă

analizei nu sunt incidente dispozițiile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 10/2001

ci deveneau aplicabile dispozițiile art. 19 alin. (1) din aceeași lege.

Examinând criticile

formulate prin intermediul cererii de recurs, Înalta Curte a constatat următoarele:

Reclamantul

are (necontestat) calitatea de persoană îndreptățită la restituire potrivit Legii

nr. 10/2001 modificată.

Prin motivele

de recurs se aduc critici pe motiv că s-a acordat mai mult decât s-a cerut și că

nu este posibilă restituirea în natură a imobilului, iar această măsură ar trebui

înlocuită cu măsura restituirii prin echivalent.

Contrar celor

susținute prin motivele de recurs, în speța supusă analizei nu sunt incidente dispozițiile

art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Acest motiv

de recurs invocat este și un temei pentru care, partea interesată poate să solicite

revizuirea hotărârii.

În condițiile

actuale consecința acestei duale reglementări este aceea că partea are dreptul de

a opta între revizuire și recurs.

Acest motiv

de recurs are ca finalitate respectarea principiului disponibilității procesuale.

Într-adevăr,

în sistemul legislației noastre procesuale instanța este obligată să statueze în

cadrul procesului determinat de părți, iar în privința obiectului litigiului trebuie

să se pronunțe asupra și în limitele pretențiilor deduse judecății.

Orice altă solicitare

contravine dispozițiilor imperative ale art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

În speța supusă

analizei reclamantul prin demersul judiciar a solicitat restituirea în natură a

întregului imobil situat în Iași și nu o cotă parte din acest imobil, cum greșit

se susține prin motivele de recurs.

Așadar, instanța

a respectat întocmai principiul disponibilității părții.

Mai mult, reclamantul

a făcut dovada că imobilul in litigiu a aparținut autoarei sale T.E. și că a fost

preluat în baza Decretului nr. 92/1950, deci fără titlu valabil având în vedere

că acest act normativ contravenea legii fundamentale în stat.

Referitor la

modalitatea de restituire, în mod corect, s-a dispus restituirea în natură a imobilului

supus analizei, având în vedere dispozițiile art. 1 din Legea nr. 10/2001 modificată,

care consacră principiul restituirii în natură și numai în cazurile în care restituirea

în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.

Imobilului în

litigiu, într-adevăr, i s-au adus modificări, dar, nu în sensul susținut prin motivele

de recurs, ci s-a dovedit prin expertize de specialitate efectuate că, lucrările

executate de intimați au constat în supraetajări, imobilului adăugându-i-se o suprafață

construită de 583 mp.

Drept urmare,

în mod corect s-a reținut în cauză incidența dispozițiilor art. 19 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001 modificată.

Așadar, în speța

supusă analizei nu sunt incidente nici dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., pentru că dispozițiile Legii nr. 10/2001 au fost corect interpretate și aplicate.

În concluzie,

hotărârea recurată este legală, motiv pentru care Înalta Curte în baza art. 312

alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâta Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri

Naționale din România S.A. împotriva deciziei nr. 154A din 8 octombrie 2009 a Curții

de Apel București, secția a

IX-

a civilă și pentru cauze privind proprietatea

Intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 6 mai 2010.