ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1135/2011

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamantul T.I.C. a solicitat în contradictoriu cu pârâții I.G.P.R. și Ministerul Administrației și Internelor, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună suspendarea executării dispoziției din 31 mai 2010 emisă de I.G.P.R până la soluționarea irevocabilă a acțiunii de fond. În motivarea cererii reclamantul a arătat că prin dispoziția respectivă s-a luat împotriva sa măsura disciplinară a destituirii din poliție. Cererea de revocare a dispoziției contestate a fost respinsă prin Ordinul Ministerului Administrației și Internelor nr. II/3212/2010. Prin sentința civilă nr. 307/F/CA din 17 decembrie 2010 Curtea de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul T.I.C.

în contradictoriu cu pârâții I.G.P.R. și Ministerul Administrației și Internelor și în consecință a suspendat executarea dispoziției din 31 mai 2010 emisă de primul pârât și a Ordinului Ministrului Administrației și Internelor nr. II/3212 din 25 iunie 2010 până la soluționarea irevocabilă a cauzei pe fond. Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut că în ceea ce privește cazul bine justificat trebuie reținut că atât dispoziția cât și ordinul atacat sunt emise în procedura disciplinară reglementată de Ordinul nr. 400/2004 emis de Ministrul Administrației și Internelor - act administrativ cu caracter normativ, întrucât acesta a fost emis sub imperiul art. 35 alin. (3) din H.G. nr. 50/2005, care excepta de la publicarea în M. Of.

al României ordinele care au ca obiect reglementări din sectorul de apărare, ordine publică și siguranță națională, conținutul său integral nu este adus la cunoștință publică. Reclamantul a contestat veridicitatea copiei depuse la dosar de către reprezentantul pârâților și implicit a conținutului actului normativ. Din actele dosarului a rezultat că există diferență între exemplarul broșat, certificat pentru conformitate cu originalul (care are ca dată a intrării în vigoare 01 ianuarie 2005) și exemplarul posibil original, certificat pentru conformitate cu originalul (care are ca dată a intrării în vigoare 15 decembrie 2004). Diferența de paginație este generată de caracterele diferite, în condițiile în care reclamantul nu a invocat diferențe de conținut în cuprinsul textelor legale incidente speței, de natură a atrage eventuale nulități ale actelor procedurale întocmite.

În acest context diferența dintre cele două exemplare poate avea relevanță doar sub aspectul aplicării în timp a Ordinului 400/2004. Însă, în condițiile în care se discută despre inexistența ordinului și pe motiv de necompetență a persoanei care l-a semnat iar acest aspect urmează a fi lămurit cu ocazia analizării cauzei pe fond, Curtea de apel a apreciat că este îndreptățită să considere că există îndoieli cu privire la actul normativ respectiv. În ceea ce privește existența celeilalte condiții, referitoare la paguba iminentă, s-a reținut că și aceasta este îndeplinită în cauză, având în vedere consecința imediată și directă pe care punerea în executare a actului administrativ contestat ar avea-o asupra veniturilor reclamantului, prin lipsirea acestuia de salariul corespunzător exercitării funcției publice ocupate.

Lipsa acestor venituri atrage imposibilitatea efectuării plății ratelor rezultate din convenția de credit din 11 decembrie 2007 iar, în condițiile în care acest credit este garantat cu ipotecă, neplata ratelor ar conduce la executarea garanției de către bancă prin valorificarea mobilului respectiv, care, ulterior, ar putea fi eventual recuperat doar în condiții mult mai oneroase. S-a mai arătat că actul administrativ într-adevăr se bucură de prezumția de legalitate dar la fel de adevărat este că cel ce se consideră vătămat prin emiterea unui astfel de act, tocmai pentru a preîntâmpina eventualele consecințe grave în ce-l privește, se poate adresa instanței pentru a obține suspendarea executării actului, în acest sens și Recomandarea nr. R (89) 8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei cu privire la protecția juridică provizorie în materie administrativă.

Împotriva hotărârii instanței de fond pârâții I.G.P.R. și Ministerul Administrației și Internelor (M.A.I.) au declarat recurs criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Ambii recurenți au criticat soluția primei instanțe pentru greșita aplicare a dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, apreciind că nu sunt îndeplinite cumulativ cele două condiții cerute de lege pentru suspendarea executării actului administrativ în sensul în care sunt acestea definite prin art. 2 alin. (1) lit. t) și ș) din actul normativ atacat. I.G.P.R.

a arătat că nu pot fi asimilate unor împrejurări legate de starea de fapt care să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ considerațiilor instanței asupra Ordinului Ministerului Administrației și Internelor nr. 400/2004 privind regimul disciplinar al personalului din Ministerul Administrației și Internelor, asupra ocrotirii de care ar beneficia intimatul-reclamant în temeiul Legii nr. 571/2004, în realitate nefiind aplicabile dispozițiile acestui din urmă act normativ.

În privința „pagubei iminente”, aprecierile instanței au fost de asemenea criticate deoarece s-a motivat prin lipsirea intimatului de salariul corespunzător exercitării funcției publice și imposibilității plății ratelor din convenția de credit din 11 decembrie 2007. S-a amintit astfel că Recomandarea nr. R (89) 8 la care instanța face trimitere în argumentația sa impune cerința ca executarea actului administrativ să fie de natură să producă pagube grave, dificil de reparat, or în speță o eventuală hotărâre judecătorească de anulare a actului administrativ poate remedia consecințele executării, respectiv punerea intimatului în situația anterioară. Examinând cauza din perspectiva principalei critici aduse de recurenții-pârâți, a obiectului cererii și a normei legale incidente în materia suspendării executării actului administrativ unilateral, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că nu există motive pentru casarea/modificarea sentinței atacate.

Aspectele legate de obiectul actelor administrative suspendate de Curtea de Apel Alba Iulia au fost menționate în expunerea rezumativă din prezentele considerente, astfel că nu vor fi reluate, accentul urmând a se pune pe aplicarea art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ care reglementează excepția de la regula executării din oficiu a actelor administrative. Sub acest aspect, instanța de control judiciar apreciază că abordarea primei instanțe este corectă, fiind raportată la probatorul administrat și la norma legală națională cât și la cea cu caracter de Recomandare adoptată la 13 septembrie 1989 de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei. Judecătorul fondului a procedat la o examinare sumară a aparenței de legalitate a celor două acte administrative emise de I.G.P.R.

și Ministerul Administrației și Internelor în soluționarea contestației formulate împotriva celui dintâi act așa încât observațiile recurentului I.G.P.R. referitoare la incidența Ordinului Ministerului Administrației și Internelor nr. 400/2004 și la neaplicarea dispozițiilor Legii nr. 571/2004 revin verificării de către instanță însărcinată cu soluționarea fondului litigiului cum corect s-a punctat și în sentința recurată. Astfel, cea dintâi cerință impusă de legiuitor pentru suspendarea executării, anume existența „cazului bine justificat” în sensul art. 2 alin. (1) lit. t) a fost considerată ca îndeplinită în contextul în care se susține inexistența Ordinului nr. 400/2004 pentru necompetența persoanei care l-a semnat și în care se mai susține că reclamantul a acționat în cadrul conferit de Legea nr. 571/2004, beneficiind de ocrotirea conferită de art. 4 lit. h) din acest act normativ.

Desigur, temeinicia acestor susțineri va fi verificată de instanța învestită cu fondul pricinii, la momentul soluționării cererii de suspendare existând însă îndoieli puternice asupra prezumției de legalitate de care se bucură actele administrative contestate. În privința condiției „pagubei iminente” care se identifică cu sintagma cuprinsă în art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, s-au apreciat în mod corect ca fiind relevante consecințele pe care le poate atrage lipsirea reclamantului de salariul corespunzător funcției ocupate până la sancționarea disciplinară cu „destituirea din poliție” prin dispoziția nr. 2562 din 31 mai 2010 a I.G.P.R.

Nu în ultimul rând, în motivarea soluției adoptate prima instanță a făcut trimitere la Recomandarea nr. R (89) 8 din 13 septembrie 1989 privind protecția provizorie în materie de contencios administrativ, textul acestei norme arătând explicit că măsura de protecție provizorie/întrerupere temporară a efectelor unui act administrativ se aplică îndeosebi dacă executarea actului administrativ este de natură să cauzeze prejudicii grave, reparabile doar cu dificultate și sub condiția existenței unui caz prima facie împotriva validității actului respectiv. Reținând ca fiind corectă atât interpretarea cât și aplicarea art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, văzând și dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de I.G.P.R. și Ministerul Administrației și Internelor împotriva sentinței civile nr. 307/F/CA din 17 decembrie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 februarie 2011.