ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1135/2011

Asupra recursurilor de

față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamantul T.I.C. a

solicitat în contradictoriu cu pârâții I.G.P.R. și Ministerul Administrației și

Internelor, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună suspendarea executării

dispoziției din 31 mai 2010 emisă de I.G.P.R până la soluționarea irevocabilă a

acțiunii de fond.

În motivarea cererii reclamantul

a arătat că prin dispoziția respectivă s-a luat împotriva sa măsura disciplinară

a destituirii din poliție. Cererea de revocare a dispoziției contestate a fost respinsă

prin Ordinul Ministerului Administrației și Internelor nr. II/3212/2010.

Prin sentința civilă

nr. 307/F/CA din 17 decembrie 2010 Curtea de Apel Alba Iulia, secția contencios

administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul T.I.C. în contradictoriu

cu pârâții I.G.P.R. și Ministerul Administrației și Internelor și în consecință

a suspendat executarea dispoziției din 31 mai 2010 emisă de primul pârât și a Ordinului

Ministrului Administrației și Internelor nr. II/3212 din 25 iunie 2010 până la soluționarea

irevocabilă a cauzei pe fond.

Pentru a pronunța această

soluție instanța a reținut că în ceea ce privește cazul bine justificat trebuie

reținut că atât dispoziția cât și ordinul atacat sunt emise în procedura disciplinară

reglementată de Ordinul nr. 400/2004 emis de Ministrul Administrației și Internelor

- act administrativ cu caracter normativ, întrucât acesta a fost emis sub imperiul

art. 35 alin. (3) din H.G. nr. 50/2005, care excepta de la publicarea în M. Of.

al României ordinele care au ca obiect reglementări din sectorul de apărare, ordine

publică și siguranță națională, conținutul său integral nu este adus la cunoștință

publică.

Reclamantul a contestat

veridicitatea copiei depuse la dosar de către reprezentantul pârâților și implicit

a conținutului actului normativ.

Din actele dosarului a

rezultat că există diferență între exemplarul broșat, certificat pentru conformitate

cu originalul (care are ca dată a intrării în vigoare 01 ianuarie 2005) și exemplarul

posibil original, certificat pentru conformitate cu originalul (care are ca dată

a intrării în vigoare 15 decembrie 2004). Diferența de paginație este generată de

caracterele diferite, în condițiile în care reclamantul nu a invocat diferențe de

conținut în cuprinsul textelor legale incidente speței, de natură a atrage eventuale

nulități ale actelor procedurale întocmite. În acest context diferența dintre cele

două exemplare poate avea relevanță doar sub aspectul aplicării în timp a Ordinului

400/2004.

Însă, în condițiile în

care se discută despre inexistența ordinului și pe motiv de necompetență a persoanei

care l-a semnat iar acest aspect urmează a fi lămurit cu ocazia analizării cauzei

pe fond, Curtea de apel a apreciat că este îndreptățită să considere că există îndoieli

cu privire la actul normativ respectiv.

În ceea ce privește existența

celeilalte condiții, referitoare la paguba iminentă, s-a reținut că și aceasta este

îndeplinită în cauză, având în vedere consecința imediată și directă pe care punerea

în executare a actului administrativ contestat ar avea-o asupra veniturilor reclamantului,

prin lipsirea acestuia de salariul corespunzător exercitării funcției publice ocupate.

Lipsa acestor venituri atrage imposibilitatea efectuării plății ratelor rezultate

din convenția de credit din 11 decembrie 2007 iar, în condițiile în care acest credit

este garantat cu ipotecă, neplata ratelor ar conduce la executarea garanției de

către bancă prin valorificarea mobilului respectiv, care, ulterior, ar putea fi

eventual recuperat doar în condiții mult mai oneroase.

S-a mai arătat că actul

administrativ într-adevăr se bucură de prezumția de legalitate dar la fel de adevărat

este că cel ce se consideră vătămat prin emiterea unui astfel de act, tocmai pentru

a preîntâmpina eventualele consecințe grave în ce-l privește, se poate adresa instanței

pentru a obține suspendarea executării actului, în acest sens și Recomandarea

nr. R (89) 8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei

cu privire la protecția juridică provizorie în materie administrativă.

Împotriva hotărârii instanței

de fond pârâții I.G.P.R. și Ministerul Administrației și Internelor (M.A.I.) au

declarat recurs criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Ambii recurenți au criticat

soluția primei instanțe pentru greșita aplicare a dispozițiilor art. 14 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004, apreciind că nu sunt îndeplinite cumulativ cele două condiții

cerute de lege pentru suspendarea executării actului administrativ în sensul în

care sunt acestea definite prin art. 2 alin. (1) lit. t) și ș) din actul normativ

atacat.

I.G.P.R. a arătat că nu

pot fi asimilate unor împrejurări legate de starea de fapt care să creeze o îndoială

serioasă asupra legalității actului administrativ considerațiilor instanței asupra

Ordinului Ministerului Administrației și Internelor nr. 400/2004 privind regimul

disciplinar al personalului din Ministerul Administrației și Internelor, asupra

ocrotirii de care ar beneficia intimatul-reclamant în temeiul Legii nr. 571/2004,

în realitate nefiind aplicabile dispozițiile acestui din urmă act normativ.

În privința „pagubei iminente”,

aprecierile instanței au fost de asemenea criticate deoarece s-a motivat prin lipsirea

intimatului de salariul corespunzător exercitării funcției publice și imposibilității

plății ratelor din convenția de credit din 11 decembrie 2007. S-a amintit astfel

că Recomandarea nr. R (89) 8 la care instanța face trimitere în argumentația sa

impune cerința ca executarea actului administrativ să fie de natură să producă pagube

grave, dificil de reparat, or în speță o eventuală hotărâre judecătorească de anulare

a actului administrativ poate remedia consecințele executării, respectiv punerea

intimatului în situația anterioară.

Examinând cauza din perspectiva

principalei critici aduse de recurenții-pârâți, a obiectului cererii și a normei

legale incidente în materia suspendării executării actului administrativ unilateral,

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că nu există motive pentru casarea/modificarea

sentinței atacate.

Aspectele legate de obiectul

actelor administrative suspendate de Curtea de Apel Alba Iulia au fost menționate

în expunerea rezumativă din prezentele considerente, astfel că nu vor fi reluate,

accentul urmând a se pune pe aplicarea art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului

administrativ care reglementează excepția de la regula executării din oficiu a actelor

administrative.

Sub acest aspect, instanța

de control judiciar apreciază că abordarea primei instanțe este corectă, fiind raportată

la probatorul administrat și la norma legală națională cât și la cea cu caracter

de Recomandare adoptată la 13 septembrie 1989 de Comitetul de Miniștri al Consiliului

Europei.

Judecătorul fondului a

procedat la o examinare sumară a aparenței de legalitate a celor două acte administrative

emise de I.G.P.R. și Ministerul Administrației și Internelor în soluționarea contestației

formulate împotriva celui dintâi act așa încât observațiile recurentului I.G.P.R.

referitoare la incidența Ordinului Ministerului Administrației și Internelor

nr. 400/2004 și la neaplicarea dispozițiilor Legii nr. 571/2004 revin verificării

de către instanță însărcinată cu soluționarea fondului litigiului cum corect s-a

punctat și în sentința recurată.

Astfel, cea dintâi cerință

impusă de legiuitor pentru suspendarea executării, anume existența „cazului bine

justificat” în sensul art. 2 alin. (1) lit. t) a fost considerată ca îndeplinită

în contextul în care se susține inexistența Ordinului nr. 400/2004 pentru necompetența

persoanei care l-a semnat și în care se mai susține că reclamantul a acționat în

cadrul conferit de Legea nr. 571/2004, beneficiind de ocrotirea conferită de

art. 4 lit. h) din acest act normativ.

Desigur, temeinicia acestor

susțineri va fi verificată de instanța învestită cu fondul pricinii, la momentul

soluționării cererii de suspendare existând însă îndoieli puternice asupra prezumției

de legalitate de care se bucură actele administrative contestate.

În privința condiției

„pagubei iminente” care se identifică cu sintagma cuprinsă în art. 2 alin. (1)

lit. ș) din Legea nr. 554/2004, s-au apreciat în mod corect ca fiind relevante consecințele

pe care le poate atrage lipsirea reclamantului de salariul corespunzător funcției

ocupate până la sancționarea disciplinară cu „destituirea din poliție” prin dispoziția

nr. 2562 din 31 mai 2010 a I.G.P.R.

Nu în ultimul rând, în

motivarea soluției adoptate prima instanță a făcut trimitere la Recomandarea

nr. R (89) 8 din 13 septembrie 1989 privind protecția provizorie în materie de contencios

administrativ, textul acestei norme arătând explicit că măsura de protecție provizorie/întrerupere

temporară a efectelor unui act administrativ se aplică îndeosebi dacă executarea

actului administrativ este de natură să cauzeze prejudicii grave, reparabile doar

cu dificultate și sub condiția existenței unui caz prima facie împotriva validității

actului respectiv.

Reținând ca fiind corectă

atât interpretarea cât și aplicarea art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, văzând

și dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate

de I.G.P.R. și Ministerul Administrației și Internelor împotriva sentinței civile

nr. 307/F/CA din 17 decembrie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios

administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 februarie 2011.