ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1594/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

instanțe.

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal reclamantul N.G.I.G. a solicitat, în contradictoriu cu

pârâții Ministerul Administrației și Internelor și Inspectoratul General al

Poliției Române anularea Dispozițiilor I.G.P.R. nr. 3869 din 2 septembrie 2010

și nr. 4433 din 5 octombrie 2010, precum și suspendarea executării acestora, în

temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004.

În motivarea cererii

de suspendare, reclamantul a arătat că sunt îndeplinite cumulativ condițiile art.

14 din Legea nr. 554/2004, în sensul că, în raport de conținutul condiției

cazului bine justificat, reclamantului i s-a încălcat dreptul la apărare prin

interzicerea asistării de către avocat, iar prin interpretarea trunchiată a

prevederilor reținute ca fiind nerespectate de către reclamant s-au creat

premizele unei sancțiuni discriminatorii și în afara legii.

În ceea ce privește

condiția prevenirii producerii unei pagube iminente reclamantul a arătat că

este beneficiarul unui credit în valoare de 35.000 euro, iar excluderea din

rândul polițiștilor, în mod abuziv, pe criterii arbitrare, atrage

imposibilitatea de a mai plăti rata scadentă.

Prin Încheierea din

23 noiembrie 2010, Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal a dispus suspendarea executării actelor administrative

contestate până la soluționarea irevocabilă a cauzei.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut ca din înscrisurile depuse la dosarul cauzei

rezultă că prin actele administrative contestate s-a dispus sancționarea

reclamantului cu sancțiunea destituirii din poliție pentru încălcarea

dispozițiilor art. 12 alin. (1) lit. a), b), g) k) și art. 57 lit. a), b), g),

k) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului.

A constatat prima

instanță că există aparența unei neconcordanțe între cuprinsul normelor legale

invocate în deciziile contestate și situația de fapt reținută în cuprinsul

acestora, în sensul că se imune dovedirea în cadrul dezbaterii pe fond a cauzei

a încălcării de către reclamant a normelor referitoare la confidențialitatea

activității și a îndatoririlor și interdicțiilor stabilite de lege pentru

polițiști.

A mai apreciat că, în

lipsa unor dovezi certe administrate de către pârât poate fi reținută posibila

existență a caracterului discrepant al sancțiunii aplicate, în condițiile în

care nu reiese că reclamantul a mai fost sancționat disciplinar, eventual

pentru același tip de abateri.

În ceea ce privește

paguba iminentă, instanța de fond a reținut că, în raport de dovezile

administrate de către reclamant, respectiv obligațiile asumate prin contractul

de credit depus la dosarul cauzei, se conturează și îndeplinirea acestei a doua

condiții impuse de legiuitor.

exercitată.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat recurs pârâții Ministerul Administrației și Internelor și

Inspectoratul General al Poliției Române, care au invocat motivul prevăzut la art.

304 pct. 9 C. proc. civ. și au susținut, în esență, că instanța de fond a dat o

hotărâre nelegală și netemeinică, prin interpretarea și aplicarea greșită a

dispozițiilor legale care sunt incidente în cauză.

Astfel, se susține în

cele două recursuri, instanța de fond a interpretat greșit prevederile art. 14

coroborate cu art. 2 alin. (1) lit. ș) și lit. t) din Legea nr. 554/2004,

reținând în mod greșit îndeplinirea cumulativă a condițiilor cerute de această

lege: existența unui caz bine justificat și iminența producerii unei pagube.

S-a mai susținut în

cele două recursuri că instanța de fond nu a avut în vedere că actul

administrativ atacat, ca orice act administrativ emis pentru aplicarea unor

dispoziții lege, este executoriu din oficiu, iar măsura suspendării are un

caracter de excepție.

de recurs.

Recursurile formulate

sunt întemeiate și vor fi admise pentru considerentele care vor fi prezentate

în continuare.

Așa cum s-a reținut

în expunerea rezumativă a circumstanțelor cauzei, instanța de fond a dispus

suspendarea executării actelor administrative contestate în condițiile art. 14

și 15 reținând, în esență, că, în cauză, sunt îndeplinite cumulativ condițiile

cerute de prevederile art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr.

554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Din dispozițiile

generale ale Legii nr. 554/2004 rezultă că orice act administrativ emis pentru

organizarea executării legii sau pentru aplicarea în concret a legii, se bucură

de o puternică prezumție de legalitate, fiind executoriu din oficiu, în favoarea

sa operând și prezumțiile de veridicitate și autenticitate.

Pe de altă parte, din

dispozițiile Legii nr. 554/2004 mai rezultă că suspendarea executării unui act

administrativ este o măsură excepțională care poate surveni atunci când acest

lucru este prevăzut în mod expres în lege (suspendarea de drept - ope legis)

ori, atunci când sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de lege

(suspendarea la cererea persoanei vătămate - art. 14 și 15 din lege).

Într-adevăr, potrivit

art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care constituie temeiul cererii

adresate instanței de fond „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea

unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității

publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana

vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării

actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond”.

Deci, cu alte

cuvinte, un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa numai în

situația în care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a

celor două condiții: existența unui caz bine justificat și necesitatea evitării

unei pagube iminente, ireparabile sau dificil de reparat.

Noțiunea de caz bine

justificat a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004

ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de

natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului

administrativ.

Deci, cu alte

cuvinte, condiția cazului bine justificat presupune existența unor împrejurări

evidente, care să poată fi constatate de instanță în cadrul unei cercetări

sumare a actului administrativ contestat, fără a fi permisă verificarea însăși

a motivelor de nelegalitate invocate de contestator în cadrul contestației sau

acțiunii în anulare.

Astfel, în

jurisprudența sa, Secția de contencios administrativ și fiscal a înaltei Curți

de Casație și Justiție a admis că pot constitui astfel de împrejurări de natură

să creeze o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actului administrativ:

necompetența autorității administrative de a emite actul administrativ, lipsa

temeiului legal, declararea ca neconstituțională a ordonanței guvernului în

baza căreia a fost emis actul administrativ, modificarea parțială a actului

administrativ de către autoritatea emitentă, anularea parțială a actului

administrativ de către autoritatea ierarhic superioară, etc.

Or, în cauză, pentru

a argumenta existența unui caz bine justificat, Curtea de apel a apreciat că „există

aparența unei neconcordanțe între cuprinsul normelor legale invocate în

deciziile contestate și situația de fapt reținută în cuprinsul acestora, în

sensul că se impune dovedirea în cadrul dezbaterii pe fond a cauzei a

încălcării de către reclamant a normelor referitoare la confidențialitatea

activității și a îndatoririlor și interdicțiilor stabilite de lege pentru

polițiști”, ceea ce nu satisface cerințele dispozițiilor legale citate mai sus.

În ceea ce privește

existența celei de-a doua condiții, a iminenței de producere a unei pagube

ireparabile sau greu de reparat ulterior, Înalta Curte reține că această

condiție nu rezultă pur și simplu din executarea oricărui act administrativ și

în orice condiții.

Astfel, potrivit art.

2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 paguba iminentă reprezintă „prejudiciul

material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a

funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public”.

Deci, fiind vorba de

un prejudiciu, chiar dacă acesta trebuie să fie doar previzibil și să se

producă în viitor, cu consecințe ireparabile sau greu de reparat, este necesar

ca existența (iminența producerii) să fie probată, or, în cauză, instanța de

fond a reținut îndeplinirea acestei condiții, în situația în care reclamantul

nici nu a făcut astfel de susțineri.

Oricum existența unui

prejudiciu (existența unei iminențe de producere a unui prejudiciu) presupune

producerea unei pagube ca urmare a încălcării unor dispoziții legale, astfel că

punerea în executare a unui act administrativ nu poate constitui temei pentru

invocarea iminenței unui prejudiciu, din moment ce actul administrativ

respectiv se bucură, încă, de o puternică prezumție de legalitate.

Aceasta este și

rațiunea pentru care, potrivit filozofiei art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

cele două condiții: existența unui caz bine justificat și iminența producerii

unei pagube, trebuie îndeplinite cumulativ.

În concluzie,

instanța de fond a reținut în mod greșit îndeplinirea condițiilor cerute la art.

14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel că a pronunțat o soluție nelegală

și netemeinică, urmând ca recursurile să fie admise.

Astfel fiind, având

în vedere considerentele de mai sus, recursurile vor fi admise, soluția

instanței de fond va fi desființată, iar cererea de suspendare a executării

Dispozițiilor nr. 3869/2010 și nr. 4433/2010 va fi respinsă ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de Ministerul Administrației și Internelor și Inspectoratul General

al Poliției Române, împotriva Încheierii din 23 noiembrie 2010 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința

atacată și respinge cererea de suspendare formulată de N.G.I.G. ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 martie 2011.