ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1594/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Soluția primei instanțe. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal reclamantul N.G.I.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Administrației și Internelor și Inspectoratul General al Poliției Române anularea Dispozițiilor I.G.P.R. nr. 3869 din 2 septembrie 2010 și nr. 4433 din 5 octombrie 2010, precum și suspendarea executării acestora, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004.

În motivarea cererii de suspendare, reclamantul a arătat că sunt îndeplinite cumulativ condițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, în sensul că, în raport de conținutul condiției cazului bine justificat, reclamantului i s-a încălcat dreptul la apărare prin interzicerea asistării de către avocat, iar prin interpretarea trunchiată a prevederilor reținute ca fiind nerespectate de către reclamant s-au creat premizele unei sancțiuni discriminatorii și în afara legii. În ceea ce privește condiția prevenirii producerii unei pagube iminente reclamantul a arătat că este beneficiarul unui credit în valoare de 35.000 euro, iar excluderea din rândul polițiștilor, în mod abuziv, pe criterii arbitrare, atrage imposibilitatea de a mai plăti rata scadentă.

Prin Încheierea din 23 noiembrie 2010, Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus suspendarea executării actelor administrative contestate până la soluționarea irevocabilă a cauzei. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut ca din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă că prin actele administrative contestate s-a dispus sancționarea reclamantului cu sancțiunea destituirii din poliție pentru încălcarea dispozițiilor art. 12 alin. (1) lit. a), b), g) k) și art. 57 lit. a), b), g), k) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului.

A constatat prima instanță că există aparența unei neconcordanțe între cuprinsul normelor legale invocate în deciziile contestate și situația de fapt reținută în cuprinsul acestora, în sensul că se imune dovedirea în cadrul dezbaterii pe fond a cauzei a încălcării de către reclamant a normelor referitoare la confidențialitatea activității și a îndatoririlor și interdicțiilor stabilite de lege pentru polițiști. A mai apreciat că, în lipsa unor dovezi certe administrate de către pârât poate fi reținută posibila existență a caracterului discrepant al sancțiunii aplicate, în condițiile în care nu reiese că reclamantul a mai fost sancționat disciplinar, eventual pentru același tip de abateri. În ceea ce privește paguba iminentă, instanța de fond a reținut că, în raport de dovezile administrate de către reclamant, respectiv obligațiile asumate prin contractul de credit depus la dosarul cauzei, se conturează și îndeplinirea acestei a doua condiții impuse de legiuitor.

2. Calea de atac exercitată. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții Ministerul Administrației și Internelor și Inspectoratul General al Poliției Române, care au invocat motivul prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și au susținut, în esență, că instanța de fond a dat o hotărâre nelegală și netemeinică, prin interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale care sunt incidente în cauză. Astfel, se susține în cele două recursuri, instanța de fond a interpretat greșit prevederile art. 14 coroborate cu art. 2 alin. (1) lit. ș) și lit. t) din Legea nr. 554/2004, reținând în mod greșit îndeplinirea cumulativă a condițiilor cerute de această lege: existența unui caz bine justificat și iminența producerii unei pagube.

S-a mai susținut în cele două recursuri că instanța de fond nu a avut în vedere că actul administrativ atacat, ca orice act administrativ emis pentru aplicarea unor dispoziții lege, este executoriu din oficiu, iar măsura suspendării are un caracter de excepție. 3. Soluția instanței de recurs. Recursurile formulate sunt întemeiate și vor fi admise pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare. Așa cum s-a reținut în expunerea rezumativă a circumstanțelor cauzei, instanța de fond a dispus suspendarea executării actelor administrative contestate în condițiile art. 14 și 15 reținând, în esență, că, în cauză, sunt îndeplinite cumulativ condițiile cerute de prevederile art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Din dispozițiile generale ale Legii nr. 554/2004 rezultă că orice act administrativ emis pentru organizarea executării legii sau pentru aplicarea în concret a legii, se bucură de o puternică prezumție de legalitate, fiind executoriu din oficiu, în favoarea sa operând și prezumțiile de veridicitate și autenticitate. Pe de altă parte, din dispozițiile Legii nr. 554/2004 mai rezultă că suspendarea executării unui act administrativ este o măsură excepțională care poate surveni atunci când acest lucru este prevăzut în mod expres în lege (suspendarea de drept - ope legis) ori, atunci când sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de lege (suspendarea la cererea persoanei vătămate - art. 14 și 15 din lege).

Într-adevăr, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care constituie temeiul cererii adresate instanței de fond „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond”. Deci, cu alte cuvinte, un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa numai în situația în care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiții: existența unui caz bine justificat și necesitatea evitării unei pagube iminente, ireparabile sau dificil de reparat.

Noțiunea de caz bine justificat a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ. Deci, cu alte cuvinte, condiția cazului bine justificat presupune existența unor împrejurări evidente, care să poată fi constatate de instanță în cadrul unei cercetări sumare a actului administrativ contestat, fără a fi permisă verificarea însăși a motivelor de nelegalitate invocate de contestator în cadrul contestației sau acțiunii în anulare.

Astfel, în jurisprudența sa, Secția de contencios administrativ și fiscal a înaltei Curți de Casație și Justiție a admis că pot constitui astfel de împrejurări de natură să creeze o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actului administrativ: necompetența autorității administrative de a emite actul administrativ, lipsa temeiului legal, declararea ca neconstituțională a ordonanței guvernului în baza căreia a fost emis actul administrativ, modificarea parțială a actului administrativ de către autoritatea emitentă, anularea parțială a actului administrativ de către autoritatea ierarhic superioară, etc. Or, în cauză, pentru a argumenta existența unui caz bine justificat, Curtea de apel a apreciat că „există aparența unei neconcordanțe între cuprinsul normelor legale invocate în deciziile contestate și situația de fapt reținută în cuprinsul acestora, în sensul că se impune dovedirea în cadrul dezbaterii pe fond a cauzei a încălcării de către reclamant a normelor referitoare la confidențialitatea activității și a îndatoririlor și interdicțiilor stabilite de lege pentru polițiști”, ceea ce nu satisface cerințele dispozițiilor legale citate mai sus.

În ceea ce privește existența celei de-a doua condiții, a iminenței de producere a unei pagube ireparabile sau greu de reparat ulterior, Înalta Curte reține că această condiție nu rezultă pur și simplu din executarea oricărui act administrativ și în orice condiții. Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 paguba iminentă reprezintă „prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public”. Deci, fiind vorba de un prejudiciu, chiar dacă acesta trebuie să fie doar previzibil și să se producă în viitor, cu consecințe ireparabile sau greu de reparat, este necesar ca existența (iminența producerii) să fie probată, or, în cauză, instanța de fond a reținut îndeplinirea acestei condiții, în situația în care reclamantul nici nu a făcut astfel de susțineri.

Oricum existența unui prejudiciu (existența unei iminențe de producere a unui prejudiciu) presupune producerea unei pagube ca urmare a încălcării unor dispoziții legale, astfel că punerea în executare a unui act administrativ nu poate constitui temei pentru invocarea iminenței unui prejudiciu, din moment ce actul administrativ respectiv se bucură, încă, de o puternică prezumție de legalitate. Aceasta este și rațiunea pentru care, potrivit filozofiei art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cele două condiții: existența unui caz bine justificat și iminența producerii unei pagube, trebuie îndeplinite cumulativ. În concluzie, instanța de fond a reținut în mod greșit îndeplinirea condițiilor cerute la art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel că a pronunțat o soluție nelegală și netemeinică, urmând ca recursurile să fie admise.

Astfel fiind, având în vedere considerentele de mai sus, recursurile vor fi admise, soluția instanței de fond va fi desființată, iar cererea de suspendare a executării Dispozițiilor nr. 3869/2010 și nr. 4433/2010 va fi respinsă ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de Ministerul Administrației și Internelor și Inspectoratul General al Poliției Române, împotriva Încheierii din 23 noiembrie 2010 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și respinge cererea de suspendare formulată de N.G.I.G. ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 martie 2011.