ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3705/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3705/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Pin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ

și fiscal, reclamantul M.G.S. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții I.G.P.R.

și Inspectorul General al Poliției Române suspendarea executării dispozițiilor

din 18 ianuarie 2011 și din 14 februarie 2011, emise de Inspectorul General al

Poliției Române.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că a ocupat funcția de Adjunct al Șefului I.P.J. Arad, iar

prin dispoziția din 18 ianuarie 2011 emisă de Inspectorul General al Poliției

Române s-a dispus, în mod nelegal și netemeinic, sancționarea sa disciplinară

cu trecerea într-o funcție inferioară până la cel mult nivelul de bază al

gradului profesional deținut - respectiv de ofițer specialist I, în temeiul

art. 57 litera b), art. 58 litera c

1

), art. 59-61 din Legea nr.

360/2002 privind Statutul polițistului, contestația sa fiind respinsă prin Ordinul

emis de Ministrul Administrației și Internelor nr. II/2218 din 9 februarie 2011.

Urmare a respingerii contestației,

s-a emis dispoziția din 14 februarie 2011 prin care Inspectorul General al Poliției

Române a dispus eliberarea reclamantului din funcția de conducere deținută, cu începere

din data de 9 februarie 2011.

Reclamantul a susținut,

în esență, că măsura astfel luată îi creează un prejudiciu material considerabil,

greu de recuperat, că, pe de altă parte, cercetarea disciplinară căreia a fost supus

reclamantul este afectată de vicii de nelegalitate, iar sancțiunea disciplinară

aplicată nu este justificată, raportat la faptele puse în sarcina sa și la lipsa

de urmări a acestora.

A mai concluzionat reclamantul

că ambele dispoziții indicate în petitul cererii sunt nelegale, iar pe fond netemeinice,

astfel încât sunt îndeplinite cerințele legii pentru suspendarea efectelor acestora.

Prin întâmpinarea depusă

în cauză, pârâtul Inspectorul General al Poliției Române a invocat excepția lipsei

calității procesuale pasive, cu motivarea că a emis Dispozițiile cu privire la care

se solicită suspendarea executării în cauză în calitate de reprezentant al instituției,

iar nu ca persoană fizică, această calitate fiindu-i conferită prin art. 8

alin. (1) și (2) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției

Române.

La rândul său, pârâtul

I.G.P.R. a solicitat respingerea cererii ca nefondată, susținând că nu sunt dovedite

în cauză condițiile impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004, și că, întrucât reclamantul

invocă în cauză aspecte de nelegalitate referitoare la acte emise Ministrul Administrației

și Internelor, ar fi necesară și utilă introducerea în cauză în calitate de pârât,

a Ministerului Administrației și Internelor.

de fond

Prin sentința civilă

nr. 130 din data de 22 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios

administrativ și fiscal, a respins cererea reclamantului ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță, trecând în revistă ansamblul probator și starea de fapt astfel conturată,

a reținut că, în primul rând, argumentele reclamantului privind paguba iminentă

nu se verifică prin probatoriul administrat, din care rezultă, pe de o parte, că

diminuarea veniturilor lunare ale acestuia nu este relevantă, în sensul dispozițiilor

legale, iar, pe de altă parte, situația creditelor pe care reclamantul pretinde

că le-ar avea de onorat, o parte aparent rambursate, nu este de natură a produce

acestuia un prejudiciu grav și ireparabil.

De asemenea, instanța

de fond a mai apreciat că în cauză nu se verifică nici susținerile privind existența

unui caz bine justificat pentru suspendarea cerută.

Curtea a apreciat că aspectele

invocate de reclamant cu privire la modul în care s-au soluționat cererile și s-au

verificat apărările sale, formulate în cursul procedurii de cercetare disciplinară,

la inexistența abaterii disciplinare reținute în sarcina sa, cu referire concretă

la fiecare din cele 29 de fapte reținute în dispoziția de aplicare a sancțiunii

disciplinare, la momentul de la care ar putea produce efecte juridice actul de eliberare

din funcție (de la data emiterii ori retroactiv), reprezintă o problemă de temeinicie

a actelor administrative, iar nu de legalitate, în sensul restrâns la care face

referire art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, astfel încât nu ar putea fi reținute

pentru a se stabili existența unui caz bine justificat de suspendare a executării,

oprindu-se la analiza aspectelor privind necompetența în emiterea diferitelor acte

ce au stat la baza dispozițiilor a căror suspendare se solicită, precum și de inexistență

a Ordinelor Ministrul Administrației și Internelor nr. 400/2004 și nr. 600/2005

- acte administrative cu caracter normativ care constituie temeiul emiterii celor

două dispoziții.

Examinând aceste argumente,

raportat la cadrul legal incident, instanța de fond a stabilit că publicarea Ordinului

Ministrul Administrației și Internelor nr. 400 din 29 octombrie 2004 și a Ordinului

Ministrul Administrației și Internelor nr. 600 din 15 aprilie 2005 nu este obligatorie,

iar, în condițiile în care reclamantul nu a contestat în cauză cunoașterea reglementărilor

menționate, ci, dimpotrivă, a dovedit că se afla în posesia lor, depunându-le personal

la dosar în copie, având obligația de a le respecta în realizarea atribuțiilor de

serviciu, nu s-ar putea considera că aplicarea lor în cursul procedurii finalizate

prin adoptarea celor două dispoziții ce fac obiect al prezentului demers judiciar

ar fi de natură să ridice dubii cu privire la legalitatea actelor administrative

astfel emise.

Analizând desfășurarea,

în speță, a cercetării disciplinare, Curtea a constatat că, potrivit dispozițiilor

art. 38 alin. (2) din Ordinul Ministrul Administrației și Internelor nr. 400 din

29 octombrie 2004 și art. 59 din Legea nr. 360/2002, consiliile de disciplină se

constituie pentru fiecare caz ce urmează a fi analizat cu respectarea normelor de

competență privind numirea în funcție, că, în speță, constituirea Consiliului Superior

de Disciplină s-a realizat prin dispoziția din 28 decembrie 2010 emisă de Inspectorul

General al Poliției Române, cu respectarea normelor de competență privind numirea

în funcție, după cum precizează expres art. 38 alin. (2) din Ordinul Ministrul

Administrației și Internelor nr. 400 din 29 octombrie 2004, coroborat cu art. 10

lit. b) din Ordinul Ministrul Administrației și Internelor nr. 600 din 15 aprilie

2005, că în mod legal cercetarea prealabilă a reclamantului s-a desfășurat de către

ofițerul desemnat de către Ministrul Administrației și Internelor, în temeiul

art. 20 alin. (3) și (4) și art. 37 din Ordinul Ministrul Administrației și

Internelor nr. 400 din 29 octombrie 2004, că cercetarea prealabilă a polițiștilor

se poate realiza și de către ofițeri din cadrul Corpului de Control al Ministrului

Administrației și Internelor, cum este cazul celor nominalizați în Ordinul nr. S/II/4277

din 03 decembrie 2010 a Ministrului administrației și Internelor, iar sancțiunea

de trecere într-o funcție inferioară până la cel mult nivelul de bază al gradului

profesional deținut poate fi aplicată de către persoana care are competența de numire

în funcție a categoriei de personal din care face parte polițistul cercetat disciplinar,

în conformitate cu prevederile art. 10 lit. b) din Ordinul Ministrului Administrației

și Internelor nr. 600 din 15 aprilie 2005, în speță Inspectorul General al Poliției

Române.

Curtea a reținut calitatea

procesuală pasivă a Inspectorului General al Poliției Române, pentru considerentul

că cele două dispoziții ce fac obiect al cererii de față au fost emise de către

pârâtul Inspectorul General al Poliției Române în calitatea sa de organ administrativ

unipersonal, iar nu în numele și pe seama organului administrativ - persoană juridică

- pe care îl conduce.

Solicitarea de introducere

în cauză a Ministerului Administrației și Internelor a fost respinsă, cu motivarea

că obiectul cereri reclamantului îl constituie doar dispozițiile emise de către

Inspectorul General al Poliției Române, iar actele emise în procedura prealabilă

de cercetare disciplinară se analizează, în speță, doar ca operațiuni administrative

care au stat la baza emiterii dispozițiilor ce se cer a fi suspendate, legalitatea

lor putând prezenta relevanță doar în măsura în care condiționează aparența de legalitate

a actelor de aplicare a sancțiunii disciplinare și de eliberare din funcția de conducere,

un argument suplimentar reprezentându-l faptul că instanța este îndreptățită, potrivit

art. 14 din Legea nr. 554/2004 să analizeze doar aparența de legalitate a actelor

administrative a căror suspendare se solicită.

în cauză

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs reclamantul M.G.S., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie

formulând critici pe care le-a încadrat în motivele de modificare prevăzute de

art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ..

În motivarea căii de atac

recurentul-reclamant a arătat că hotărârea a fost pronunțată prin aplicarea greșită

a legii, pentru că, în speță, erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din

Legea nr. 554/2004 pentru suspendarea executării actului administrativ.

Recurentul-reclamant a

susținut că prima instanță a analizat superficial argumentele aduse în sprijinul

cererii de suspendare precum și înscrisurile depuse la dosarul cauzei pentru dovedirea

atât a condiției privind paguba iminentă cât și cazul bine justificat, suficiente

pentru a fi admisă cererea de suspendare așa cum a fost formulată.

Arată că în momentul de

față este eliberat din funcția pe care a ocupat-o înainte și, cu toate că sancțiunea

disciplinară prevedea trecerea într-o funcție inferioară, până acum s-a dispus doar

eliberarea din funcția de adjunct al șefului Inspectoratului de poliție județean

Arad, fără a fi numit într-o altă funcție, prin urmare, este lipsit de orice venit

și, chiar dacă s-ar dispune trecerea pe funcția inferioară, venitul s-ar diminua

cu aproximativ 50%.

4.Apărarea intimaților.

Intimatul-pârât I.G.P.R.

au solicitat respingerea recursului formulat de recurentul-reclamant M.G.S. și menținerea

soluției instanței de fond ca fiind legală și temeinică, în cauză nefiind îndeplinite

cumulativ cele două condiții prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004

a contenciosului administrativ.

Prin întâmpinarea depusă

la 25 mai 2011, L.P., inspector general al I.G.P.R. a solicitat respingerea recursului

formulat în contradictoriu cu acest intimat, ca fiind îndreptat împotriva unei persoane

fără calitate procesuală pasivă.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată

prin prisma criticilor de formulate, în raport cu actele și lucrările dosarului,

precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

1.Argumente de fapt și

de drept relevante

Este incontestabil faptul

că suspendarea executării actului administrativ, care se circumscrie noțiunii de

protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul

la care instanța competentă va cenzura legalitatea lui, constituie o măsură de excepție,

presupunând dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ

aplicabil actului atacat, pe baza cărora să se poată reține îndeplinirea cumulativă

a celor două condiții prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul

bine justificat și iminența pagubei, astfel cum sunt definite prin art. 2 lit. ș)

și t) din aceeași lege.

Îndeplinirea acestor condiții

se analizează în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, pe baza

împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată. Acestea trebuie

să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate de care se

bucură actul administrativ și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube,

dificil de reparat, în cazul particular supus evaluării.

În raport cu circumstanțele

concrete ale prezentei cauze. îndeplinirea cumulativă a celor două condiții impuse

de art. 14 din Legea nr. 554/2004 nu poate fi reținută.

Existența unei pagube

iminente impune aprecierea condiției dintr-o dublă perspectivă, paguba care trebuie

să fie certă, actuală și exigibilă, și caracterul iminent al acestuia.

Cu privire la certitudinea

pagubei, așa cum susține intimata I.G.P.R. și cum a reținut prima instanță, lipsirea

recurentului-reclamant de o parte din salariul lunar, reprezentând indemnizația

de conducere nu este o măsură arbitrară ci este consecința aplicării prevederilor

legale incidente.

Înalta Curte are în vedere

împrejurarea menționată prin întâmpinare că începând cu data de 23 februarie 2011,

recurentul-reclamant a fost pus la dispoziția autorității pe o perioadă de 6 luni,

cu drepturile salariale de ofițer specialist I astfel că nu pot fi reținute susținerile

din cererea de recurs că ar fi lipsit de vreun venit și în acest fel s-ar produce

o pagubă iminentă și imposibil de reparat.

Astfel contrar celor reținute

prin cererea de recurs Înalta Curte constată că executarea actului administrativ

nu implică, prin ea însăși o pagubă iminentă cu consecință directă și imediată asupra

recurentului-reclamant, diminuarea veniturilor fiind o consecință a aplicării prevederilor

normative prin dispozițiile I.G.P.R. din 2011.

Nici împrejurarea relevantă

privind existența unor contracte de credit de nevoi personale, nu acoperă condiția

prevăzută de art. 14 alin. (1) din lege, deoarece nu rezultă că este de natură a

produce acestuia un prejudiciu grav și ireparabil în sensul textului de lege menționat.

Ca urmare, nefiind îndeplinită

condiția pagubei iminente, Înalta Curte consideră că nu mai este utilă examinarea

împrejurărilor invocate în susținerea condiției cazului bine justificat, cele două

condiții fiind cerute de lege cumulativ.

Concluzionând, Înalta

Curte reține că în cauză nu s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor

prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, motiv pentru care apreciază

că instanța de fond a făcut o aplicare corectă a legii, constatând că reclamantul

nu a dovedit condiția pagubei iminente care s-ar crea prin executarea deciziei a

cărei suspendare s-a solicitat conform art. 14 din Legea nr. 554/2004, iar împrejurările

de drept în care s-au emis actele administrative nu sunt de natură să creeze o îndoială

serioasă asupra legalității acestora.

adoptate

Pentru considerentele

expuse la pct. 11.1 din decizia de față, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive de reformare

a sentinței, potrivit art. 304 pct. 8 și 9 și art. 304

1

C. proc. civ..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de către M.G.S. împotriva

sentinței civile nr. 130 din data de 22 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara,

secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 24 iunie

2011.