ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3705/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Procedura în primă instanță Pin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantul M.G.S. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții I.G.P.R. și Inspectorul General al Poliției Române suspendarea executării dispozițiilor din 18 ianuarie 2011 și din 14 februarie 2011, emise de Inspectorul General al Poliției Române. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a ocupat funcția de Adjunct al Șefului I.P.J.

Arad, iar prin dispoziția din 18 ianuarie 2011 emisă de Inspectorul General al Poliției Române s-a dispus, în mod nelegal și netemeinic, sancționarea sa disciplinară cu trecerea într-o funcție inferioară până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional deținut - respectiv de ofițer specialist I, în temeiul art. 57 litera b), art. 58 litera c 1 ), art. 59-61 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, contestația sa fiind respinsă prin Ordinul emis de Ministrul Administrației și Internelor nr. II/2218 din 9 februarie 2011. Urmare a respingerii contestației, s-a emis dispoziția din 14 februarie 2011 prin care Inspectorul General al Poliției Române a dispus eliberarea reclamantului din funcția de conducere deținută, cu începere din data de 9 februarie 2011. Reclamantul a susținut, în esență, că măsura astfel luată îi creează un prejudiciu material considerabil, greu de recuperat, că, pe de altă parte, cercetarea disciplinară căreia a fost supus reclamantul este afectată de vicii de nelegalitate, iar sancțiunea disciplinară aplicată nu este justificată, raportat la faptele puse în sarcina sa și la lipsa de urmări a acestora.

A mai concluzionat reclamantul că ambele dispoziții indicate în petitul cererii sunt nelegale, iar pe fond netemeinice, astfel încât sunt îndeplinite cerințele legii pentru suspendarea efectelor acestora. Prin întâmpinarea depusă în cauză, pârâtul Inspectorul General al Poliției Române a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, cu motivarea că a emis Dispozițiile cu privire la care se solicită suspendarea executării în cauză în calitate de reprezentant al instituției, iar nu ca persoană fizică, această calitate fiindu-i conferită prin art. 8 alin. (1) și (2) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române. La rândul său, pârâtul I.G.P.R.

a solicitat respingerea cererii ca nefondată, susținând că nu sunt dovedite în cauză condițiile impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004, și că, întrucât reclamantul invocă în cauză aspecte de nelegalitate referitoare la acte emise Ministrul Administrației și Internelor, ar fi necesară și utilă introducerea în cauză în calitate de pârât, a Ministerului Administrației și Internelor. 2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 130 din data de 22 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a respins cererea reclamantului ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță, trecând în revistă ansamblul probator și starea de fapt astfel conturată, a reținut că, în primul rând, argumentele reclamantului privind paguba iminentă nu se verifică prin probatoriul administrat, din care rezultă, pe de o parte, că diminuarea veniturilor lunare ale acestuia nu este relevantă, în sensul dispozițiilor legale, iar, pe de altă parte, situația creditelor pe care reclamantul pretinde că le-ar avea de onorat, o parte aparent rambursate, nu este de natură a produce acestuia un prejudiciu grav și ireparabil. De asemenea, instanța de fond a mai apreciat că în cauză nu se verifică nici susținerile privind existența unui caz bine justificat pentru suspendarea cerută.

Curtea a apreciat că aspectele invocate de reclamant cu privire la modul în care s-au soluționat cererile și s-au verificat apărările sale, formulate în cursul procedurii de cercetare disciplinară, la inexistența abaterii disciplinare reținute în sarcina sa, cu referire concretă la fiecare din cele 29 de fapte reținute în dispoziția de aplicare a sancțiunii disciplinare, la momentul de la care ar putea produce efecte juridice actul de eliberare din funcție (de la data emiterii ori retroactiv), reprezintă o problemă de temeinicie a actelor administrative, iar nu de legalitate, în sensul restrâns la care face referire art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, astfel încât nu ar putea fi reținute pentru a se stabili existența unui caz bine justificat de suspendare a executării, oprindu-se la analiza aspectelor privind necompetența în emiterea diferitelor acte ce au stat la baza dispozițiilor a căror suspendare se solicită, precum și de inexistență a Ordinelor Ministrul Administrației și Internelor nr. 400/2004 și nr. 600/2005 - acte administrative cu caracter normativ care constituie temeiul emiterii celor două dispoziții.

Examinând aceste argumente, raportat la cadrul legal incident, instanța de fond a stabilit că publicarea Ordinului Ministrul Administrației și Internelor nr. 400 din 29 octombrie 2004 și a Ordinului Ministrul Administrației și Internelor nr. 600 din 15 aprilie 2005 nu este obligatorie, iar, în condițiile în care reclamantul nu a contestat în cauză cunoașterea reglementărilor menționate, ci, dimpotrivă, a dovedit că se afla în posesia lor, depunându-le personal la dosar în copie, având obligația de a le respecta în realizarea atribuțiilor de serviciu, nu s-ar putea considera că aplicarea lor în cursul procedurii finalizate prin adoptarea celor două dispoziții ce fac obiect al prezentului demers judiciar ar fi de natură să ridice dubii cu privire la legalitatea actelor administrative astfel emise.

Analizând desfășurarea, în speță, a cercetării disciplinare, Curtea a constatat că, potrivit dispozițiilor art. 38 alin. (2) din Ordinul Ministrul Administrației și Internelor nr. 400 din 29 octombrie 2004 și art. 59 din Legea nr. 360/2002, consiliile de disciplină se constituie pentru fiecare caz ce urmează a fi analizat cu respectarea normelor de competență privind numirea în funcție, că, în speță, constituirea Consiliului Superior de Disciplină s-a realizat prin dispoziția din 28 decembrie 2010 emisă de Inspectorul General al Poliției Române, cu respectarea normelor de competență privind numirea în funcție, după cum precizează expres art. 38 alin. (2) din Ordinul Ministrul Administrației și Internelor nr. 400 din 29 octombrie 2004, coroborat cu art. 10 lit. b) din Ordinul Ministrul Administrației și Internelor nr. 600 din 15 aprilie 2005, că în mod legal cercetarea prealabilă a reclamantului s-a desfășurat de către ofițerul desemnat de către Ministrul Administrației și Internelor, în temeiul art. 20 alin. (3) și (4) și art. 37 din Ordinul Ministrul Administrației și Internelor nr. 400 din 29 octombrie 2004, că cercetarea prealabilă a polițiștilor se poate realiza și de către ofițeri din cadrul Corpului de Control al Ministrului Administrației și Internelor,

cum este cazul celor nominalizați în Ordinul nr. S/II/4277 din 03 decembrie 2010 a Ministrului administrației și Internelor, iar sancțiunea de trecere într-o funcție inferioară până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional deținut poate fi aplicată de către persoana care are competența de numire în funcție a categoriei de personal din care face parte polițistul cercetat disciplinar, în conformitate cu prevederile art. 10 lit. b) din Ordinul Ministrului Administrației și Internelor nr. 600 din 15 aprilie 2005, în speță Inspectorul General al Poliției Române. Curtea a reținut calitatea procesuală pasivă a Inspectorului General al Poliției Române, pentru considerentul că cele două dispoziții ce fac obiect al cererii de față au fost emise de către pârâtul Inspectorul General al Poliției Române în calitatea sa de organ administrativ unipersonal, iar nu în numele și pe seama organului administrativ - persoană juridică - pe care îl conduce.

Solicitarea de introducere în cauză a Ministerului Administrației și Internelor a fost respinsă, cu motivarea că obiectul cereri reclamantului îl constituie doar dispozițiile emise de către Inspectorul General al Poliției Române, iar actele emise în procedura prealabilă de cercetare disciplinară se analizează, în speță, doar ca operațiuni administrative care au stat la baza emiterii dispozițiilor ce se cer a fi suspendate, legalitatea lor putând prezenta relevanță doar în măsura în care condiționează aparența de legalitate a actelor de aplicare a sancțiunii disciplinare și de eliberare din funcția de conducere, un argument suplimentar reprezentându-l faptul că instanța este îndreptățită, potrivit art. 14 din Legea nr. 554/2004 să analizeze doar aparența de legalitate a actelor administrative a căror suspendare se solicită.

3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul M.G.S., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie formulând critici pe care le-a încadrat în motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.. În motivarea căii de atac recurentul-reclamant a arătat că hotărârea a fost pronunțată prin aplicarea greșită a legii, pentru că, în speță, erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru suspendarea executării actului administrativ. Recurentul-reclamant a susținut că prima instanță a analizat superficial argumentele aduse în sprijinul cererii de suspendare precum și înscrisurile depuse la dosarul cauzei pentru dovedirea atât a condiției privind paguba iminentă cât și cazul bine justificat, suficiente pentru a fi admisă cererea de suspendare așa cum a fost formulată.

Arată că în momentul de față este eliberat din funcția pe care a ocupat-o înainte și, cu toate că sancțiunea disciplinară prevedea trecerea într-o funcție inferioară, până acum s-a dispus doar eliberarea din funcția de adjunct al șefului Inspectoratului de poliție județean Arad, fără a fi numit într-o altă funcție, prin urmare, este lipsit de orice venit și, chiar dacă s-ar dispune trecerea pe funcția inferioară, venitul s-ar diminua cu aproximativ 50%. 4.Apărarea intimaților. Intimatul-pârât I.G.P.R. au solicitat respingerea recursului formulat de recurentul-reclamant M.G.S. și menținerea soluției instanței de fond ca fiind legală și temeinică, în cauză nefiind îndeplinite cumulativ cele două condiții prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Prin întâmpinarea depusă la 25 mai 2011, L.P., inspector general al I.G.P.R. a solicitat respingerea recursului formulat în contradictoriu cu acest intimat, ca fiind îndreptat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor de formulate, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

1.Argumente de fapt și de drept relevante Este incontestabil faptul că suspendarea executării actului administrativ, care se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea lui, constituie o măsură de excepție, presupunând dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil actului atacat, pe baza cărora să se poată reține îndeplinirea cumulativă a celor două condiții prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și iminența pagubei, astfel cum sunt definite prin art. 2 lit. ș) și t) din aceeași lege. Îndeplinirea acestor condiții se analizează în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată.

Acestea trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube, dificil de reparat, în cazul particular supus evaluării. În raport cu circumstanțele concrete ale prezentei cauze. îndeplinirea cumulativă a celor două condiții impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004 nu poate fi reținută. Existența unei pagube iminente impune aprecierea condiției dintr-o dublă perspectivă, paguba care trebuie să fie certă, actuală și exigibilă, și caracterul iminent al acestuia. Cu privire la certitudinea pagubei, așa cum susține intimata I.G.P.R. și cum a reținut prima instanță, lipsirea recurentului-reclamant de o parte din salariul lunar, reprezentând indemnizația de conducere nu este o măsură arbitrară ci este consecința aplicării prevederilor legale incidente.

Înalta Curte are în vedere împrejurarea menționată prin întâmpinare că începând cu data de 23 februarie 2011, recurentul-reclamant a fost pus la dispoziția autorității pe o perioadă de 6 luni, cu drepturile salariale de ofițer specialist I astfel că nu pot fi reținute susținerile din cererea de recurs că ar fi lipsit de vreun venit și în acest fel s-ar produce o pagubă iminentă și imposibil de reparat. Astfel contrar celor reținute prin cererea de recurs Înalta Curte constată că executarea actului administrativ nu implică, prin ea însăși o pagubă iminentă cu consecință directă și imediată asupra recurentului-reclamant, diminuarea veniturilor fiind o consecință a aplicării prevederilor normative prin dispozițiile I.G.P.R.

din 2011. Nici împrejurarea relevantă privind existența unor contracte de credit de nevoi personale, nu acoperă condiția prevăzută de art. 14 alin. (1) din lege, deoarece nu rezultă că este de natură a produce acestuia un prejudiciu grav și ireparabil în sensul textului de lege menționat. Ca urmare, nefiind îndeplinită condiția pagubei iminente, Înalta Curte consideră că nu mai este utilă examinarea împrejurărilor invocate în susținerea condiției cazului bine justificat, cele două condiții fiind cerute de lege cumulativ.

Concluzionând, Înalta Curte reține că în cauză nu s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, motiv pentru care apreciază că instanța de fond a făcut o aplicare corectă a legii, constatând că reclamantul nu a dovedit condiția pagubei iminente care s-ar crea prin executarea deciziei a cărei suspendare s-a solicitat conform art. 14 din Legea nr. 554/2004, iar împrejurările de drept în care s-au emis actele administrative nu sunt de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității acestora. 2. Temeiul legal al soluției adoptate Pentru considerentele expuse la pct. 11.1 din decizia de față, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive de reformare a sentinței, potrivit art. 304 pct. 8 și 9 și art. 304 1 C. proc. civ..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de către M.G.S. împotriva sentinței civile nr. 130 din data de 22 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 24 iunie 2011.