ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5450/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5450/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ

și fiscal, la data de 29 martie 2011, reclamantul M.G.S. a solicitat, în

contradictoriu cu pârâții Inspectoratul General al Poliției Române și

Inspectorul General al Poliției Române suspendarea executării dispozițiilor din

18 ianuarie 2011 și 14 februarie 2011, emise de Inspectorul General al Poliției

Române, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că a ocupat funcția de adjunct al Șefului Inspectoratului

de Poliție Județean Arad, iar prin dispoziția din 18 ianuarie 2011 emisă de Inspectorul

General al Poliției Române s-a dispus în mod nelegal și netemeinic sancționarea

sa disciplinară cu trecerea într-o funcție inferioară până la cel mult nivelul de

bază al gradului profesional deținut – respectiv de ofițer specialist I, în temeiul

art. 57 lit. b), art. 58 lit. c

1

), art. 59–art. 61 din Legea nr. 360/2002

privind Statutul polițistului, contestația sa fiind respinsă prin ordinul emis de

Ministrul Administrației și Internelor din 9 februarie 2011.

Urmare a respingerii contestației,

s-a emis dispoziția 14 februarie 2011 prin care Inspectorul General al Poliției

Române a dispus eliberarea reclamantului din funcția de conducere deținută, cu începere

din data de 9 februarie 2011.

Reclamantul a susținut,

în esență, că măsura astfel luată îi creează un prejudiciu material considerabil,

greu de recuperat; cercetarea disciplinară la care a fost supus este afectată de

vicii de nelegalitate, iar sancțiunea disciplinară aplicată nu este justificată,

raportat la faptele puse în sarcina sa și la lipsa de urmări a acestora.

A concluzionat reclamantul

că ambele dispoziții indicate în petitul cererii sunt nelegale, iar pe fond netemeinice,

astfel încât sunt îndeplinite cerințele legii pentru suspendarea efectelor acestora.

Prin întâmpinarea depusă

la dosar, pârâtul Inspectoratul General al Poliției Române a invocat, în principal

excepția inadmisibilității cererii, în temeiul art. 14 alin. (6) din Legea nr. 554/2004,

motivat de faptul că o acțiune identică a reclamantului, formulată pentru aceleași

motive, a fost respinsă de Curtea de Apel Timișoara, ca neîntemeiată, prin sentința

civilă nr. 130 din 22 martie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 268/29/2011, depusă

în copie, iar împotriva acesteia reclamantul a promovat recurs, aflat pe rolul instanței

supreme cu termen de judecată la 27 mai 2011.

Pe fondul cauzei, s-a

arătat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004 întrucât reclamantul nu se află în situația de a fi prejudiciat prin

executarea actelor administrative emise pentru sancționarea sa disciplinară, fiind

doar lipsit de o parte a salariului, corespunzătoare indemnizației de conducere,

acesta fiind numit în funcția de ofițer specialist I în cadrul Inspectoratului

de Poliție Județean Arad, fiind salarizat corespunzător acestei funcții cu un salariu

net lunar de aproximativ 5.000 RON.

Urmare a excepției inadmisibilității

acțiunii invocată de pârât, reclamantul a depus la dosar pentru termenul din 9

iunie 2011 precizări la cererea de suspendare, învederând în esență următoarele:

La nivelul Inspectoratului

de Poliție Județean Arad nu este vacantă nicio funcție de nivelul celei pe care

a fost retrogradat, existând pericolul punerii la dispoziție, în condițiile în care,

majoritatea posturilor vacante inferioare au fost radiate; există pericolul încetării

raporturilor de serviciu urmare a aplicării criteriilor de disponibilizare, ceea

ce conduce la finalizarea prematură a carierei sale deși nu a mai fost sancționat

disciplinar; urmare a reducerii veniturilor salariale i-au fost afectate drastic

veniturile familiale, fiind afectată noțiunea de bun în sensul jurisprudenței C.E.D.O.,

iar diminuarea acestor venituri echivalează cu o expropriere, conform art. 44

alin. (3) din Constituție.

Reclamantul a mai susținut

că perioada în care a fost cercetat disciplinar i-au fost afectate o serie de drepturi,

reputația, integritatea și imaginea personală și profesională, aceasta constituind

o ingerință în viața privată în sensul art. 8 din Convenție și că autoritățile nu

au acționat pentru protecție conform art. 4 alin. (1) din Ordinul Ministerului Administrației

și Internelor nr. 319/2009, urmare a mediatizării faptelor sale.

A învederat totodată,

că Ordinul Ministerului Administrației și Internelor nr. 400/2004 nu a fost publicat

în M. Of., conform art. 10 din Legea nr. 24/2000, că cercetarea prealabilă s-a efectuat

cu încălcarea prevederilor art. 20, art. 45 alin. (1) și alin. (13) din Ordinul

Ministerului Administrației și Internelor nr. 400/2004, că soluționarea contestației

prealabile s-a făcut cu depășirea abuzivă a termenului de 15 zile prevăzut de

art. 65 alin. (5) din același act normativ, precum și că au fost încălcate prev.

Ordinul Ministerului Administrației și Internelor nr. 665/ 2008, cu referire la

faptul că fișa postului nu i-a fost emisă și comunicată în termenul prevăzut de

actul normativ și nu au fost luate măsuri pentru persoanele răspunzătoare, deși

reclamantul a fost sancționat pentru o faptă similară.

Au fost invocate și o

serie de aspecte formale în sensul că încheierea consiliului de disciplină este

o copie a raportului ofițerului de cercetare fără o motivare proprie, că unele comentarii

din dispoziția de sancționare nu au legătură cu faptele reținute, că nu s-au respectat

prevederile art. 6 din Legea nr. 364/2000, întrucât la eliberarea sa din funcție

nu s-a solicitat avizul conform și că sancțiunea i-a fost aplicată la mai mult de

1 an de la data comiterii faptei, contrar dispozițiilor art. 61 din Ordinul

Ministerului Administrației și Internelor nr. 400/2004.

Față de precizările reclamantului,

Inspectoratul General al Poliției Române București a depus „note scrise”, prin care

a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă, întrucât prin aceste precizări,

reclamantul nu a formulat alte motive față de cele invocate în Dosar nr. 268/29/2011,

în sensul că fie a reluat aceleași motive, fie a invocat alte motive care exced

obiectului cauzei. A menționat că recursul declarat de reclamant în dosarul amintit

a fost respins prin decizia nr. 3705 din 24 iunie 2011 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

Prin sentința nr. 303

din 12 iulie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și

fiscal a respins excepția inadmisibilității acțiunii și a respins ca nefondată acțiunea

formulată de reclamantul M.G.S. în contradictoriu cu pârâții Inspectorul General

al Poliției Române și Inspectoratul General al Poliției Române București.

Pentru a respinge excepția

inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtul Inspectoratul General al Poliției

Române București, în temeiul art. 14 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, prima instanță

a reținut că acțiunea ce a format obiectul Dosarului nr. 268/29/2011 al aceleiași

instanțe a fost întemeiată pe dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, iar din

interpretarea art. 14 alin. (6) rezultă implicit că interdicția se referă la cereri

de suspendare succesive formulate în condițiile art. 14 alin. (1).

În prezenta cauză, temeiul

juridic este diferit, acțiunea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 15 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004, iar cererea de suspendare a fost promovată o dată cu acțiunea

în anulare a actelor administrative, dar formulată separat, potrivit tezei ultime

a alineatului menționat.

Totodată, a reținut că

susținerile pârâtului se confirmă, în sensul că motivele ce susțin cererea de suspendare

sunt identice cu cele formulate în acțiunea inițială, respinsă de Curtea de Apel

Timișoara prin sentința nr. 130 din 22 martie 2011 și rămasă irevocabilă prin decizia

nr. 3705 din 24 iunie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care recursul

declarat de reclamant împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat, ceea

ce înseamnă că nu mai pot fi analizate aceleași motive care au fost deja examinate

de instanță, în privința lor existând putere de lucru judecat, chiar dacă temeiul

juridic invocat este diferit din punct de vedere formal.

În acest context, s-a

reținut că pot fi examinate decât motivele invocate în cuprinsul precizărilor depuse

de reclamant la termenul din 9 iunie 2011, însă nici aceste motive nu sunt de natură

să conducă la o îndoială serioasă asupra legalității actelor administrative a căror

suspendare se solicită.

Sub acest aspect, a constatat

că aceste motive reprezintă, parțial, o dezvoltare a argumentelor aduse în sprijinul

motivelor de suspendare invocate inițial, respectiv, necompetența organelor de cercetare

cu privire la actele premergătoare emiterii celor două dispoziții și aspectele de

nelegalitate a Ordinului nr. 400/2004, pentru care a fost invocată sancțiunea inexistenței

pentru nepublicarea în M. Of., motive deja analizate.

În plus, argumentele ce

susțin aceste motive de nelegalitate sunt contradictorii, reclamantul susținând

pe de-o parte, că ordinul menționat nu este publicat conform art. 10 din Legea

nr. 24/2000, deci implicit, nu produce efecte juridice, și că procedura de cercetare

pe care o instituie este discriminatorie, iar pe de altă parte invocă nerespectarea

unor dispoziții din același ordin, în desfășurarea procedurii interne de cercetare

disciplinară.

Nici celelalte motive

de ordin formal, a apreciat instanța, nu constituie împrejurări de fapt și de drept

care să fundamenteze cazul bine justificat, respectiv, identitatea încheierii

nr. 51.264 din 11 ianuarie 2011, ca act premergător dispoziției de sancționare,

cu raportul ofițerului, câtă vreme nu s-au invocat motive concrete de nelegalitate

ale acestei încheieri.

În ceea ce privește lipsa

avizului conform al procurorului general, potrivit art. 6 din Legea nr. 364/2004,

acesta nu se impunea atât timp cât aceste dispoziții redate chiar de reclamant se

referă la eliberarea polițiștilor din funcțiile structurilor judiciare or, reclamantul

a rămas să funcționeze în cadrul acestor structuri, fiind doar trecut pe o funcție

inferioară.

În ceea ce privește pretinsa

discriminare rezultând din modul în care alte persoane nu au fost cercetate sau

sancționate pentru săvârșirea acelorași fapte imputate reclamantului, instanța a

reținut, pe de-o parte, faptul că reclamantul nu dovedește cu date concrete existența

unui tratament diferențiat, iar pe de altă parte, o posibilă discriminare ar constitui

un motiv de netemeinicie și nu de nelegalitate a acelorași acte administrative.

Cât privește „ingerința

în viața privată” prin lezarea reputației, integrității, a imaginii personale și

profesionale, decurgând din mediatizarea excesivă a faptelor reclamantului, s-a

reținut că o analiză din acest punct de vedere este exclusă, cât timp acesta nu

a depus materialele de presă care i-au afectat imaginea, așa cum susține și nici

nu a probat efectele acestei mediatizări asupra sa și familiei sale.

A apreciat instanța că

nu este suficient a se invoca încălcarea unor drepturi pentru susținerea cazului

bine justificat, ci încălcarea drepturilor trebuie să fie „aparent flagrantă”, potrivit

jurisprudenței instanței supreme în materie.

În fine, referitor la

argumentele suplimentare pentru susținerea pagubei iminente, respectiv, pericolul

concedierii ca urmare a punerii la dispoziție, pentru absența funcțiilor vacante

de nivelul celei pe care a fost retrogradat și posibilitatea încheierii premature

a carierei sale, nici acestea nu se circumscriu prevederilor art. 2 alin. (1)

lit. ș) din Legea nr. 554/2004, atât timp cât nu este vorba despre un prejudiciu

iminent, în sensul jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Referitor la faptul că,

prin diminuarea semnificativă a veniturilor reclamantului îi este afectat dreptul

la salariu, echivalând cu o privare de proprietate și cu o expropriere de fapt,

potrivit jurisprudenței C.E.D.O., s-a constatat că nici această susținere nu poate

fi reținută, câtă vreme reclamantul nu a fost privat în totalitate de drepturile

bănești, beneficiind în continuare de indemnizația aferentă postului oferit, iar

sporurile aferente funcției superioare din care a fost retrogradat nu reprezintă

un drept de creanță în sensul aceleiași jurisprudenței, mai ales că măsura trecerii

pe o funcție inferioară ce a determinat diminuarea drepturilor salariale este aparent

legală.

Împotriva sentinței

nr. 303 din 12 iulie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ

și fiscal, apreciată ca nelegală și netemeinică, a declarat recurs reclamantul invocând

ca temei legal dispozițiile art. 304 pct. 6, pct. 7, pct. 9 și art. 304

1

din C. proc. civ.

În argumentarea motivului

de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 6 din C. proc. civ. se aduc critici sentinței

atacate în sensul că instanța s-a antepronunțat asupra a ceea ce nu s-a cerut prin

acțiune, respectiv asupra cererii în anularea actelor administrative, pendinte pe

rolul aceleiași instanțe, reținând că motivele invocate în această cerere sunt contradictorii

și că măsura trecerii pe o funcție inferioară este aparent legală.

În susținerea motivului

de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., recurentul arată

că hotărârea cuprinde motive contradictorii întrucât deși a respins excepția inadmisibilității

acțiunii invocată în cauză, ulterior a revenit asupra considerentelor și a dat eficiență

puterii de lucru judecat conform sentinței civile nr. 130 din 22 martie 2011 pronunțată

în Dosarul nr. 268/29/2011 irevocabilă prin respingerea recursului.

De asemenea, se menționează

că în considerentele sentinței recurate se face trimitere la existența puterii de

lucru judecat invocată de pârât prin notele scrise, fără ca această excepție să

fie pusă în discuția părților, apreciindu-se că aceasta este și neîntemeiată.

Recurentul-reclamant arată

și faptul că nu a fost motivată în fapt și în drept hotărârea primei instanțe, astfel

cum prevăd dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul

de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., recurentul susține

că hotărârea este lipsită de temei legal și a fost dată cu aplicarea greșită a legii,

întrucât prin probele administrate s-a dovedit atât cazul bine justificat cât și

prevenirea unei pagube iminente, însă instanța de fond nu a analizat fondul cauzei,

rezumându-se a face trimitere la considerentele unei alte hotărâri.

Intimatul Inspectoratul

General al Poliției Române a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea

recursului ca nefondat, apreciind sentința recurată ca legală și temeinică, combătând

criticile recurentului-reclamant și arătând că în cauză nu sunt incidente dispozițiile

art. 304 pct. 6, pct. 7 și pct. 9 din C. proc. civ.

De asemenea, se menționează

că nu a invocat excepția puterii lucrului judecat, cum greșit susține recurentul,

precum și faptul că la momentul actual recurentul ocupă funcția de ofițer specialist

I în cadrul Inspectoratului de Poliție Județeană Arad, beneficiind de drepturile

salariale aferente acestei funcții.

recurs

Înalta Curte analizând

recursul în raport de motivele invocate, de înscrisurile depuse la dosarul cauzei,

de susținerile părților, de dispozițiile legale incidente, apreciază că acesta este

nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Motivul de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 6 din C. proc. civ. nu este fondat.

În cadrul procedurii suspendării

executării unui act administrativ, este permisă cercetarea sumară a aparenței dreptului

legitim vătămat printr-un act administrativ pentru care se solicită suspendarea

executării pe motiv că există o îndoială serioasă asupra legalității acestuia.

După cum se constată,

instanța de fond, investită cu soluționarea cererii de suspendare întemeiată pe

dispozițiile art. 15 din Legea nr. 554/ 2004, cu modificările și completările ulterioare,

s-a pronunțat asupra acestei cereri fără a prejudeca fondul cauzei ci doar a făcut

referiri la aparența de legalitate a actului a cărui suspendare a executării s-a

cerut în contextul în care a analizat îndeplinirea condiției referitoare la „cazul

bine justificat”, care este una din condițiile cumulative ce trebuie îndeplinite

pentru a fi admisă o cerere de suspendare a executării actului administrativ.

Cum instanța s-a pronunțat

numai asupra cererii de suspendare a executării actelor administrative menționate

de recurent și nu asupra fondului cauzei, având ca obiect anularea acestora, nu

este incident motivul de recurs de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 6 din

C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. nu este fondat întrucât hotărârea recurată

respectă cerințele prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., fiind

menționate în cuprinsul acestuia motivele de fapt și de drept care au format convingerea

instanței și pe cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Nu există nici motive

contradictorii în considerentele hotărârii atacate cu privire la excepția inadmisibilității

acțiunii. În mod corect instanța a respins această excepție cu motivarea că cele

două acțiuni formulate de reclamant au temei juridic diferit, respectiv art. 14

și art. 15 din Legea nr. 554/2004, analizând cererea de suspendare a executării

actelor administrative formulată de reclamant în raport de celelalte motive care

nu au făcut obiectul cererii de suspendare întemeiată pe art. 14 din actul normativ

menționat, soluționată irevocabil prin decizia nr. 3075 din 24 iunie 2011, tocmai

pentru a nu aduce atingere puterii de lucru judecat care ar fi avut drept consecință

respingerea actualei cereri de suspendare.

De altfel, în cauză, nu

este reală afirmația potrivit căreia intimatul-pârât a invocat excepția puterii

lucrului judecat, fapt precizat și în întâmpinarea la recursul formulat. Nefiind

formulată o astfel de excepție, sunt nefondate criticile referitoare la faptul că

această excepție nu a fost pusă în discuția părților.

În ceea ce privește motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. potrivit căruia „hotărârea

este lipsită de temei legal și a fost dată cu aplicarea greșită a legii”, instanța

de recurs îl apreciază ca fiind nefondat.

Potrivit art. 14

alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea

unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice

care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate

să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ

unilateral până la pronunțarea instanței de fond”.

Conform art. 15 alin.

(1) din aceeași Lege, suspendarea executării actului administrativ unilateral poate

fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute la art. 14 și prin cererea

adresată instanței competente pentru anularea, în tot sau în parte a actului atacat,

care poate fi dispusă până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei.

Deci, pentru a admite

o cerere de suspendare a executării unui act administrativ întemeiată pe art. 15

alin. (1) din Legea nr. 554/2004 care este, ca regulă generală, executoriu din oficiu,

instanța de fond trebuie să constate și să motiveze îndeplinirea cumulativă a celor

două condiții cerute de art. 14 alin. (1) menționat, suspendarea executării unui

act administrativ fiind o măsură excepțională.

Îndeplinirea condițiilor

cazului bine justificat și a iminenței unei pagube sunt supuse aprecierii judecătorului,

care efectuează o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza circumstanțelor

de fapt și de drept ale cauzei. Acestea trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare

a prezumției de legalitate și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube

în cazul particular supus evaluării.

Cazul bine justificat

este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o împrejurare

legată de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă asupra

legalității actului administrativ.

Îndoiala serioasă asupra

legalității actului administrativ trebuie să rezulte cu ușurință în urma unei cercetări

sumare a aparenței dreptului.

După cum se constată,

prima instanța soluționând cererea de suspendare a apreciat în mod corect a apreciat

că în cauză nu este îndeplinită condiția referitoare la „cazul bine justificat”

întrucât recurentul-reclamant nu a reușit să dovedească împrejurări legate de starea

de fapt și de drept care să răstoarne prezumția de legalitate a actelor administrative

a căror suspendare se solicită.

În jurisprudența sa constantă,

secția de contencios administrativ și fiscal, a Înaltei Curți a reținut că pentru

conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ,

instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care

se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și

limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care

au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de

care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări

vădite, de fapt sau/și de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă

cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reținute de Înalta Curte

ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea

competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate

neconstituționale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului

administrativ în calea recursului administrativ.

Mai mult, nici în cuprinsul

motivelor de recurs nu se menționează care sunt dovezile referitoare la îndeplinirea

acestei condiții care nu au fost analizate corect de prima instanță.

Cât privește criticile

referitoare la îndeplinirea condiției pagubei iminente, astfel cum aceasta este

definită în art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 Înalta Curte constată,

de asemenea, că argumentele reținute în sentința atacată sunt fondate, pentru că

paguba iminentă nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată, prin probe

concludente.

Nu a fost contestată situația

menționată în întâmpinare de intimatul-pârât potrivit căreia recurentul ocupă în

prezent o funcție de ofițer specialist I și beneficiază de drepturile salariale

aferente acestei funcții .

Recurentul-reclamant nu

a administrat nici un fel de probă de natură să formeze convingerea instanței în

sensul iminenței unei pagube materiale greu sau imposibil de înlăturat ulterior

în cazul în care în final actul ar fi anulat, astfel încât să se circumscrie caracterului

de excepție al suspendării executării actului administrativ, conform fizionomiei

pe care legea în prezent în vigoare o conferă acestei instituții juridice.

Mai mult, îndeplinirea

condiției prevenirii unei pagube iminente nu este dovedită și demonstrată prin simpla

susținere că diminuarea drepturilor salariale conduce la producerea unui prejudiciu

în patrimoniul acestuia, întrucât astfel s-ar ajunge la concluzia că această cerință

este presupusă în majoritatea actelor administrative, ceea ce ar contraveni caracterului

de excepție al instituției suspendării executării actelor administrative în reglementarea

Legii nr. 554/2004.

În concluzie, în raport

de cele reținute mai sus, instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică.

Având în vedere toate

considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a din

C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările

ulterioare, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de către M.G.S. împotriva

sentinței nr. 303 din 12 iulie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 noiembrie

2011.