ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5565/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr.

4623 din 1 iulie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul T.V. în contradictoriu cu

pârâtul Ministerul Administrațiilor și Internelor și a dispus suspendarea

Ordinului Ministerului Administrației și Internelor din 6 iunie 2011 până la

pronunțarea instanței de fond.

Pentru a se pronunța

astfel, Curtea de apel a apreciat, pe baza înscrisurilor depuse la dosarul cauzei,

că cererea de suspendare formulată de reclamant îndeplinește cumulativ

condițiile impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, apreciază

instanța de fond că măsura provizorie solicitată de reclamant se justifică prin

existența în cauză a unor împrejurări legate de starea de fapt și de drept de

natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului

administrativ conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.

În acest sens, reține

instanța de fond că în raportul Corpului de Control al Ministrului din 7

aprilie 2011 s-au reținut, în sarcina reclamantului, două fapte culpabile

constând în neîntocmirea întâmpinării pentru termenul din 25 noiembrie 2010 în Dosarul

civil nr. 39759/3/2007 și întocmirea delegației de reprezentare a consilierului

juridic din cadrul Academiei de Poliție A.I.C. București în ziua termenului

stabilit de instanță pentru judecată, reținându-se pentru cea de-a doua faptă

încălcarea dispozițiile art. 3, art. 7 pct. 10, art. 16 și art. 17 lit. a) din

Instrucțiunile Ministerului Administrației și Internelor nr. 1111/2005 privind

activitatea de asistență juridică în Ministerului Administrației și Internelor

iar în ordinul a cărui suspendare se cere s-a reținut încălcarea prevederilor

art. 13 alin. (2) din Legea nr. 514/2003 privind organizarea și exercitarea

profesiei de consilier juridic.

Instanța de fond a considerat

că prin schimbarea temeiului de drept al aplicării sancțiunii există indicii cu

privire la nelegalitatea actului administrativ în discuție, acesta reprezentând

alături de interesul său legitim un caz bine justificat.

Cealaltă condiție impusă

de dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 modificată și republicată

referitoare la paguba iminentă ce s-ar produce reclamantului prin executarea actului

contestat, a fost considerată de asemenea îndeplinită în cauză, în considerarea

definiției prevăzute în art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 554/2004, respectiv

prejudiciu material viitor și previzibil ce ar afecta cariera reclamantului, fiindu-i

îngrădit accesul pentru ocuparea unei funcții de conducere, precum și criteriile

pe care Ministerul Administrației și Internelor le va stabili la încetarea raporturilor

de serviciu ca urmare a disponibilizărilor.

Împotriva sentinței nr.

4623 din 1 iulie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Administrațiilor și Internelor,

în temeiul art. 304

1

din C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susținut,

în esență, următoarele:

Consideră recurentul că

hotărârea instanței de fond este nelegală și netemeinică în condițiile în care nu

au fost administrate probe din care să rezulte îndeplinirea condițiile prevăzute

de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, susține recurentul

că în mod neîntemeiat instanța de fond a reținut îndeplinirea condiției cazului

bine justificat, în condițiile în care ordinul contestat prin care intimatul a fost

sancționat disciplinar, în urma cercetării prealabile realizate în baza Ordinului

Ministerului Administrației și Internelor din 22 martie 2011, cu mustrare scrisă

pentru săvârșirea abaterii disciplinare de neglijență manifestată în îndeplinirea

atribuțiilor de serviciu sau a dispozițiilor primite de la șefii ierarhici, a fost

emis cu respectarea tuturor prevederilor legale incidente, iar intimatul nu a administrat

probe de natură a răsturna prezumția de legalitate a respectivului act administrativ.

Așa încât consideră recurentul

că în mod nelegal, instanța de fond a considerat că susținerile făcute în conținutul

cererii de către intimat ar putea constitui motive suficiente pentru înlăturarea

prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ contestat.

Referitor la îndeplinirea

condiției privind iminența producerii unei pagube, susține recurentul că instanța

de fond a considerat în mod greșit că iminența producerii unei asemenea pagube ar

rezulta din îngrădirea accesului pentru ocuparea unei funcții de conducere, în condițiile

în care intimatul nu și-a manifestat dorința, până în prezent de a participa la

vreun concurs pentru ocuparea unei funcții de conducere iar in cazul unei astfel

de opțiuni ar putea beneficia de dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Ordinul Ministerului

Administrației și Internelor nr. 400/2004 potrivit cărora în categoria recompenselor

morale și materiale ce pot fi acordate polițiștilor este inclusă și ridicarea unei

sancțiuni disciplinare.

În ceea ce privește aprecierea

pagubei iminente prin prisma criteriilor pe care Ministerul Administrației și Internelor

le va stabili la încetarea raporturilor de serviciu ca urmare a disponibilizărilor

arată recurentul că acestea nu mai sunt de actualitate întrucât erau cuprinse ca

și soluție normativă într-o inițiativă legislativă respinsă de Parlament.

de recurs

Analizând actele și lucrările

dosarului, în raport de motivele invocate și de prevederile art. 304, Înalta Curte

constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele

considerente:

Înalta Curte va înlătura

toate criticile din recurs referitoare la nelegalitatea și netemeinicia soluției

pronunțate de Curtea de apel, critici care se circumscriu motivului de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., constatând că în mod corect instanța de fond

a apreciat că în cauză sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 14

din Legea contenciosului administrativ.

Înainte de a analiza în

concret criticile formulate pe fondul cererii de suspendare, Înalta Curte, reamintește

că în mod constant în jurisprudența sa a reținut că din interpretarea coroborată

a prevederilor art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004, rezultă că este incontestabil

faptul că suspendarea executării actului administrativ, care se circumscrie noțiunii

de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul

la care instanța competentă va cenzura legalitatea lui, constituie o măsură de excepție,

presupunând dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ

aplicabil actului atacat, pe baza cărora să se poată reține îndeplinirea cumulativă

a celor două condiții prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul

bine justificat și iminența pagubei, astfel cum sunt definite prin art. 2 lit. ș)

și t) din aceeași Lege

În acest sens, analizând

hotărârea atacată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că probele

administrate în cauză oferă indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate

de care se bucură actul administrativ contestat și fac verosimilă iminența producerii

unei pagube, dificil de reparat, în cazul particular supus evaluării, așa încât

consideră ca fiind neîntemeiate toate criticile formulate de recurentul-pârât pe

fondul cererii de suspendare.

Astfel, Înalta Curte constată

că în mod justificat instanța de fond a reținut ca fiind îndeplinită condiția existenței

unui caz bine justificat, în sensul art. 14 din Legea contenciosului administrativ,

în condițiile în care din analiza sumară a conținutului Ordinului Ministerului Administrației

și Internelor din 6 iunie 2011 și a raportului de cercetare disciplinară din 7

aprilie 2011, în raport cu criticile expuse prin cererea de suspendare, cu Instrucțiunile

nr. 111/2005 și văzând și adresa din 12 iulie 2011 emisă de Direcția Generală Management

Resurse Umane, se pot observa aparente indicii de nelegalitate cu privire la modul

în care s-a dispus sancționarea disciplinară a intimatului-reclamant.

Cazul bine justificat

nu poate fi argumentat prin invocarea unor aspecte ce țin de legalitatea actului

administrative, întrucât acestea vizează fondul actului, care se analizează numai

în cadrul acțiunii în anulare. Prin urmare, susținerile recurentului-pârât referitoare

la emiterea ordinului contestat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 360/2002

privind Statutul polițistului și a Ordinului Ministerului Administrației și Internelor

nr. 400/2004 privind regimul disciplinar al personalului din cadrul Ministerului

Administrației și Internelor pot fi apreciate doar cu ocazia analizei fondului actului

și nu în procedura sumară de cercetare a actului administrative realizată pe baza

unei cereri de suspendare a executării.

Totodată, susținerea intimatului-reclamant,

însușită de judecătorul fondului, potrivit căreia actul contestat este de natură

a-i afecta cariera profesională, prin îngrădirea accesului la o eventuală procedură

de numire într-o funcție de conducere, este suficientă pentru a demonstra iminența

producerii unei pagube, în sensul art. 14 din Legea contenciosului administrativ,

fără a fi necesară manifestarea intenției de participare efectivă la o astfel de

procedură, cum în mod greșit se susține prin cererea de recurs. Sub acest aspect

sunt lipsite de relevanță și referirile recurentului-pârât la dispozițiile art.

14 alin. (2) din Ordinul Ministerului Administrației și Internelor nr. 400/2004,

în condițiile în care ridicarea unei sancțiuni disciplinare ca și recompensă morală

este o vocație și nu un drept al polițistului.

Pentru toate aceste considerente,

constatând că sentința pronunțată de instanța de fond este legală și temeinică și

nu există motive pentru casarea sau modificarea acesteia, recursul se privește ca

nefondat și în baza art. 312 din C. proc. civ., urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Ministerul Administrațiilor

și Internelor, împotriva sentinței civile nr. 4623 din 1 iulie 2011 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 noiembrie

2011.