ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1672/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința Civilă nr. 214/F/CA din 15

octombrie 2010, Curtea de Apel Alba-Iulia, secția de contencios administrativ și

fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul B.H.G. în contradictoriu cu

pârâții Inspectoratul General al Poliției Române și Ministerul Administrației

și Internelor și, în consecință, a suspendat executarea Dispoziției nr. 2563

din 31 mai 2010, emisă de pârâtul Inspectoratul General al Poliției Române până

la soluționarea irevocabilă a cauzei.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin dispoziția contestată

reclamantul a fost sancționat disciplinar cu destituirea din poliție, întrucât

s-a reținut în sarcina sa săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 12

alin. (1) lit. a) teza II, b) și k) teza I și IV din Ordin M.A.I. nr. 400/2004.

Prima instanță a

apreciat că, pe de o parte, există îndoieli cu privire la conținutul actului

normativ în baza căruia a fost administrată sancțiunea disciplinară, existând

îndoială asupra legalității dispoziției contestate, iar, pe de altă parte,

reclamantul este expus unui prejudiciu iminent prin lipsirea sa de venitul

corespunzător exercitării funcției publice ocupate, în condițiile în care are

contractat și un credit imobiliar.

Împotriva acestei

sentințe a formulat recurs, în termenul legal, pârâtul Inspectoratul General al

Poliției Române, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Este cunoscut că

printre caracteristicile regimului juridic al suspendării actului

administrativ, esențial este caracterul de excepție a acestei operațiuni

juridice prin intermediul căreia se realizează o întrerupere a producerii de

efecte juridice, determinat de caracterul executoriu din oficiu al actului

administrativ, ceea ce semnifică faptul că imposibilitatea executării acestuia

trebuie să fie legitimată de situații speciale și în limitele acelor situații.

Aspectele reținute de

instanța de fond nu creează o îndoială serioasă asupra legalității actului

administrativ, conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.

Deși instanța de fond

afirmă că există diferențe între exemplarul broșat al Ordinului nr. 400/2004 al

Ministrului Administrației și Internelor și exemplarul „posibil original” al

acestui ordin, reține că diferențele privesc intrarea în vigoare a ordinului și

numărul de pagini, diferențe fără relevanță, în condițiile în care instanța nu

a reținut existența unor deosebiri de conținut al acelui ordin.

Instanța de fond a

mai reținut greșit că reclamantul beneficiază de ocrotirea oferită de Legea nr.

571/2004. Pentru a beneficia de protecția acestui act normativ, conform art. 7

din lege, trebuie să solicite acest lucru în fața Comisiei de disciplină. Or, reclamantul

nu a invocat că apariția sa neautorizată în mass-media ar fi reprezentat o

avertizare în interes public pentru a beneficia de prevederile actului normativ

mai sus citat. Doar în cuprinsul contestației administrative împotriva

dispoziției de sancționare, acesta a invocat Legea nr. 571/2004, în sensul că a

susținut în fața Consiliului de disciplină să fie invitată presa, solicitare care

i-ar fi fost refuzată, fără însă să se fi consemnat această împrejurare.

Dreptul la apărare al

pârâtului a fost încălcat prin restituirea celor două rapoarte „secret de

serviciu” care ar fi demonstrat veridicitatea apărărilor formulate, însă

judecătorul cauzei s-a pronunțat pe cererea de suspendare fără să aștepte

răspunsul cu privire la declasificarea documentelor în cauză.

Pe de altă parte, aspectele

semnalate de intimat în mass-media nu îndeplinesc condițiile unei avertizări în

interes public, cele relatate de acesta în cadrul emisiunii „Ora de foc” difuzată

de postul Realitatea TV fiind doar simple afirmații, nesusținute de probe. De

asemenea, aspectele semnalate nu reprezintă încălcări ale legii în cadrul

instituției publice și nici nu privesc interesul public.

Cu privire la

percepția intimatului despre evaluarea sa profesională și ca dovadă că aceasta

nu se realizează așa cum afirmă doar după numărul de amenzi, relevantă este întrebarea

nr. 13 din procesul-verbal de ședință al Consiliului de disciplină, cu privire

la acordarea calificativului „nesatisfăcător” în cursul anului 2009.

În cauză nu este îndeplinită

nici condiția existenței unei pagube iminente. Este de observat că, în cazul de

față, o eventuală hotărâre judecătorească de anulare a actului administrativ

poate remedia consecințele executării prin recalcularea și restituirea

drepturilor salariale. În privința Convenției de credit din 6 septembrie 2007,

pentru suma de 25.000 lei, trebuie observat că intimatul nu a depus dovezi că

el sau membri familiei sale nu obțin alte venituri, ori conform declarației

sale de avere acesta deține teren intravilan, casă de vacanță, trei motociclete

și un autoturism.

Recomandarea nr. R(89)8

din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei,

invocată de instanța de fond, impune cerința ca executarea actului

administrativ să fie de natură a produce pagube grave, dificil de reparat, pe

când în cazul de față o eventuală hotărâre judecătorească de anulare a actului

administrativ poate remedia consecințele executării, respectiv punerea

intimatului în situația anterioară.

Examinând sentința

atacată prin prisma criticilor formulate, precum și în temeiul art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru

argumentele expuse în continuare.

Este

de principiu că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate,

prezumție care, la rândul său se bazează pe prezumția de autenticitate și de

veridicitate, de unde decurge că a nu executa un act administrativ emis în baza

legii

echivalează cu a nu executa legea.

Pentru aceasta, suspendarea executării unui act

administrativ nu poate

fi ordonată de judecătorul de contencios administrativ decât în situații de

excepție, cu observarea strictă a îndeplinirii exigențelor legale, astfel cum

sunt precizate în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Curtea

constată că în art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004

sunt precizate condițiile în care judecătorul cauzei poate dispune suspendarea

executării actului administrativ contestat, textul legal amintit enumerând trei

condiții cumulative: a) condiția declanșării procedurii administrative prealabile,

b) condiția cazului bine justificat și c) condiția prevenirii unei pagube

iminente.

Art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ

nr. 554/2004 are următorul

conținut: „în cazuri bine justificate și pentru

prevenirea unei pagube iminente, după

sesizarea,

în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității

ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței

competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral

până la pronunțarea instanței de fond. în cazul în care persoana vătămată nu

introduce acțiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea

încetează de drept și fără nicio formalitate."

În ceea ce privește condiția cazului bine justificat,

Curtea observă că, această

exigență legală trebuie interpretată în sensul descris în

art. 2 lit. t) din Legea

contenciosului

administrativ nr. 554/2004. Prin cazuri bine justificate se precizează în

textul

legal mai sus menționat, se înțeleg „împrejurările legate de starea de fapt și

de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința

legalității actului administrativ".

Referitor

la condiția iminenței producerii unei pagube, de asemenea,

l

egea contenciosului administrativ

conține o definiție a ei.

î

n

termenii art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004, prin pagubă iminentă se

înțelege „prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea

previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu

public".

În speță, judecătorul

fondului a reținut îndeplinirea condițiilor pentru suspendarea judiciară a

actelor administrative, recurentul criticând soluția primei instanțe în

privința cazului bine justificat și a iminenței producerii unei pagube.

În privința condiției

definite în art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că în

mod corect prima instanță a reținut că nu este îndeplinită. Cu ocazia

examinării satisfacerii acestei cerințe legale, judecătorul de contencios

administrativ nu poate să facă o examinare pe fond a legalității actului

administrativ contestat, ci în mod obligatoriu trebuie să se limiteze la o

simpla „pipăire” a fondului. Scopul acestei analize se rezumă doar la a

constata dacă există argumente juridice aparent valabile în contestarea

legalității actului, care să creeze o îndoială serioasă în privința

conformității acestuia cu legea în a cărui executare a fost emis/adoptat . Sub

acest aspect, prima instanță a reținut existența unor iregularități în privința

Ordinului nr. 400/2004, de natură a crea îndoieli în privința actului

administrativ normativ amintit, ceea ce satisface cerința legală definită în art.

2 lit. t) din Legea nr. 554/2004.

Or, critica

recurentului vizează în principal chestiuni ce țin de fondul cauzei, care sunt de

competența exclusivă a judecătorului învestit cu acțiunea principală ce vizează

anularea actului administrativ și care nu pot fi examinate în cadrul recursului

în prezenta cauză. Astfel, din perspectiva art. 14 din Legea contenciosului

administrativ și a motivelor reținute de judecătorul fondului cu privire la

cazul bine justificat, sunt irelevante argumentele dezvoltate de recurent referitoare

la neincidența în speță a prevederilor Legii nr. 571/2004, precum și cu privire

la netemeinicia afirmațiilor reclamantului făcute în cadrul emisiunii „Ora de

foc” din data de 31 martie 2010, toate acestea putând fi examinate doar de

judecătorul învestit cu acțiunea principală.

Contrar celor

susținute de recurent, acestuia nu i-a fost încălcat dreptul la apărare în

condițiile în care înscrisurile de care intenționa să se folosească nu au fost

declasificate până la pronunțarea primei instanțe, neputând fi luate în

considerare probe care să nu respecte garanțiile conferite de art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, așa cum bine a reținut judecătorul

fondului.

În privința condiției

pagubei iminente, de asemenea, corect prima instanță a reținut că și această

cerință este îndeplinită.

e

xecutarea

actului administrativ îl lipsește de venituri pe reclamant, acesta fiind pus în

imposibilitate, de asemenea, de a onora obligațiile care îi incumbă în baza Convenției

de credit din 6 septembrie 2007. Referitor la critica din recurs, de remarcat

că bunurile la care se referă recurentul nu sunt producătoare de venituri, astfel

că nu se poate reține că prin executarea actului administrativ intimatul nu ar

fi prejudiciat.

Îndeplinirea cerinței

pagubei iminente trebuie raportată la punerea în executare a actului

administrativ, din perspectiva îndeplinirii acesteia fiind lipsit de relevanță

că o eventuală hotărâre judecătorească favorabilă reclamantului de soluționare

a acțiunii principale ar reprezenta remediul pentru paguba pricinuită de

executarea actului.

Recomandarea nr. R(89)8

din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei este un

document fără un conținut manifest normativ, ci are caracter de recomandare,

astfel că nu poate reprezenta o bază juridică a susținerilor recurentului.

Față de cele ce

preced, reținând ca hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, Înalta

Curte va respinge ca nefondat recursul reclamantei, potrivit art. 312 alin. (1)

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

formulat de către recurentul-pârât Inspectoratul General al Poliției Române

împotriva sentinței civile nr. 241/F/CA din 15 octombrie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 22 martie 2011.