ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1672/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința Civilă nr. 214/F/CA din 15 octombrie 2010, Curtea de Apel Alba-Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul B.H.G. în contradictoriu cu pârâții Inspectoratul General al Poliției Române și Ministerul Administrației și Internelor și, în consecință, a suspendat executarea Dispoziției nr. 2563 din 31 mai 2010, emisă de pârâtul Inspectoratul General al Poliției Române până la soluționarea irevocabilă a cauzei. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin dispoziția contestată reclamantul a fost sancționat disciplinar cu destituirea din poliție, întrucât s-a reținut în sarcina sa săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 12 alin. (1) lit. a) teza II, b) și k) teza I și IV din Ordin M.A.I.

nr. 400/2004. Prima instanță a apreciat că, pe de o parte, există îndoieli cu privire la conținutul actului normativ în baza căruia a fost administrată sancțiunea disciplinară, existând îndoială asupra legalității dispoziției contestate, iar, pe de altă parte, reclamantul este expus unui prejudiciu iminent prin lipsirea sa de venitul corespunzător exercitării funcției publice ocupate, în condițiile în care are contractat și un credit imobiliar. Împotriva acestei sentințe a formulat recurs, în termenul legal, pârâtul Inspectoratul General al Poliției Române, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Este cunoscut că printre caracteristicile regimului juridic al suspendării actului administrativ, esențial este caracterul de excepție a acestei operațiuni juridice prin intermediul căreia se realizează o întrerupere a producerii de efecte juridice, determinat de caracterul executoriu din oficiu al actului administrativ, ceea ce semnifică faptul că imposibilitatea executării acestuia trebuie să fie legitimată de situații speciale și în limitele acelor situații. Aspectele reținute de instanța de fond nu creează o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ, conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.

Deși instanța de fond afirmă că există diferențe între exemplarul broșat al Ordinului nr. 400/2004 al Ministrului Administrației și Internelor și exemplarul „posibil original” al acestui ordin, reține că diferențele privesc intrarea în vigoare a ordinului și numărul de pagini, diferențe fără relevanță, în condițiile în care instanța nu a reținut existența unor deosebiri de conținut al acelui ordin. Instanța de fond a mai reținut greșit că reclamantul beneficiază de ocrotirea oferită de Legea nr. 571/2004. Pentru a beneficia de protecția acestui act normativ, conform art. 7 din lege, trebuie să solicite acest lucru în fața Comisiei de disciplină. Or, reclamantul nu a invocat că apariția sa neautorizată în mass-media ar fi reprezentat o avertizare în interes public pentru a beneficia de prevederile actului normativ mai sus citat.

Doar în cuprinsul contestației administrative împotriva dispoziției de sancționare, acesta a invocat Legea nr. 571/2004, în sensul că a susținut în fața Consiliului de disciplină să fie invitată presa, solicitare care i-ar fi fost refuzată, fără însă să se fi consemnat această împrejurare. Dreptul la apărare al pârâtului a fost încălcat prin restituirea celor două rapoarte „secret de serviciu” care ar fi demonstrat veridicitatea apărărilor formulate, însă judecătorul cauzei s-a pronunțat pe cererea de suspendare fără să aștepte răspunsul cu privire la declasificarea documentelor în cauză. Pe de altă parte, aspectele semnalate de intimat în mass-media nu îndeplinesc condițiile unei avertizări în interes public, cele relatate de acesta în cadrul emisiunii „Ora de foc” difuzată de postul Realitatea TV fiind doar simple afirmații, nesusținute de probe.

De asemenea, aspectele semnalate nu reprezintă încălcări ale legii în cadrul instituției publice și nici nu privesc interesul public. Cu privire la percepția intimatului despre evaluarea sa profesională și ca dovadă că aceasta nu se realizează așa cum afirmă doar după numărul de amenzi, relevantă este întrebarea nr. 13 din procesul-verbal de ședință al Consiliului de disciplină, cu privire la acordarea calificativului „nesatisfăcător” în cursul anului 2009. În cauză nu este îndeplinită nici condiția existenței unei pagube iminente. Este de observat că, în cazul de față, o eventuală hotărâre judecătorească de anulare a actului administrativ poate remedia consecințele executării prin recalcularea și restituirea drepturilor salariale.

În privința Convenției de credit din 6 septembrie 2007, pentru suma de 25.000 lei, trebuie observat că intimatul nu a depus dovezi că el sau membri familiei sale nu obțin alte venituri, ori conform declarației sale de avere acesta deține teren intravilan, casă de vacanță, trei motociclete și un autoturism. Recomandarea nr. R(89)8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, invocată de instanța de fond, impune cerința ca executarea actului administrativ să fie de natură a produce pagube grave, dificil de reparat, pe când în cazul de față o eventuală hotărâre judecătorească de anulare a actului administrativ poate remedia consecințele executării, respectiv punerea intimatului în situația anterioară.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate, precum și în temeiul art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele expuse în continuare. Este de principiu că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, prezumție care, la rândul său se bazează pe prezumția de autenticitate și de veridicitate, de unde decurge că a nu executa un act administrativ emis în baza legii echivalează cu a nu executa legea. Pentru aceasta, suspendarea executării unui act administrativ nu poate fi ordonată de judecătorul de contencios administrativ decât în situații de excepție, cu observarea strictă a îndeplinirii exigențelor legale, astfel cum sunt precizate în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Curtea constată că în art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt precizate condițiile în care judecătorul cauzei poate dispune suspendarea executării actului administrativ contestat, textul legal amintit enumerând trei condiții cumulative: a) condiția declanșării procedurii administrative prealabile, b) condiția cazului bine justificat și c) condiția prevenirii unei pagube iminente. Art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 are următorul conținut: „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.

în cazul în care persoana vătămată nu introduce acțiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept și fără nicio formalitate." În ceea ce privește condiția cazului bine justificat, Curtea observă că, această exigență legală trebuie interpretată în sensul descris în art. 2 lit. t) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Prin cazuri bine justificate se precizează în textul legal mai sus menționat, se înțeleg „împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ". Referitor la condiția iminenței producerii unei pagube, de asemenea, l egea contenciosului administrativ conține o definiție a ei.

î n termenii art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004, prin pagubă iminentă se înțelege „prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public". În speță, judecătorul fondului a reținut îndeplinirea condițiilor pentru suspendarea judiciară a actelor administrative, recurentul criticând soluția primei instanțe în privința cazului bine justificat și a iminenței producerii unei pagube. În privința condiției definite în art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanță a reținut că nu este îndeplinită. Cu ocazia examinării satisfacerii acestei cerințe legale, judecătorul de contencios administrativ nu poate să facă o examinare pe fond a legalității actului administrativ contestat, ci în mod obligatoriu trebuie să se limiteze la o simpla „pipăire” a fondului.

Scopul acestei analize se rezumă doar la a constata dacă există argumente juridice aparent valabile în contestarea legalității actului, care să creeze o îndoială serioasă în privința conformității acestuia cu legea în a cărui executare a fost emis/adoptat . Sub acest aspect, prima instanță a reținut existența unor iregularități în privința Ordinului nr. 400/2004, de natură a crea îndoieli în privința actului administrativ normativ amintit, ceea ce satisface cerința legală definită în art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004. Or, critica recurentului vizează în principal chestiuni ce țin de fondul cauzei, care sunt de competența exclusivă a judecătorului învestit cu acțiunea principală ce vizează anularea actului administrativ și care nu pot fi examinate în cadrul recursului în prezenta cauză.

Astfel, din perspectiva art. 14 din Legea contenciosului administrativ și a motivelor reținute de judecătorul fondului cu privire la cazul bine justificat, sunt irelevante argumentele dezvoltate de recurent referitoare la neincidența în speță a prevederilor Legii nr. 571/2004, precum și cu privire la netemeinicia afirmațiilor reclamantului făcute în cadrul emisiunii „Ora de foc” din data de 31 martie 2010, toate acestea putând fi examinate doar de judecătorul învestit cu acțiunea principală. Contrar celor susținute de recurent, acestuia nu i-a fost încălcat dreptul la apărare în condițiile în care înscrisurile de care intenționa să se folosească nu au fost declasificate până la pronunțarea primei instanțe, neputând fi luate în considerare probe care să nu respecte garanțiile conferite de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, așa cum bine a reținut judecătorul fondului.

În privința condiției pagubei iminente, de asemenea, corect prima instanță a reținut că și această cerință este îndeplinită. e xecutarea actului administrativ îl lipsește de venituri pe reclamant, acesta fiind pus în imposibilitate, de asemenea, de a onora obligațiile care îi incumbă în baza Convenției de credit din 6 septembrie 2007. Referitor la critica din recurs, de remarcat că bunurile la care se referă recurentul nu sunt producătoare de venituri, astfel că nu se poate reține că prin executarea actului administrativ intimatul nu ar fi prejudiciat. Îndeplinirea cerinței pagubei iminente trebuie raportată la punerea în executare a actului administrativ, din perspectiva îndeplinirii acesteia fiind lipsit de relevanță că o eventuală hotărâre judecătorească favorabilă reclamantului de soluționare a acțiunii principale ar reprezenta remediul pentru paguba pricinuită de executarea actului.

Recomandarea nr. R(89)8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei este un document fără un conținut manifest normativ, ci are caracter de recomandare, astfel că nu poate reprezenta o bază juridică a susținerilor recurentului. Față de cele ce preced, reținând ca hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul reclamantei, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de către recurentul-pârât Inspectoratul General al Poliției Române împotriva sentinței civile nr. 241/F/CA din 15 octombrie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 22 martie 2011.