ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5545/2011

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia sub nr. 956/57/2010, disjunsă la data de 01 septembrie 2010 și reînregistrată sub dosar nr. 956.2/57/2010, reclamantul B.F.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Inspectoratul General al Poliției Române și Ministerul Administrației și Internelor, ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză să se dispună: 1. suspendarea executării Dispoziției nr. 2564 din 31 mai 2010 emisă de Inspectorul general al Poliției Române până la soluționarea irevocabilă a acțiunii de fond; 2. anularea pentru nelegalitate a actului administrativ unilateral individual Dispoziția I.G.P.R. nr. 2564 din 31 mai 2010, prin care s-a dispus sancționarea sa disciplinară cu amânarea promovării în grade profesionale pe o durată de 2 ani; 3. aplicarea sancțiunii inexistenței ca act administrativ și a nulității absolute ca act juridic a Ordinului ministrului administrației și internelor nr. II/3212 din 25 iunie 2010, nesemnat de emitent - ministrul administrației și internelor B.V.; 4. aplicarea pârâtelor – ope legis - a pedepsei neluării în seamă, prevăzută imperativ de art. 139 alin. (1) C. proc. civ., cu privire la fiecare act administrativ în parte, în situația în care pârâtele nu pot face dovada cu exemplare originale a oricărui act administrativ individual sau normativ invocat; 5. aplicarea sancțiunii inexistenței ca act administrativ și a nulității absolute ca act juridic a Ordinului ministrului administrației și internelor nr. 400/2004; 6. constatarea de către instanță, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 194/2007 de modificare a Legii nr. 24/2000, studiind publicația M. Of. al României, Partea I, a inexistenței unui act normativ cu denumirea ordin, care să fi fost emis în baza și cu menționarea expresă a temeiului legal prevăzut de art. 60 alin. (1) din Legea nr. 360/2002,nefiind reglementate astfel competențele celor care aplică sancțiunile disciplinare, 7. obligarea pârâtelor la plata daunelor morale în sumă de 30.000 de euro. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, prin Dispoziția nr. 2564 din 31 mai 2010, a fost dispusă împotriva sa măsura disciplinară a amânării promovării în gradul profesional următor pe o perioadă de 2 ani, întrucât, în data de 31 martie 2010, împreună cu alți colegi de la Biroul Poliției Rutiere Sibiu, au dat curs unei invitații a reporterului postului Realitatea TV și, în cadrul emisiunii „Ora de foc”, într-un mod civilizat și solemn, a sesizat cetățenii României despre practica ilegală a introducerii planului la amenzi. Apreciază că sancțiunea este nelegală atât sub aspectul nerespectării cerințelor formale, cât și din punct de vedere al fondului. Susține reclamantul că nu i-au fost aduse la cunoștință pe bază de semnătură și nu i-au fost prezentate exemplarele originale ale Instrucțiunilor M.A.I. nr. 171 din 21 noiembrie 2001, privind desfășurarea activității de relații publice și ale Ordinului ministrului administrației și internelor nr. 319 din 19 septembrie 2002, privind mediatizarea datelor și informațiilor obținute în exercitarea atribuțiilor de serviciu, acestea nefiind publicate nici în M. Of. al României, Partea I, motiv pentru care nu există, potrivit Legii nr. 24/2000. Aceleași aspecte le invocă reclamantul și cu privire la Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 400/2004 privind regimul disciplinar al personalului din minister. Invocă reclamantul existența unor inadvertențe între variantele Ordinului ministrului administrației și internelor nr. 400/2004 depuse în cadrul procedurii judiciare. Reclamantul susține că sancțiunea ce i-a fost aplicată este nelegală, atâta timp cât el a acționat în cadrul conferit de Legea nr. 571/2004, beneficiind astfel de ocrotirea conferită de art. 4 lit. h) din acest act normativ, arătând și faptul că au mai existat cazuri similare de sancționare a polițiștilor care au acționat ca avertizori publici, iar sancțiunile respective au fost anulate cu ocazia soluționării recursului ierarhic. Totodată, susține reclamantul că nu i-a fost prezentată niciodată dovada cu înregistrarea video din 31 martie 2010 și nici nu s-a probat în vreun fel prejudiciul concret suferit de minister în urma avertizării publice realizate de reclamant și colegii săi. Aceleași argumente au fost invocate de reclamant și în dovedirea cerinței referitoare la cazul bine justificat în susținerea cererii de suspendare a executării. Referitor la cerința pagubei iminente, reclamantul a invocat faptul că are alte 2 cercetări disciplinare suspendate, iar această sancțiune va fi folosită ca element de circumstanțiere a gravității faptei. Prin memoriul depus la 06 octombrie 2010, reclamantul a solicitat să fie suspendat și Ordinul ministrului administrației și internelor nr. II/3213 din 25 iunie 2010 prin care a fost soluționat recursul ierarhic în procedura administrativă, pentru chestiunile expuse anterior.

Soluția primei instanțe Prin sentința civilă nr. 131 din 20 aprilie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia – secția de contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondată, acțiunea reclamantului, reținând, în esență, următoarele: Reclamantul a fost sancționat disciplinar cu amânarea promovării în gradul profesional următor pe o perioadă de 2 ani prin Dispoziția nr. 2564/2010 emisă de inspectorul general al Poliției Române, începând cu data de 31 mai 2010 întrucât s-a reținut în sarcina sa săvârșirea abaterilor disciplinare constând în „comportare necorespunzătoare în societate dacă se aduce atingere onoarei, probității profesionale a polițistului sau prestigiului instituției”, „neglijență manifestată în îndeplinirea dispozițiilor primite de la șefii ierarhici” și „încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri și interdicții stabilite de lege pentru polițiști” prevăzute de art. 12 alin. (1) lit. a) teza III, b) și k) teza I și IV din O.M.A.I. nr. 400/2004. S-a reținut în sarcina sa că, la data de 31 martie 2010, împreună cu alți agenți de poliție, a intervenit în direct în cadrul emisiunii „Ora de foc” difuzată de postul de televiziune Realitatea TV, furnizând unele date și informații obținute în desfășurarea activității de agent de poliție rutieră, deși nu era persoană autorizată să țină legătura cu mass-media, conform prevederilor ordinelor de linie. Totodată s-a reținut că demersul a fost realizat fără ca faptele să fie sesizate în niciun fel șefilor ierarhici sau organelor de control din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române, iar verificările ulterioare au demonstrat că afirmațiile reclamantului erau nereale și tendențioase. Reclamantul s-a adresat ministrului administrației și internelor cu contestație în procedura administrativă a recursului ierarhic contestația fiind respinsă prin Ordinul ministrului administrației și internelor nr. II/3213 din 25 iunie 2010. A reținut instanța de fond că procedura disciplinară a respectat prevederile Ordinului ministrului administrației și internelor nr. 400/2004. Față de susținerile reclamantului referitoare la inexistența ordinului respectiv, Curtea de apel a menționat, în urma analizei probatoriului administrat, că între exemplarul original și exemplarul broșat al ordinului există diferențe doar în ceea ce privește intrarea în vigoare (15 decembrie 2004 în cazul celui dintâi și 01 ianuarie 2005 în cazul celui de-al doilea), diferență care nu are efect asupra procedurii disciplinare desfășurată împotriva reclamantului în anul 2010, deoarece, la acel moment, actul era în vigoare. De asemenea, a stabilit instanța că exemplarul original al ordinului poartă viza de legalitate a directorului general al Direcției Generale Reglementări Juridice și Contencios din cadrul ministerului și este semnat de chestorul T.Z., înlocuitor al ministrului și delegat cu aceste atribuții prin ordin de serviciu, iar faptul că, în preambulul actului, nu se menționează că a fost emis în temeiul art. 59 alin. (2) și art. 69 alin. (3) din Legea nr. 360/2002 nu afectează existența actului. În ceea ce privește publicarea ordinului în M. Of. al României, Partea I, a reținut instanța că obligația de publicare a tuturor actelor administrative normative a fost introdusă în Legea nr. 24/2000, abia la data de 07 iulie 2007, prin Legea nr. 194/2007, deci ulterior emiterii ordinului la data de 29 octombrie 2004. Pentru aceleași argumente, a reținut instanța de fond că nu sunt afectate de pretinsa sancțiune a inexistenței nici Instrucțiunile ministrului administrației și internelor nr. 171 din 21 noiembrie 2001 și nici Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 319 din 19 septembrie 2002. Totodată, a reținut instanța că reclamantul a recunoscut că are cunoștință de conținutul actelor respective, întrucât a semnat fișa postului și a învățat interdicțiile ce-i sunt aplicabile atunci când s-a încadrat în poliție, fiind conștient că va fi sancționat pentru că a încălcat prevederile legale privind relația cu mass-media. Cu privire la criticile formale referitoare la modalitatea de comunicare a actelor contestate în cauză, instanța a reținut faptul că vicierea procedurii de comunicare a actelor nu poate avea ca efect anularea lor, ci doar inopozabilitatea, constatând, totodată, că reclamantul a primit cele două acte în modalitatea prevăzută de Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 400/2004, luând cunoștință de conținutul lor și urmând calea administrativă de atac și apoi calea judiciară, astfel că nu se poate reține nicio vătămare sub acest aspect. Relativ la criticile privitoare la conținutul materialului video, a reținut instanța că reclamantul a declarat că are cunoștință despre emisiunea respectivă, iar CD-ul se află în păstrarea sa de la primirea acestuia din 06 octombrie 2010, iar, pe de altă parte, a declarat că a luat cunoștință de conținutul raportului de cercetare prealabilă, având implicit cunoștință de faptele ce-i sunt imputate. În ce privește fondul cauzei, din analiza conținutului video al emisiunii „Ora de foc” din 31 martie 2010, instanța a constatat că reclamantul, împreună cu alți doi colegi din cadrul Biroului Poliției Rutiere Sibiu, a participat la un interviu, luat în fața sediului poliției din municipiul Sibiu, în cadrul căruia a făcut afirmații referitoare la 3 aspecte din activitatea sa: - stabilirea unui număr de amenzi care trebuia aplicat zilnic de către fiecare agent, indicând că era nevoie de 10 amenzi pentru obținerea calificativului zilnic „foarte bine”; - intervenția șefului său ierarhic în vederea nesancționării unui conducător auto surprins conducând sub influența băuturilor alcoolice; - impunerea măsurii neridicării permisului de conducere în vederea suspendării, în cazul trecerii pe culoarea roșie la semafor. Față de susținerile reclamantului în sensul că, în calitate de avertizor public, trebuia să beneficieze de ocrotirea conferită de art. 4 lit. h) din Legea nr. 571/2004, instanța a reținut că era necesar ca reclamantul să fi acționat cu bună-credință, adică afirmațiile făcute să aibă un suport probator. Din analiza mijloacelor de probă constând în „raportul cu constatările și concluziile rezultate în urma controlului tematic efectuat la I.P.J. Sibiu nr. S/145625 din 06 aprilie 2010”, instanța a constatat că reclamantul a avut acoperire în privința primei și a celei de-a treia afirmații, însă nu a reușit să dovedească afirmația referitoare la intervenția șefului ierarhic în activitatea agentului. În privința ultimului aspect, instanța a avut în vedere că martorul audiat, T.I., a confirmat faptul că a realizat serviciul de patrulare împreună cu reclamantul însă nu a indicat faptul că ar fi avut loc vreo intervenție telefonică supra acestuia în scopul evitării sancționării conducătorului auto oprit și testat cu aparatul etilotest. În acest context, a reținut instanța că intervenția televizată a reclamantului este lipsită de suport probator și, în lipsa unei soluții de condamnare a persoanei pretins vinovate de o astfel de imixtiune în activitatea sa, el a înțeles să transmită un mesaj neconform cu adevărul, respectiv acela că asupra agenților din Biroului Poliției Rutiere Sibiu se fac presiuni de către șefi pentru favorizarea diferitelor persoane cu poziție socială înaltă. Un astfel de mesaj eronat, de existență a unor fapte de corupție care însă nu s-au confirmat, este de natură să întrunească elementele abaterilor disciplinare de prevăzute de art. 12 alin. (1) lit. a) teza III, lit. b) și lit. k) teza I și IV din Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 400/2004, afectând în mod evident imaginea poliției rutiere. În consecință, Curtea de apel a apreciat că sancțiunea aplicată este legală, dispozițiile art. 4 lit. h) din Legea nr. 571/2004 nefiind exoneratoare de răspundere cu privire la acest aspect. În ceea ce privește petitul nr. 6 din cererea de chemare în judecată, instanța a reținut că este inadmisibil raportat la dispozițiile art. 1 și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Recursul promovat de reclamantul B.F.I. Împotriva sentinței civile nr. 131 din 20 aprilie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia – secția de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul B.F.I. Recurentul a solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii sale astfel cum a fost formulată, menționând că înțelege să reitereze susținerile prezentate în fața primei instanțe, vizând nesemnarea Ordinului M.A.I. nr. 11/3212 din 25 iunie 2010 de către cel ce l-a emis, împrejurarea că i-a fost comunicată o simplă copie și ne-emiterea unei decizii motivate de respingere a contestației sale. Recurentul a mai arătat că toate documentele ce au servit drept temei al sancționării sale (Instrucțiunile M.A.I. nr. 171 din 21 noiembrie 2001, Ordinul nr. 400/2004 și Ordinul nr. 3169 din 19 septembrie 2002) nu i-au fost prelucrate în cei trei ani de când își desfășoară activitatea la Biroul Poliției Rutiere Sibiu în funcția de agent de circulație. Cu referire la fondul cauzei, recurentul, reluând efectiv situația de fapt dezbătură și în fața instanței de fond, cu referire și la probatoriul administrat, incluzând declarația martorului despre care a susținut că a fost constrâns să nu declare tot ce s-a întâmplat, a solicitat completarea probatoriului cu martori dar și cu acte, constând în efectuarea unei analize la Biroul Rutier Sibiu în legătură cu media amenzilor aplicate, calificativele acordate raportat la contestațiile depuse, justificarea sancționării a încă patru ofițeri din cadrul I.P.J. Sibiu. Recurentul a solicitat judecarea recursului său în lipsă, potrivit art. 242 alin. (2) C. proc. civ. și nu a indicat nici un temei legal al căii de atac promovate. La data de 3 noiembrie 2011 recurentul a depus la dosar un înscris denumit „Precizări” prin care a arătat că dorește să reitereze două aspecte, primul cu referire la efectele nepublicării în M. Of. a Ordinului nr. 400/2004, pe baza căruia a fost cercetat și sancționat disciplinar, apreciind că publicarea se impunea a fi efectuată pentru intrarea în vigoare a respectivului act. A doua precizare a vizat nesemnarea de către ministrul V.B. a Ordinului nr. 3213/2010, prin care s-a respins contestația sa la sancțiunea aplicată, în mod nelegal, întrucât se impunea emiterea unei decizii motivate și nu a unui ordin.

Întâmpinările formulate la motivele de recurs Intimații Ministerul Administrației și Internelor (M.A.I.) și Inspectoratul General al Poliției Române (I.G.P.R.) au formulat întâmpinări la recursul promovat de recurentul-reclamant, solicitând respingerea acestuia ca neîntemeiat și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii primei instanțe. În esență, s-a arătat că instanța de fond a respins în mod corect cererea de chemare în judecară a reclamantului-recurent, apreciind că argumentele acestuia, reluate și prin motivele de recurs sunt neîntemeiate.

Soluția și considerentele instanței de recurs Recursul nu este fondat. Examinând sentința atacată prin prisma criticilor ce au fost formulate de recurent, ce pot fi subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportat la prevederile legale incidente și sub toate aspectele, potrivit art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte reține că nu subzistă în cauză motive de nelegalitate de natură a atrage fie casarea, fie modificarea sentinței atacate, în considerarea celor în continuare arătate. Cu titlu prealabil, Înalta Curte arată că prin recursul promovat, recurentul, independent de împrejurarea că nu a indicat care este motivul de nelegalitate, dintre cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., ce constituie temeiul legal al demersului său, nu a formulat propriu-zis critici față de sentința primei instanțe, reiterând practic argumentele și apărările prezentate și cu ocazia judecării în fond a cauzei. Recurentul –reclamant a supus controlului judecătoresc actele administrative prin care i-a fost aplicată sancțiunea disciplinară constând în amânarea promovării în gradul profesional următor, pe o perioadă de 2 ani, și anume Dispoziția nr. 2564 din 31 mai 2010 emisă de I.G.P.R. și respectiv Ordinul M.A.I. nr. II/3212 din 25 iunie 2010 emis de Ministerul Administrației și Internelor V.B. Reținând cu acuratețe contextul factual ce a generat sancționarea recurentului-reclamant, astfel cum rezultă din expunerea rezumativă a considerentelor hotărârii, de mai sus, judecătorul fondului a examinat în detaliu și a răspuns argumentat tuturor cererilor și criticilor aduse atât în ceea ce privește aspectele de formă ale procedurii disciplinare cât și cu referire la fondul cauzei, respectiv la temeinicia sancțiunii aplicate. În acord cu cele reținute de judecătorul fondului Înalta Curte apreciază că nu sunt întemeiate susținerile recurentului vizând aspectele pretins a afecta validitatea actelor administrative emise, acte cu privire la care acesta a solicitat a se reține „inexistența” lor. În acest context, în cuprinsul hotărâri atacate s-a stabilit cu temei că nepublicarea Ordinului M.A.I. nr. 400/2004, emis la data de 29 octombrie 2004 și având caracterul unui ordin intern, nu este de natură a atrage nelegalitatea acestuia întrucât, în perioada de referință, a existat un temei legal care a permis ca anumite acte administrative cu caracter normativ să fie exceptate de la publicare și anume art. 27 alin. (3) din Regulamentul privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea și prezentarea proiectelor de acte normative spre adoptare, aprobat prin H.G. nr. 555/2001, în vigoare la data ordinului. Potrivit acestui text „nu sunt supuse regimului de publicare în M. Of., dacă legea nu dispune altfel, ordinele, instrucțiunile și alte acte cu caracter normativ care au ca obiect reglementări din sectorul de apărare, ordine publică și siguranță națională”. Ulterior acest act a fost abrogat și înlocuit de H.G. nr. 50/2005, care la art. 35 alin. (3) a preluat același dispoziții. Relevanță prezintă și împrejurarea că Înalta Curte, sesizată cu soluționarea unor excepții de nelegalitate a acestui ordin, invocate pe același temei, a stabilit că nepublicarea O.M.A.I. nr. 400/2004 nu atrage nelegalitatea actului, tocmai dată fiind incidența art. 27 alin. (3) din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 555/2001 (Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 449 din 29 ianuarie 2009). Susținerile recurentului-reclamant conform cărora comunicarea actului administrativ individual de sancționare disciplinară, precum și O.M.A.I. nr. 11/3213/2010 prin care s-a răspuns contestației formulate de acesta împotriva dispoziției de sancționare ar fi nelegală, în sensul că exemplarele comunicate nu ar fi autentice, sunt neîntemeiate. Reclamantului i-a fost comunicată dispoziția de sancționare disciplinară cu respectarea art. 64 alin. (1) și alin. (2) din O.M.A.I. nr. 400/2004. Faptul că actul administrativ de sancționare comunicat nu are mențiunea „conform cu originalul" nu reprezintă o încălcare a prevederilor legale în materie și nu constituie o cauză de nulitate absolută. Este de observat că legea nu impune pentru instituție decât obligația de a comunica sancțiunea aplicată potrivit art. 64 alin. (1) și alin. (2) din O.M.A.I. nr. 400/2004. Nulitatea absolută trebuie să fie expres prevăzută de lege. In plus, lipsa mențiunii „conform cu originalul" nu i-a produs nici o vătămare reclamantului și nici nu este susceptibilă de a produce vreo vătămare. De asemenea, decizia motivată de respingere a contestației formulate a fost comunicată recurentului-reclamant conform prevederilor art. 66 alin. (4) din O.M.A.I. nr. 400/2004. În ceea ce privește susținerea recurentului-reclamant potrivit căreia atât Instrucțiunile M.A.I. nr. 171/2001 privind organizarea și desfășurarea activității de relații publice, O.M.A.I. nr. 319/2002 privind mediatizarea datelor și informațiilor obținute în exercitarea atribuțiilor de serviciu, cât și O.M.A.I. nr. 400/2004 nu i-au fost prelucrate niciodată, motiv pentru care s-a considerat îndreptățit a aprecia că acestea nu există, este de asemenea, astfel cum a reținut și instanța de fond, neîntemeiată. Întrucât motivul invocat de către recurentul-reclamant pentru producerea "vătămării" este imposibilitatea de luare la cunoștință a conținutului actelor administrative cu caracter normativ de către polițiști, este de precizat că potrivit art. 26 alin. (3) din Regulamentul privind măsurile metodologice, organizatorice, termenele și circulația proiectelor de acte normative în Ministerul Administrației și Internelor, aprobat prin O.M.A.I. nr. 533/2003, „actele normative interne, nesecrete, nebroșate, se multiplică și se difuzează unităților din subordine de către comandamentele de armă, inspectoratele și direcțiile generale, direcțiile Aparatului Central (similare).". Art. 28 din același act normativ prevede că „în unitățile din structura M.A.I. actele normative interne primite se iau în evidență și se difuzează celor interesați de către compartimentele speciale, cu respectarea întocmai a prevederilor legale referitoare la documente secrete și nesecrete. Prin „compartimente speciale se înțeleg: structurile de registratură, secretariat, securitate sau persoane anume desemnate". O.M.A.I. nr. 400/2004, Instrucțiunile M.A.I. nr. 171/2001 și O.M.A.I. nr. 319/2002 nu fac parte din categoria documentelor clasificate, așadar consultarea acestora se face în mod liber de către polițiștii interesați. Și în ceea ce privește susținerile recurentului conform cărora comunicarea O.M.A.I. nr. 3213 din 25 iunie 2010 prin care s-a soluționat contestația sa împotriva dispoziției I.G.P.R. ar fi fost nelegală, Înalta Curte apreciază că acestea nu sunt întemeiate, câtă vreme, pe de-o parte, astfel cum a reținut și judecătorul fondului aceste formalități sunt ulterioare emiterii actului și nu afectează validitatea acestora. Pe de altă parte, cu referire la aprecierea că O.M.A.I. nr. 3213 din 25 iunie 2010 nu ar fi fost semnat de către emitent, este de constatat că astfel cum rezultă cu evidență și din copia acestui înscris depusă de către recurentul-reclamant, ,,originalul care se păstrează la Direcția Generală Resurse Umane" poartă semnătura ministrului administrației și internelor. Recurentului-reclamant i-a fost comunicat O.M.A.I. nr. 3213 din 25 iunie 2010, cu respectarea prevederilor art. 66 alin. (4) din O.M.A.I. nr. 400/2004. În fine, faptul că acest act administrativ are titulatura generică de „ordin" și nu aceea de „decizie motivată” nu reprezintă o încălcare a prevederilor legale în materie și nu poate constitui o cauză de nulitate a acestuia întrucât, raportat la calitatea persoanei emitentului - respectiv ministrul administrației și internelor – și la prevederile art. 7 alin. (4) din O.U.G. nr. 30/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Administrației și Internelor, cu modificările și completările ulterioare, O.M.A.I. nr. 3213 din 25 iunie 2010 corespunde în ceea ce privește conținutul său, noțiunii de decizie motivată. Nefondate sunt în opinia Înaltei Curți și referirile recurentului la temeinicia sancțiunii aplicate, raportat la situația de fapt reținută. Desigur că simplele afirmații ale recurentului vizând neconcludența depoziției martorului T.I., audiat chiar la solicitarea sa, nu pot fi primite câtă vreme nu au nici un suport. Cât privește solicitarea de completare a probatoriului cu martori Înalta Curte arată că aceasta nu mai este admisibilă în faza recursului și totodată necesitatea și pertinența ei nu a fost demonstrată. Cererea de probatorii cu înscrisuri, ce ar fi putut fi administrată în temeiul art. 305 C. proc. civ., nu a fost susținută în condițiile în care recurentul nu s-a prezentat în instanță, solicitând judecarea cauzei în lipsa sa. În fine, Înalta Curte reține că și celelalte aspecte reiterate de recurent cu referire la fondului cauzei au primit o justă soluționare printr-o motivare coerentă și precisă a judecătorului fondului care, realizând o corectă aplicare a prevederilor art. 4 lit. h) din Legea nr. 571/2004, referitoare la avertizarea în interes public, a reținut că aspectele cuprinse în raportul de cercetare prealabilă și ulterior menținute de către Consiliul de disciplină au fost confirmate în parte, prin probele administrate, în măsura în care sancțiunea aplicată apare ca fiind legală, prevederea legală invocată nefiind de natură a exonera de răspundere pe recurent pentru cele afirmate în intervenția sa televizată. Reținând așadar că nu au fost prezentate argumente noi, de natură a înlătura justețea celor reținute cu ocazia judecării în fond a cauzei, și pentru cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 C. proc. civ. se va respinge ca nefondat recursul de față.