ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5545/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5545/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

cauzei. Cererea de chemare în judecată

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia sub nr. 956/57/2010, disjunsă

la data de 01 septembrie 2010 și reînregistrată sub dosar nr. 956.2/57/2010,

reclamantul B.F.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Inspectoratul

General al Poliției Române și Ministerul Administrației și Internelor, ca prin

hotărârea ce se va pronunța în cauză să se dispună:

executării Dispoziției nr. 2564 din 31 mai 2010 emisă de Inspectorul general al

Poliției Române până la soluționarea irevocabilă a acțiunii de fond;

nelegalitate a actului administrativ unilateral individual Dispoziția I.G.P.R. nr.

2564 din 31 mai 2010, prin care s-a dispus sancționarea sa disciplinară cu

amânarea promovării în grade profesionale pe o durată de 2 ani;

inexistenței ca act administrativ și a nulității absolute ca act juridic a

Ordinului ministrului administrației și internelor nr. II/3212 din 25 iunie

2010, nesemnat de emitent - ministrul administrației și internelor B.V.;

– ope legis - a pedepsei neluării în seamă, prevăzută imperativ de art. 139 alin.

(1) C. proc. civ., cu privire la fiecare act administrativ în parte, în

situația în care pârâtele nu pot face dovada cu exemplare originale a oricărui

act administrativ individual sau normativ invocat;

inexistenței ca act administrativ și a nulității absolute ca act juridic a

Ordinului ministrului administrației și internelor nr. 400/2004;

instanță, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 194/2007 de modificare a

Legii nr. 24/2000, studiind publicația M. Of. al României, Partea I, a

inexistenței unui act normativ cu denumirea ordin, care să fi fost emis în baza

și cu menționarea expresă a temeiului legal prevăzut de art. 60 alin. (1) din

Legea nr. 360/2002,nefiind reglementate astfel competențele celor care aplică

sancțiunile disciplinare,

la plata daunelor morale în sumă de 30.000 de euro.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că, prin Dispoziția nr. 2564 din 31 mai 2010, a fost

dispusă împotriva sa măsura disciplinară a amânării promovării în gradul

profesional următor pe o perioadă de 2 ani, întrucât, în data de 31 martie

2010, împreună cu alți colegi de la Biroul Poliției Rutiere Sibiu, au dat curs unei invitații a reporterului postului Realitatea

TV și, în cadrul emisiunii „Ora de foc”, într-un mod civilizat și solemn, a

sesizat cetățenii României despre practica ilegală a introducerii planului la

amenzi.

Apreciază că sancțiunea

este nelegală atât sub aspectul nerespectării cerințelor formale, cât și din

punct de vedere al fondului. Susține reclamantul că nu i-au fost aduse la

cunoștință pe bază de semnătură și nu i-au fost prezentate exemplarele

originale ale Instrucțiunilor M.A.I. nr. 171 din 21 noiembrie 2001, privind

desfășurarea activității de relații publice și ale Ordinului ministrului

administrației și internelor nr. 319 din 19 septembrie 2002, privind

mediatizarea datelor și informațiilor obținute în exercitarea atribuțiilor de

serviciu, acestea nefiind publicate nici în M. Of. al României, Partea I, motiv

pentru care nu există, potrivit Legii nr. 24/2000. Aceleași aspecte le invocă

reclamantul și cu privire la Ordinul ministrului administrației și internelor nr.

400/2004 privind regimul disciplinar al personalului din minister. Invocă

reclamantul existența unor inadvertențe între variantele Ordinului ministrului

administrației și internelor nr. 400/2004 depuse în cadrul procedurii

judiciare.

Reclamantul susține că

sancțiunea ce i-a fost aplicată este nelegală, atâta timp cât el a acționat în

cadrul conferit de Legea nr. 571/2004, beneficiind astfel de ocrotirea

conferită de art. 4 lit. h) din acest act normativ, arătând și faptul că au mai

existat cazuri similare de sancționare a polițiștilor care au acționat ca

avertizori publici, iar sancțiunile respective au fost anulate cu ocazia

soluționării recursului ierarhic.

Totodată, susține

reclamantul că nu i-a fost prezentată niciodată dovada cu înregistrarea video

din 31 martie 2010 și nici nu s-a probat în vreun fel prejudiciul concret

suferit de minister în urma avertizării publice realizate de reclamant și

colegii săi.

Aceleași argumente au

fost invocate de reclamant și în dovedirea cerinței referitoare la cazul bine

justificat în susținerea cererii de suspendare a executării. Referitor la

cerința pagubei iminente, reclamantul a invocat faptul că are alte 2 cercetări

disciplinare suspendate, iar această sancțiune va fi folosită ca element de

circumstanțiere a gravității faptei.

Prin memoriul depus la

06 octombrie 2010, reclamantul a solicitat să fie suspendat și Ordinul ministrului

administrației și internelor nr. II/3213 din 25 iunie 2010 prin care a fost

soluționat recursul ierarhic în procedura administrativă, pentru chestiunile

expuse anterior.

instanțe

Prin sentința civilă nr.

131 din 20 aprilie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia – secția de contencios

administrativ și fiscal a respins, ca nefondată, acțiunea reclamantului,

reținând, în esență, următoarele:

Reclamantul a fost

sancționat disciplinar cu amânarea promovării în gradul profesional următor pe

o perioadă de 2 ani prin Dispoziția nr. 2564/2010 emisă de inspectorul general

al Poliției Române, începând cu data de 31 mai 2010 întrucât s-a reținut în

sarcina sa săvârșirea abaterilor disciplinare constând în „comportare

necorespunzătoare în societate dacă se aduce atingere onoarei, probității

profesionale a polițistului sau prestigiului instituției”, „neglijență

manifestată în îndeplinirea dispozițiilor primite de la șefii ierarhici” și

„încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri și interdicții

stabilite de lege pentru polițiști” prevăzute de art. 12 alin. (1) lit. a) teza

III, b) și k) teza I și IV din O.M.A.I. nr. 400/2004.

S-a reținut în sarcina

sa că, la data de 31 martie 2010, împreună cu alți agenți de poliție, a

intervenit în direct în cadrul emisiunii „Ora de foc” difuzată de postul de

televiziune Realitatea TV, furnizând unele date și informații obținute în

desfășurarea activității de agent de poliție rutieră, deși nu era persoană

autorizată să țină legătura cu mass-media, conform prevederilor ordinelor de

linie.

Totodată s-a reținut că

demersul a fost realizat fără ca faptele să fie sesizate în niciun fel șefilor

ierarhici sau organelor de control din cadrul Inspectoratului General al

Poliției Române, iar verificările ulterioare au demonstrat că afirmațiile

reclamantului erau nereale și tendențioase.

Reclamantul s-a adresat

ministrului administrației și internelor cu contestație în procedura

administrativă a recursului ierarhic contestația fiind respinsă prin Ordinul ministrului

administrației și internelor nr. II/3213 din 25 iunie 2010.

A reținut instanța de

fond că procedura disciplinară a respectat prevederile Ordinului ministrului

administrației și internelor nr. 400/2004. Față de susținerile reclamantului

referitoare la inexistența ordinului respectiv, Curtea de apel a menționat, în

urma analizei probatoriului administrat, că între exemplarul original și

exemplarul broșat al ordinului există diferențe doar în ceea ce privește

intrarea în vigoare (15 decembrie 2004 în cazul celui dintâi și 01 ianuarie

2005 în cazul celui de-al doilea), diferență care nu are efect asupra

procedurii disciplinare desfășurată împotriva reclamantului în anul 2010,

deoarece, la acel moment, actul era în vigoare. De asemenea, a stabilit

instanța că exemplarul original al ordinului poartă viza de legalitate a

directorului general al Direcției Generale Reglementări Juridice și Contencios

din cadrul ministerului și este semnat de chestorul T.Z., înlocuitor al

ministrului și delegat cu aceste atribuții prin ordin de serviciu, iar faptul

că, în preambulul actului, nu se menționează că a fost emis în temeiul art. 59 alin.

(2) și art. 69 alin. (3) din Legea nr. 360/2002 nu afectează existența actului.

În ceea ce privește publicarea ordinului în M. Of. al României, Partea I, a

reținut instanța că obligația de publicare a tuturor actelor administrative

normative a fost introdusă în Legea nr. 24/2000, abia la data de 07 iulie 2007,

prin Legea nr. 194/2007, deci ulterior emiterii ordinului la data de 29

octombrie 2004.

Pentru aceleași

argumente, a reținut instanța de fond că nu sunt afectate de pretinsa sancțiune

a inexistenței nici Instrucțiunile ministrului administrației și internelor nr.

171 din 21 noiembrie 2001 și nici Ordinul ministrului administrației și

internelor nr. 319 din 19 septembrie 2002. Totodată, a reținut instanța că

reclamantul a recunoscut că are cunoștință de conținutul actelor respective,

întrucât a semnat fișa postului și a învățat interdicțiile ce-i sunt aplicabile

atunci când s-a încadrat în poliție, fiind conștient că va fi sancționat pentru

că a încălcat prevederile legale privind relația cu mass-media.

Cu privire la criticile

formale referitoare la modalitatea de comunicare a actelor contestate în cauză,

instanța a reținut faptul că vicierea procedurii de comunicare a actelor nu

poate avea ca efect anularea lor, ci doar inopozabilitatea, constatând,

totodată, că reclamantul a primit cele două acte în modalitatea prevăzută de

Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 400/2004, luând cunoștință

de conținutul lor și urmând calea administrativă de atac și apoi calea

judiciară, astfel că nu se poate reține nicio vătămare sub acest aspect.

Relativ la criticile

privitoare la conținutul materialului video, a reținut instanța că reclamantul

a declarat că are cunoștință despre emisiunea respectivă, iar CD-ul se află în

păstrarea sa de la primirea acestuia din 06 octombrie 2010, iar, pe de altă

parte, a declarat că a luat cunoștință de conținutul raportului de cercetare

prealabilă, având implicit cunoștință de faptele ce-i sunt imputate.

În ce privește fondul

cauzei, din analiza conținutului video al emisiunii „Ora de foc” din 31 martie

2010, instanța a constatat că reclamantul, împreună cu alți doi colegi din

cadrul Biroului Poliției Rutiere Sibiu, a participat la un interviu, luat în

fața sediului poliției din municipiul Sibiu, în cadrul căruia a făcut afirmații

referitoare la 3 aspecte din activitatea sa:

- stabilirea unui număr

de amenzi care trebuia aplicat zilnic de către fiecare agent, indicând că era

nevoie de 10 amenzi pentru obținerea calificativului zilnic „foarte bine”;

- intervenția șefului

său ierarhic în vederea nesancționării unui conducător auto surprins conducând

sub influența băuturilor alcoolice;

- impunerea măsurii

neridicării permisului de conducere în vederea suspendării, în cazul trecerii

pe culoarea roșie la semafor.

Față de susținerile

reclamantului în sensul că, în calitate de avertizor public, trebuia să

beneficieze de ocrotirea conferită de art. 4 lit. h) din Legea nr. 571/2004,

instanța a reținut că era necesar ca reclamantul să fi acționat cu

bună-credință, adică afirmațiile făcute să aibă un suport probator.

Din analiza mijloacelor

de probă constând în „raportul cu constatările și concluziile rezultate în urma

controlului tematic efectuat la I.P.J. Sibiu nr. S/145625 din 06 aprilie 2010”,

instanța a constatat că reclamantul a avut acoperire în privința primei și a

celei de-a treia afirmații, însă nu a reușit să dovedească afirmația

referitoare la intervenția șefului ierarhic în activitatea agentului. În

privința ultimului aspect, instanța a avut în vedere că martorul audiat, T.I.,

a confirmat faptul că a realizat serviciul de patrulare împreună cu reclamantul

însă nu a indicat faptul că ar fi avut loc vreo intervenție telefonică supra

acestuia în scopul evitării sancționării conducătorului auto oprit și testat cu

aparatul etilotest.

În acest context, a

reținut instanța că intervenția televizată a reclamantului este lipsită de

suport probator și, în lipsa unei soluții de condamnare a persoanei pretins

vinovate de o astfel de imixtiune în activitatea sa, el a înțeles să transmită

un mesaj neconform cu adevărul, respectiv acela că asupra agenților din

Biroului Poliției Rutiere Sibiu se fac presiuni de către șefi pentru

favorizarea diferitelor persoane cu poziție socială înaltă. Un astfel de mesaj eronat,

de existență a unor fapte de corupție care însă nu s-au confirmat, este de

natură să întrunească elementele abaterilor disciplinare de prevăzute de art. 12

alin. (1) lit. a) teza III, lit. b) și lit. k) teza I și IV din Ordinul ministrului

administrației și internelor nr. 400/2004, afectând în mod evident imaginea

poliției rutiere.

În consecință, Curtea

de apel a apreciat că sancțiunea aplicată este legală, dispozițiile art. 4 lit.

h) din Legea nr. 571/2004 nefiind exoneratoare de răspundere cu privire la

acest aspect.

În ceea ce privește

petitul nr. 6 din cererea de chemare în judecată, instanța a reținut că este

inadmisibil raportat la dispozițiile art. 1 și art. 8 alin. (1) din Legea nr.

554/2004.

reclamantul B.F.I.

Împotriva sentinței

civile nr. 131 din 20 aprilie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia – secția de

contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul B.F.I.

Recurentul a

solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței atacate în sensul admiterii

acțiunii sale astfel cum a fost formulată, menționând că înțelege să reitereze

susținerile prezentate în fața primei instanțe, vizând nesemnarea Ordinului M.A.I.

nr. 11/3212 din 25 iunie 2010 de către cel ce l-a emis, împrejurarea că i-a

fost comunicată o simplă copie și ne-emiterea unei decizii motivate de

respingere a contestației sale.

Recurentul a

mai arătat că toate documentele ce au servit drept temei al sancționării sale

(Instrucțiunile M.A.I. nr. 171 din 21 noiembrie 2001, Ordinul nr. 400/2004 și

Ordinul nr. 3169 din 19 septembrie 2002) nu i-au fost prelucrate în cei trei

ani de când își desfășoară activitatea la Biroul Poliției Rutiere Sibiu în

funcția de agent de circulație.

Cu referire

la fondul cauzei, recurentul, reluând efectiv situația de fapt dezbătură și în

fața instanței de fond, cu referire și la probatoriul administrat, incluzând

declarația martorului despre care a susținut că a fost constrâns să nu declare

tot ce s-a întâmplat, a solicitat completarea probatoriului cu martori dar și

cu acte, constând în efectuarea unei analize la Biroul Rutier Sibiu în legătură

cu media amenzilor aplicate, calificativele acordate raportat la contestațiile

depuse, justificarea sancționării a încă patru ofițeri din cadrul I.P.J. Sibiu.

Recurentul a

solicitat judecarea recursului său în lipsă, potrivit art. 242 alin. (2) C.

proc. civ. și nu a indicat nici un temei legal al căii de atac promovate.

La data de 3

noiembrie 2011 recurentul a depus la dosar un înscris denumit „Precizări” prin

care a arătat că dorește să reitereze două aspecte, primul cu referire la

efectele nepublicării în M. Of. a Ordinului nr. 400/2004, pe baza căruia a fost

cercetat și sancționat disciplinar, apreciind că publicarea se impunea a fi

efectuată pentru intrarea în vigoare a respectivului act. A doua precizare a

vizat nesemnarea de către ministrul V.B. a Ordinului nr. 3213/2010, prin care

s-a respins contestația sa la sancțiunea aplicată, în mod nelegal, întrucât se

impunea emiterea unei decizii motivate și nu a unui ordin.

formulate la motivele de recurs

Intimații

Ministerul Administrației și Internelor (M.A.I.) și Inspectoratul General al

Poliției Române (I.G.P.R.) au formulat întâmpinări la recursul promovat de

recurentul-reclamant, solicitând respingerea acestuia ca neîntemeiat și

menținerea ca legală și temeinică a hotărârii primei instanțe.

În esență,

s-a arătat că instanța de fond a respins în mod corect cererea de chemare în

judecară a reclamantului-recurent, apreciind că argumentele acestuia, reluate

și prin motivele de recurs sunt neîntemeiate.

și considerentele instanței de recurs

Recursul nu

este fondat.

Examinând

sentința atacată prin prisma criticilor ce au fost formulate de recurent, ce

pot fi subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., raportat la prevederile legale incidente și sub toate aspectele, potrivit

art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte reține că nu subzistă în cauză

motive de nelegalitate de natură a atrage fie casarea, fie modificarea

sentinței atacate, în considerarea celor în continuare arătate.

Cu titlu

prealabil, Înalta Curte arată că prin recursul promovat, recurentul,

independent de împrejurarea că nu a indicat care este motivul de nelegalitate,

dintre cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., ce constituie temeiul legal al

demersului său, nu a formulat propriu-zis critici față de sentința primei

instanțe, reiterând practic argumentele și apărările prezentate și cu ocazia

judecării în fond a cauzei.

Recurentul

–reclamant a supus controlului judecătoresc actele administrative prin care i-a

fost aplicată sancțiunea disciplinară constând în amânarea promovării în gradul

profesional următor, pe o perioadă de 2 ani, și anume Dispoziția nr. 2564 din 31

mai 2010 emisă de I.G.P.R. și respectiv Ordinul M.A.I. nr. II/3212 din 25 iunie

2010 emis de Ministerul Administrației și Internelor V.B.

Reținând cu

acuratețe contextul factual ce a generat sancționarea recurentului-reclamant,

astfel cum rezultă din expunerea rezumativă a considerentelor hotărârii, de mai

sus, judecătorul fondului a examinat în detaliu și a răspuns argumentat tuturor

cererilor și criticilor aduse atât în ceea ce privește aspectele de formă ale

procedurii disciplinare cât și cu referire la fondul cauzei, respectiv la

temeinicia sancțiunii aplicate.

În acord cu

cele reținute de judecătorul fondului Înalta Curte apreciază că nu sunt

întemeiate susținerile recurentului vizând aspectele pretins a afecta

validitatea actelor administrative emise, acte cu privire la care acesta a

solicitat a se reține „inexistența” lor.

În acest

context, în cuprinsul hotărâri atacate s-a stabilit cu temei că nepublicarea

Ordinului M.A.I. nr. 400/2004, emis la data de 29 octombrie 2004 și având

caracterul unui ordin intern, nu este de natură a atrage nelegalitatea acestuia

întrucât, în perioada de referință, a existat un temei legal care a permis ca

anumite acte administrative cu caracter normativ să fie exceptate de la

publicare și anume art. 27 alin. (3) din Regulamentul privind procedurile, la

nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea și prezentarea proiectelor de

acte normative spre adoptare, aprobat prin H.G. nr. 555/2001, în vigoare la

data ordinului.

Potrivit

acestui text „nu sunt supuse regimului de publicare în M. Of., dacă legea nu

dispune altfel, ordinele, instrucțiunile și alte acte cu caracter normativ care

au ca obiect reglementări din sectorul de apărare, ordine publică și siguranță

națională”.

Ulterior

acest act a fost abrogat și înlocuit de H.G. nr. 50/2005, care la art. 35 alin.

(3) a preluat același dispoziții.

Relevanță

prezintă și împrejurarea că Înalta Curte, sesizată cu soluționarea unor

excepții de nelegalitate a acestui ordin, invocate pe același temei, a stabilit

că nepublicarea O.M.A.I. nr. 400/2004 nu atrage nelegalitatea actului, tocmai

dată fiind incidența art. 27 alin. (3) din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 555/2001

(Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 449 din 29 ianuarie 2009).

Susținerile

recurentului-reclamant conform cărora comunicarea actului administrativ individual

de sancționare disciplinară, precum și O.M.A.I. nr. 11/3213/2010 prin care s-a

răspuns contestației formulate de acesta împotriva dispoziției de sancționare

ar fi nelegală, în sensul că exemplarele comunicate nu ar fi autentice, sunt

neîntemeiate.

Reclamantului

i-a fost comunicată dispoziția de sancționare disciplinară cu respectarea art. 64

alin. (1) și alin. (2) din O.M.A.I. nr. 400/2004. Faptul că actul administrativ

de sancționare comunicat nu are mențiunea „conform cu originalul" nu

reprezintă o încălcare a prevederilor legale în materie și nu constituie o

cauză de nulitate absolută.

Este de

observat că legea nu impune pentru instituție decât obligația de a comunica

sancțiunea aplicată potrivit art. 64 alin. (1) și alin. (2) din O.M.A.I. nr. 400/2004.

Nulitatea absolută trebuie să fie expres prevăzută de lege. In plus, lipsa

mențiunii „conform cu originalul" nu i-a produs nici o vătămare

reclamantului și nici nu este susceptibilă de a produce vreo vătămare.

De asemenea,

decizia motivată de respingere a contestației formulate a fost comunicată

recurentului-reclamant conform prevederilor art. 66 alin. (4) din O.M.A.I. nr. 400/2004.

În ceea ce

privește susținerea recurentului-reclamant potrivit căreia atât Instrucțiunile

M.A.I. nr. 171/2001 privind organizarea și desfășurarea activității de relații

publice, O.M.A.I. nr. 319/2002 privind mediatizarea datelor și informațiilor

obținute în exercitarea atribuțiilor de serviciu, cât și O.M.A.I. nr. 400/2004

nu i-au fost prelucrate niciodată, motiv pentru care s-a considerat îndreptățit

a aprecia că acestea nu există, este de asemenea, astfel cum a reținut și

instanța de fond, neîntemeiată.

Întrucât motivul invocat de către

recurentul-reclamant pentru producerea "vătămării" este

imposibilitatea de luare la cunoștință a conținutului actelor administrative cu

caracter normativ de către polițiști, este de precizat că potrivit art. 26 alin.

(3) din Regulamentul privind măsurile metodologice, organizatorice, termenele

și circulația proiectelor de acte normative în Ministerul Administrației și

Internelor, aprobat prin O.M.A.I. nr. 533/2003, „actele normative interne,

nesecrete, nebroșate, se multiplică și se difuzează unităților din subordine de

către comandamentele de armă, inspectoratele și direcțiile generale, direcțiile

Aparatului Central (similare).".

Art.

28 din același act normativ prevede că „în unitățile

din structura M.A.I. actele normative interne primite se iau în evidență și se difuzează

celor interesați de către compartimentele speciale, cu respectarea întocmai a

prevederilor legale referitoare la documente secrete și nesecrete. Prin

„compartimente speciale se înțeleg: structurile de registratură, secretariat,

securitate sau persoane anume desemnate".

O.M.A.I. nr.

400/2004, Instrucțiunile M.A.I. nr. 171/2001 și O.M.A.I. nr. 319/2002 nu fac

parte din categoria documentelor clasificate, așadar consultarea acestora se

face în mod liber de către polițiștii interesați.

Și în ceea

ce privește susținerile recurentului conform cărora comunicarea O.M.A.I. nr. 3213

din 25 iunie 2010 prin care s-a soluționat contestația sa împotriva dispoziției

I.G.P.R. ar fi fost nelegală, Înalta Curte apreciază că acestea nu sunt

întemeiate, câtă vreme, pe de-o parte, astfel cum a reținut și judecătorul

fondului aceste formalități sunt ulterioare emiterii actului și nu afectează

validitatea acestora. Pe de altă parte, cu referire la aprecierea că O.M.A.I. nr.

3213 din 25 iunie 2010 nu ar fi fost semnat de către emitent, este de constatat

că astfel cum rezultă cu evidență și din copia acestui înscris depusă de către

recurentul-reclamant, ,,originalul care se păstrează la Direcția Generală Resurse Umane" poartă semnătura ministrului administrației și

internelor.

Recurentului-reclamant

i-a fost comunicat O.M.A.I. nr. 3213 din 25 iunie 2010, cu respectarea

prevederilor art. 66 alin. (4) din O.M.A.I. nr. 400/2004.

În fine,

faptul că acest act administrativ are titulatura generică de „ordin" și nu

aceea de „decizie motivată” nu reprezintă o încălcare a prevederilor legale în

materie și nu poate constitui o cauză de nulitate a acestuia

întrucât, raportat la calitatea persoanei

emitentului - respectiv ministrul administrației și internelor – și la

prevederile

art. 7 alin. (4) din O.U.G. nr. 30/2007 privind organizarea și funcționarea

Ministerului Administrației și Internelor, cu modificările și completările

ulterioare, O.M.A.I. nr. 3213 din 25 iunie 2010

corespunde în ceea ce privește conținutul său, noțiunii de decizie

motivată.

Nefondate sunt în opinia Înaltei Curți și referirile recurentului la

temeinicia sancțiunii aplicate, raportat la situația de fapt reținută.

Desigur că

simplele afirmații ale recurentului vizând neconcludența depoziției martorului

T.I., audiat chiar la solicitarea sa, nu pot fi primite câtă vreme nu au nici

un suport.

Cât privește

solicitarea de completare a probatoriului cu martori Înalta Curte arată că

aceasta nu mai este admisibilă în faza recursului și totodată necesitatea și

pertinența ei nu a fost demonstrată. Cererea de probatorii cu înscrisuri, ce ar

fi putut fi administrată în temeiul art. 305 C. proc. civ., nu a fost susținută

în condițiile în care recurentul nu s-a prezentat în instanță, solicitând

judecarea cauzei în lipsa sa.

În fine,

Înalta Curte reține că și celelalte aspecte reiterate de recurent cu referire

la fondului cauzei au primit o justă soluționare printr-o motivare coerentă și

precisă a judecătorului fondului care, realizând o corectă aplicare a

prevederilor art. 4 lit. h) din Legea nr. 571/2004, referitoare la avertizarea

în interes public, a reținut că aspectele cuprinse în raportul de cercetare

prealabilă și ulterior menținute de către Consiliul de disciplină au fost

confirmate în parte, prin probele administrate, în măsura în care sancțiunea

aplicată apare ca fiind legală, prevederea legală invocată nefiind de natură a

exonera de răspundere pe recurent pentru cele afirmate în intervenția sa

televizată.

Reținând

așadar că nu au fost prezentate argumente noi, de natură a înlătura justețea

celor reținute cu ocazia judecării în fond a cauzei, și pentru cele mai sus

arătate, în temeiul art. 312 C. proc. civ. se va respinge ca nefondat recursul

de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de B.F.I.

împotriva sentinței civile nr. 131 din 20 aprilie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia – secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 22 noiembrie 2011.