ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2927/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prima instanță a) Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Alba Iulia-Secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta M.C. a chemat în judecată pe pârâții Oficiul Român pentru Imigrări și Ministerul Administrației și Internelor, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se anuleze dispoziția de sancționare din 6 martie 2009 și a Ordinului Ministerului Administrației și Internelor nr. 214012 din 16 aprilie 2009 prin care a fost respinsă contestația împotriva dispoziției de sancționare. Reclamanta a mai invocat și excepția de nelegalitate a Ordinului Ministerului Administrației și Internelor nr. 400/2004, cât și a dispoziției de sancționare a Ordinului emis în soluționarea contestației.

Reclamanta a solicitat suspendarea executării dispoziției de sancționare din 6 martie 2009, în temeiul art. 14 alin. (1), (2) și a art. 15 din Legea nr. 554/2004. În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că dispoziția de sancționare nu cuprinde, sub sancțiunea nulității absolute, toate mențiunile prevăzute de lege, respectiv motivele pentru care au fost înlăturate apărările reclamantei, și ca o consecință Comisia de Disciplină nu a ținut cont de acestea. În privința excepției de nelegalitate reclamanta a arătat că Ordinul Ministerul Administrației și Internelor 400/2004 nu are caracter de act normativ, deoarece nu a fost publicat în M. Of., iar potrivit art. 10 alin. (4) din Legea nr. 24/2000, actele normative emise de miniștrii se publică după ce au fost semnate de emitent.

În consecință, nici actele de sancționare emise nu îndeplinesc o condiție de formă esențială pentru actul administrativ individual deoarece au fost emise în baza unui act normativ nelegal. În drept, s-au invocat dispozițiile art. 4 și 11 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ și Ordinul Ministerului Administrației și Internelor nr. 400/2004. b)Întâmpinările formulate în cauză Pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepției de nelegalitate, în primul rând ca inadmisibilă, deoarece art. 4 din Legea contenciosului administrativ se referă doar la acte administrative individuale, iar Ordinul atacat este un act administrativ normativ.

În privința excepției de nelegalitate a ordinului emis s-a susținut că această excepție este nefondată deoarece actul normativ este în conformitate cu dispozițiile legale ce reglementează organizarea și funcționarea Ministerului de Interne și ca atare nu era necesară publicarea ordinului în M. Of.. Pe fondul cauzei, s-a arătat că reclamanta se face vinovată de faptele reținute în sarcina sa , iar sancțiunea aplicată este legală. Pârâtul Ministerul Administrației și Internelor a invocat prin întâmpinare excepția lipsei calității procesuale pasive față de actele atacate, iar pe fondul cauzei a solicita respingerea acțiunii reclamantei deoarece aceasta se face vinovată de faptele reținute în sarcina sa.

c)Soluția în primul ciclu procesual Prin sentința nr. 127/F/CA/2009, cererea de suspendare a executării dispoziției de sancționare din 6 martie 2009 a fost respinsă. De asemenea, prin sentința nr. 162/F/CA/2009, excepția de inadmisibilitate a excepției de nelegalitate a Ordinului Ministerului Administrației și Internelor nr. 400/2004, excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Administrației și Internelor, excepția de nelegalitate a Ordinului Ministerului Administrației și Internelor nr. 400/2004 și a dispoziției din 6 martie 2009 emisă de directorul general al Oficiului Român pentru Imigrări și a Ordinului Ministerului Administrației și Internelor nr. 214012 din 16 aprilie 2009 au fost respinse.

Totodată, a fost admisă acțiunea în contencios administrativ și au fost anulate dispoziția de sancționare din 6 martie 2009 emisă de pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări și Ordinul Ministerului Administrației și Internelor nr. 214012 din 16 aprilie 2009. Recursurile declarate împotriva sentinței nr. 162/F/CA/2009 de către pârâții Oficiul Român pentru Imigrări și Ministerul Administrației și Internelor au fost admise, prin Decizia nr. 5556/2009 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, sentința atacată a fost casată și cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.

Întrucât acestea au vizat numai actele administrative atacate de către intimata-reclamantă, s-a stabilit că soluția instanței de fond în privința excepțiilor a intrat în puterea lucrului judecat, iar la rejudecare se va analiza numai fondul cererii referitor la actele administrative atacate, respectiv dispoziția de sancționare din 6 martie 2009 emisă de pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări și Ordinul Ministerului Administrației și Internelor nr. 214012 din 16 aprilie 2009. În rejudecare, reclamanta a depus la dosar o precizare de acțiune(Dosar 565/57/2009, Dosar nr. 656.1/57/2009) prin care a solicitat obligarea pârâtului Oficiul Român pentru Imigrări și la plata de despăgubiri în sumă de 6.752 RON, constând în 1.500 RON pierdere de salariu în perioada aprilie, mai, iunie 2009 și la care se adaugă suma de 5.252 RON reprezentând pierderea la plățile compensatorii acordate conform O.G.

nr. 38/2003. d) Soluția după casare Prin sentința nr. 219/F/CA/2010, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea reclamantei M.C. împotriva Oficiului Român pentru Imigrări și Ministerului Administrației și Internelor. Prima instanță, în baza probatoriilor administrate, a apreciat că reclamanta a soluționat în mod greșit mai multe lucrări, fapt care a determinat ca referatele întocmite de către reclamantă să fie respinse, iar lucrările să fie repartizate către alți angajați spre soluționare. De asemenea, din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că reclamanta a întârziat nejustificat soluționarea cererilor depuse de către S.O. și C.I., față de prevederile art. 51 alin. (4) din O.U.G.

nr. 194/2002, potrivit cărora cererea se soluționează în termen de 30 de zile de la data depunerii acesteia, care poate fi prelungit cu cel mult 15 zile în cazul în care sunt necesare verificări suplimentare . Referitor la obligația reclamatei de a-și perfecționa continuu nivelul de instruire profesională și generală, instanța de fond a constatat că la majoritatea testelor grilă date în cursul anului 2008 reclamanta a obținut calificativul nesatisfăcător, iar la testarea profesională anuală a obținut calificativul satisfăcător, calificativ care a fost propus și aprobat și prin fișa de evaluare anuală, iar împrejurarea că șeful de serviciu nu a raportat că în perioada 31 martie 2008-04 aprilie 2008 a participat la o sesiune de pregătire la Baia Mare și nici despere scrisoarea de mulțumire primită de la cetățeanul apatrid CN pentru relațiile competente date la ghișeu de-a lungul timpului nu este de natură să conducă la concluzia că reclamanta și-a îndeplinit obligația de a-și perfecționa continuu nivelul de instruire profesională și generală.

Curtea de apel a apreciat ca lipsite de relevanță în ceea ce privește soluționarea acțiunii susținerile reclamatei privind acuzațiile că a solicitat evacuarea unui cetățean UE din imobilul „proprietatea sa”, că a furnizat informații clasificate prin răspunsul dat la o solicitare scrisă din partea unei societăți comerciale, că a vrut să programeze la interviu un cetățean elvețian care a solicitat prelungirea șederii în baza căsătoriei, întrucât nici prin raportul privind cercetarea prealabilă și nici prin încheierea consiliului de disciplină din data de 12 decembrie 2008 nu au fost reținute în sarcina reclamantei fapte de natura celor descrise.

Într-adevăr, după cum s-a reținut prin încheierea Consiliului de disciplină din data de 12 februarie 2008, nu s-a confirmat ca reală situația urmăriților penal la care s-a referit șeful de serviciu și care potrivit susținerilor reclamantei era actualizată la data sesizării, însă nici acest aspect nu prezintă relevanță în ceea ce privește soluționarea prezentei acțiuni, întrucât aceasta nu a fost avută în vedere la sancționarea reclamantei, sancțiunea aplicată acesteia fiind cea propusă prin încheierea Consiliului de disciplină din data de 12 februarie 2008. Or, dacă prin această încheiere s-a stabilit că nu s-a confirmat existența unor cazuri de dosare de urmăriți penal neactualizate, este evident că o atare faptă nu a fost reținută în sarcina reclamantei.

2.Instanța de recurs Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta M.C.. a). Motivele de recurs În motivele de recurs s-a susținut că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra despăgubirilor pe care le-a solicitat, că nu a sancționat Oficiului Român pentru Imigrări pentru nedepunerea actelor necesare calculării prejudiciului și pentru că nu a depus documentația care a stat la baza sancționării sale. A precizat că greșit s-a reținut că omisiunea de a consemna motivele pentru care s-au înlăturat apărările sale nu este cauză de nulitate a actului de sancționare, deși art. 62 alin. (2) lit. c) din Ordinul Ministerului Administrației și Internelor prevede că actul de sancționare trebuie să cuprindă și motivele pentru care s-au înlăturat apărările formulate de polițist.

b) Întâmpinarea formulată în cauză Pârâtul, Ministerul Administrației și Internelor a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, deoarece sentința primei instanțe este legală și temeinică. c) Analiza motivelor de recurs Referitor la critica formulată de reclamant privind neexaminarea de către prima instanță a cererii de despăgubire, Înalta Curte arată că: Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, obiectul acțiunii judiciare îl constituie anularea în tot sau în parte a unui act administrativ, repararea pagubei cauzate prin emiterea actului. Instanța de contencios administrativ, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ și va hotărî asupra daunelor materiale solicitate, așa cum rezultă din reglementarea cuprinsă în art. 18 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004.

Așadar, cererea privind despăgubirile este o cerere accesorie, subsecventă cererii principale privind anularea actului administrativ. În măsura în care instanța respinge cererea principală, referitoare la anularea actului, nu mai este necesar să se pronunțe explicit cu privire la cererea de despăgubiri, pentru că despăgubirile se pot acorda numai dacă s-a admis cererea de anulare a actului. În speță, prima instanță a respins acțiunea reclamantului, situație în care s-a respins și cererea de acordare a daunelor materiale solicitate. Numai dacă s-ar fi admis cererea privind anularea actului se puteau acorda daune materiale. În ceea ce privește nedepunerea actelor necesare calculării prejudiciului, critica este lipsită de relevanță, atâta vreme cât acțiunea s-a respins, fiind apreciate ca legale cele două acte supuse controlului judiciar.

Critica privind nesancționarea autorităților pârâte pentru că nu au depus documentația care a stat la baza emiterii ordinului de sancționare este nefondată. Potrivit art. 13 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 dacă autoritatea publică pârâtă nu trimite în termenul stabilit de instanță, lucrările cerute, se poate aplica o amendă de 10% din salariul minim brut pe economie pentru fiecare zi de întârziere nejustificată, conducătorului autorității respective. În cauză, se constată că s-a trimis lucrarea din 22 ianuarie 2009, a Oficiului Român pentru Imigrări, fără a se mai dispune depunerea altor acte, situație în care nu sunt incidente prevederile art. 13 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, deoarece pârâtul s-a conformat celor dispuse de instanță.

În ceea ce privește fondul cauzei, Înalta Curte arată că soluția primei instanțe este legală, în raport de prevederile art. 62 alin. (2) lit. c) din Ordinul Ministerului Administrației și Internelor nr. 400/2002. Potrivit textului precitat, actul de sancționare trebuie să cuprindă și motivele pentru care s-au înlăturat apărările formulate de polițist. Însă, legiuitorul nu a prevăzut o sancțiune expresă pentru neîndeplinirea acestei obligații, astfel că instanța nu avea posibilitatea să aplice o sancțiune neprevăzută de lege. Pe fond, sancțiunea disciplinară s-a aplicat pe baza probelor administrate, din care a rezultat că reclamanta nu și-a îndeplinit corespunzător obligațiile de serviciu, fără a fi avute în vedere faptele nedovedite în mod cert.

Instanța de fond a procedat la o analiză amplă a faptelor reținute ca abateri, reținând ca reale abaterile privind întârzierea în efectuarea lucrărilor, primirea dosarelor cu date incomplete și lipsa de diligență pentru completarea acestora în termenul legal, depășirea atribuțiilor de serviciu. d) Soluția instanței de recurs Având în vedere considerentele acestei decizii, Înalta Curte, în baza art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul reclamantei ca nefondat, sentința primei instanțe fiind legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta M.C. împotriva sentinței nr. 219/F/CA din 22 septembrie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 20 mai 2011.