ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2927/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2927/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prima instanță

a) Cererea de chemare

în judecată

Prin acțiunea

înregistrată la Curtea de Apel Alba Iulia-Secția de contencios administrativ și

fiscal, reclamanta M.C. a chemat în judecată pe pârâții Oficiul Român pentru

Imigrări și Ministerul Administrației și Internelor, pentru ca prin hotărârea

ce se va pronunța să se anuleze dispoziția de sancționare din 6 martie 2009 și

a Ordinului Ministerului Administrației și Internelor nr. 214012 din 16 aprilie

2009 prin care a fost respinsă contestația împotriva dispoziției de

sancționare.

Reclamanta a mai invocat

și excepția de nelegalitate a Ordinului Ministerului Administrației și

Internelor nr. 400/2004, cât și a dispoziției de sancționare a Ordinului emis în

soluționarea contestației.

Reclamanta a solicitat

suspendarea executării dispoziției de sancționare din 6 martie 2009, în temeiul

art. 14 alin. (1), (2) și a art. 15 din Legea nr. 554/2004.

În motivarea acțiunii

reclamanta a arătat că dispoziția de sancționare nu cuprinde, sub sancțiunea nulității

absolute, toate mențiunile prevăzute de lege, respectiv motivele pentru care au

fost înlăturate apărările reclamantei, și ca o consecință Comisia de Disciplină

nu a ținut cont de acestea.

În privința excepției

de nelegalitate reclamanta a arătat că Ordinul Ministerul Administrației și

Internelor 400/2004 nu are caracter de act normativ, deoarece nu a fost publicat

în M. Of., iar potrivit art. 10 alin. (4) din Legea nr. 24/2000, actele normative

emise de miniștrii se publică după ce au fost semnate de emitent.

În consecință, nici actele

de sancționare emise nu îndeplinesc o condiție de formă esențială pentru actul administrativ

individual deoarece au fost emise în baza unui act normativ nelegal.

În drept, s-au invocat

dispozițiile art. 4 și 11 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ

și Ordinul Ministerului Administrației și Internelor nr. 400/2004.

b)Întâmpinările formulate

în cauză

Pârâtul Oficiul Român

pentru Imigrări a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepției

de nelegalitate, în primul rând ca inadmisibilă, deoarece art. 4 din Legea contenciosului

administrativ se referă doar la acte administrative individuale, iar Ordinul atacat

este un act administrativ normativ. În privința excepției de nelegalitate a ordinului

emis s-a susținut că această excepție este nefondată deoarece actul normativ este

în conformitate cu dispozițiile legale ce reglementează organizarea și funcționarea

Ministerului de Interne și ca atare nu era necesară publicarea ordinului în M. Of..

Pe fondul cauzei, s-a

arătat că reclamanta se face vinovată de faptele reținute în sarcina sa , iar sancțiunea

aplicată este legală.

Pârâtul Ministerul Administrației

și Internelor a invocat prin întâmpinare excepția lipsei calității procesuale pasive

față de actele atacate, iar pe fondul cauzei a solicita respingerea acțiunii reclamantei

deoarece aceasta se face vinovată de faptele reținute în sarcina sa.

c)Soluția în primul ciclu

procesual

Prin sentința nr. 127/F/CA/2009,

cererea de suspendare a executării dispoziției de sancționare din 6 martie 2009

a fost respinsă.

De asemenea, prin sentința

nr. 162/F/CA/2009, excepția de inadmisibilitate a excepției de nelegalitate a Ordinului

Ministerului Administrației și Internelor nr. 400/2004, excepția lipsei calității

procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Administrației și Internelor, excepția

de nelegalitate a Ordinului Ministerului Administrației și Internelor nr. 400/2004

și a dispoziției din 6 martie 2009 emisă de directorul general al Oficiului

Român pentru Imigrări și a Ordinului Ministerului Administrației și Internelor

nr. 214012 din 16 aprilie 2009 au fost respinse. Totodată, a fost admisă acțiunea

în contencios administrativ și au fost anulate dispoziția de sancționare din 6 martie

2009 emisă de pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări și Ordinul Ministerului

Administrației și Internelor nr. 214012 din 16 aprilie 2009.

Recursurile declarate

împotriva sentinței nr. 162/F/CA/2009 de către pârâții Oficiul Român pentru Imigrări

și Ministerul Administrației și Internelor au fost admise, prin Decizia nr. 5556/2009

de către Înalta Curte de Casație și Justiție, sentința atacată a fost casată și

cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.

Întrucât acestea au vizat

numai actele administrative atacate de către intimata-reclamantă, s-a stabilit că

soluția instanței de fond în privința excepțiilor a intrat în puterea lucrului judecat,

iar la rejudecare se va analiza numai fondul cererii referitor la actele administrative

atacate, respectiv dispoziția de sancționare din 6 martie 2009 emisă de pârâtul

Oficiul Român pentru Imigrări și Ordinul Ministerului Administrației și

Internelor nr. 214012 din 16 aprilie 2009.

În rejudecare, reclamanta

a depus la dosar o precizare de acțiune(Dosar 565/57/2009, Dosar nr. 656.1/57/2009)

prin care a solicitat obligarea pârâtului Oficiul Român pentru Imigrări și la plata

de despăgubiri în sumă de 6.752 RON, constând în 1.500 RON pierdere de salariu în

perioada aprilie, mai, iunie 2009 și la care se adaugă suma de 5.252 RON reprezentând

pierderea la plățile compensatorii acordate conform O.G. nr. 38/2003.

d) Soluția după casare

Prin sentința nr. 219/F/CA/2010,

Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins

acțiunea reclamantei M.C. împotriva Oficiului Român pentru Imigrări și Ministerului

Administrației și Internelor.

Prima instanță, în baza

probatoriilor administrate, a apreciat că reclamanta a soluționat în mod greșit

mai multe lucrări, fapt care a determinat ca referatele întocmite de către reclamantă

să fie respinse, iar lucrările să fie repartizate către alți angajați spre soluționare.

De asemenea, din înscrisurile

depuse la dosar, rezultă că reclamanta a întârziat nejustificat soluționarea cererilor

depuse de către S.O. și C.I., față de prevederile art. 51 alin. (4) din O.U.G.

nr. 194/2002, potrivit cărora cererea se soluționează în termen de 30 de zile de

la data depunerii acesteia, care poate fi prelungit cu cel mult 15 zile în cazul

în care sunt necesare verificări suplimentare .

Referitor la obligația

reclamatei de a-și perfecționa continuu nivelul de instruire profesională și generală,

instanța de fond a constatat că la majoritatea testelor grilă date în cursul anului

2008 reclamanta a obținut calificativul nesatisfăcător, iar la testarea profesională

anuală a obținut calificativul satisfăcător, calificativ care a fost propus și aprobat

și prin fișa de evaluare anuală, iar împrejurarea că șeful de serviciu nu a raportat

că în perioada 31 martie 2008-04 aprilie 2008 a participat la o sesiune de pregătire

la Baia Mare și nici despere scrisoarea de mulțumire primită de la cetățeanul apatrid

CN pentru relațiile competente date la ghișeu de-a lungul timpului nu este de natură

să conducă la concluzia că reclamanta și-a îndeplinit obligația de a-și perfecționa

continuu nivelul de instruire profesională și generală.

Curtea de apel a apreciat

ca lipsite de relevanță în ceea ce privește soluționarea acțiunii susținerile reclamatei

privind acuzațiile că a solicitat evacuarea unui cetățean UE din imobilul „proprietatea

sa”, că a furnizat informații clasificate prin răspunsul dat la o solicitare scrisă

din partea unei societăți comerciale, că a vrut să programeze la interviu un cetățean

elvețian care a solicitat prelungirea șederii în baza căsătoriei, întrucât nici

prin raportul privind cercetarea prealabilă și nici prin încheierea consiliului

de disciplină din data de 12 decembrie 2008 nu au fost reținute în sarcina reclamantei

fapte de natura celor descrise.

Într-adevăr, după cum

s-a reținut prin încheierea Consiliului de disciplină din data de 12 februarie 2008,

nu s-a confirmat ca reală situația urmăriților penal la care s-a referit șeful de

serviciu și care potrivit susținerilor reclamantei era actualizată la data sesizării,

însă nici acest aspect nu prezintă relevanță în ceea ce privește soluționarea prezentei

acțiuni, întrucât aceasta nu a fost avută în vedere la sancționarea reclamantei,

sancțiunea aplicată acesteia fiind cea propusă prin încheierea Consiliului de disciplină

din data de 12 februarie 2008. Or, dacă prin această încheiere s-a stabilit că nu

s-a confirmat existența unor cazuri de dosare de urmăriți penal neactualizate, este

evident că o atare faptă nu a fost reținută în sarcina reclamantei.

2.Instanța de recurs

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs reclamanta M.C..

a). Motivele de recurs

În motivele de recurs

s-a susținut că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra despăgubirilor pe care

le-a solicitat, că nu a sancționat Oficiului Român pentru Imigrări pentru nedepunerea

actelor necesare calculării prejudiciului și pentru că nu a depus documentația care

a stat la baza sancționării sale.

A precizat că greșit s-a

reținut că omisiunea de a consemna motivele pentru care s-au înlăturat apărările

sale nu este cauză de nulitate a actului de sancționare, deși art. 62 alin. (2)

lit. c) din Ordinul Ministerului Administrației și Internelor prevede că actul de

sancționare trebuie să cuprindă și motivele pentru care s-au înlăturat apărările

formulate de polițist.

b) Întâmpinarea formulată

în cauză

Pârâtul, Ministerul Administrației

și Internelor a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, deoarece

sentința primei instanțe este legală și temeinică.

c) Analiza motivelor de

recurs

Referitor la critica formulată

de reclamant privind neexaminarea de către prima instanță a cererii de despăgubire,

Înalta Curte arată că:

Potrivit art. 8 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, obiectul acțiunii judiciare îl constituie anularea în

tot sau în parte a unui act administrativ, repararea pagubei cauzate prin emiterea

actului.

Instanța de contencios

administrativ, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după

caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ și va hotărî asupra daunelor

materiale solicitate, așa cum rezultă din reglementarea cuprinsă în art. 18

alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004.

Așadar, cererea privind

despăgubirile este o cerere accesorie, subsecventă cererii principale privind anularea

actului administrativ.

În măsura în care instanța

respinge cererea principală, referitoare la anularea actului, nu mai este necesar

să se pronunțe explicit cu privire la cererea de despăgubiri, pentru că despăgubirile

se pot acorda numai dacă s-a admis cererea de anulare a actului.

În speță, prima instanță

a respins acțiunea reclamantului, situație în care s-a respins și cererea de acordare

a daunelor materiale solicitate.

Numai dacă s-ar fi admis

cererea privind anularea actului se puteau acorda daune materiale.

În ceea ce privește nedepunerea

actelor necesare calculării prejudiciului, critica este lipsită de relevanță, atâta

vreme cât acțiunea s-a respins, fiind apreciate ca legale cele două acte supuse

controlului judiciar.

Critica privind nesancționarea

autorităților pârâte pentru că nu au depus documentația care a stat la baza emiterii

ordinului de sancționare este nefondată.

Potrivit art. 13

alin. (4) din Legea nr. 554/2004 dacă autoritatea publică pârâtă nu trimite în termenul

stabilit de instanță, lucrările cerute, se poate aplica o amendă de 10% din salariul

minim brut pe economie pentru fiecare zi de întârziere nejustificată, conducătorului

autorității respective.

În cauză, se constată

că s-a trimis lucrarea din 22 ianuarie 2009, a Oficiului Român pentru Imigrări,

fără a se mai dispune depunerea altor acte, situație în care nu sunt incidente prevederile

art. 13 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, deoarece pârâtul s-a conformat celor dispuse

de instanță.

În ceea ce privește fondul

cauzei, Înalta Curte arată că soluția primei instanțe este legală, în raport de

prevederile art. 62 alin. (2) lit. c) din Ordinul Ministerului Administrației

și Internelor nr. 400/2002.

Potrivit textului precitat,

actul de sancționare trebuie să cuprindă și motivele pentru care s-au înlăturat

apărările formulate de polițist.

Însă, legiuitorul nu a

prevăzut o sancțiune expresă pentru neîndeplinirea acestei obligații, astfel că

instanța nu avea posibilitatea să aplice o sancțiune neprevăzută de lege.

Pe fond, sancțiunea disciplinară

s-a aplicat pe baza probelor administrate, din care a rezultat că reclamanta nu

și-a îndeplinit corespunzător obligațiile de serviciu, fără a fi avute în vedere

faptele nedovedite în mod cert.

Instanța de fond a procedat

la o analiză amplă a faptelor reținute ca abateri, reținând ca reale abaterile privind

întârzierea în efectuarea lucrărilor, primirea dosarelor cu date incomplete și lipsa

de diligență pentru completarea acestora în termenul legal, depășirea atribuțiilor

de serviciu.

d) Soluția instanței de

recurs

Având în vedere considerentele

acestei decizii, Înalta Curte, în baza art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul

reclamantei ca nefondat, sentința primei instanțe fiind legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta M.C.

împotriva sentinței nr. 219/F/CA din 22 septembrie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia,

secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 20 mai

2011.