ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1194/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanta SC R. SA București, prin sucursala Iași a chemat în judecată pe pârâții A.N. A.F. – D.G.A. M.C. și D.J.A. O.V. Botoșani solicitând anularea deciziei nr. 25 din 31 ianuarie 2008 emisă de D.G.A.M.C. prin care a fost respinsa contestația, anularea Deciziei pentru regularizarea situației nr. 5107 (194) din 26 noiembrie 2007 emisă de D.J.A.A.O. Botoșani cu exonerarea reclamantei de la plata obligațiilor suplimentare de plată stabilită prin aceasta și a celor calculate în continuare până la data încasării acestora de către autoritatea vamală în contul R. SA, sucursala Botoșani.

De asemenea, reclamanta a chemat în garanție pe SC T. SRL Botoșani, în calitate de exportator și SC M.S.T. SRL, în calitate de transportator al mărfurilor de export de tranzit, pentru ca aceștia să fie obligați la plata sumelor stabilite prin Decizia pentru regularizarea situației nr. 5107 (194) din 26 noiembrie 2007 emisa de D.J.A.A.O. Botoșani și a accesoriilor și majorărilor la aceste sume, în situația în care actele a căror nulitate a solicitat-o nu vor fi anulate, motivat de culpa acestora pentru neîncheierea în termen a tranzitului mărfurilor exportate de la Botoșani.

În motivarea, în fapt, a cererii reclamanta a arătat că nu datorează nici un fel de taxe bugetului de stat român față de împrejurarea că, așa cum rezultă din înscrisurile anexate, mărfurile exportate din Botoșani-România au ajuns la destinația Equimoda SL Spania, nemaiexistând temeiuri de fapt și de drept care să justifice încasarea de la principalul obligat a unor obligații suplimentare de plată, în caz contrar înregistrându-se o îmbogățire fără just temei a statului român. În ceea ce privește cererea de chemare în garanție, reclamanta a arătat că exportatorul mărfii în tranzit SC T. SRL Botoșani, a ordonat comisionarului în vamă de la destinație să predea actele mărfii către transportatorul

SC M.S.T. SRL

din a căror culpă nu s-a încheiat în termen operațiunea de tranzit, prin adresa din 31 ianuarie 2008 adresată B.V. Botoșani SC T. SRL Botoșani recunoscând că a omis înscrierea mențiunii T2L pe factură. De asemenea, transportatorul SC M.S.T. SRL răspunde pentru transportul mărfurilor de tranzit și prezentarea acestora la biroul vamal de destinație, fapt nerealizat de transportator. Prin sentința civilă nr. 1317 din 27 martie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins contestația formulată de reclamantă si a r espins cererea de chemare în garanție ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că prin Decizia pentru regularizarea situației privind obligațiile de plată suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 5107 (194) din 26 noiembrie 2007 s-a stabilit în sarcina contestatoarei de plată, suma de 31.962 lei, din care 24.097 lei TVA iar suma de 7595 lei majorări o întârziere, reținându-se că, în data de 05 ianuarie 2007, principalul obligat, SC R. SA, sucursala Iași, Punct de lucru Botoșani, depune operațiunea de tranzit T1 nr. MRN 07ROIS 160000000038, conținând 2474 colete cu confecții textile, unde B.V. Botoșani acordă un termen de 8 zile. Până la data întocmirii procesului-verbal de control, tranzitul în cauză nu a fost confirmat de biroul vamal de destinație, neprimindu-se mesajele „Aviz de sosire” și „Rezultatele controlului", în conformitate cu art. 53 alin. (1) și (2) din Ordinul A.N.V.

9327/2006, precum și a unei dovezi de încheiere a regimului, în conformitate cu art. 104 alin. (1) din acest ordin. Prin decizia nr. 25731 din 1 ianuarie 2008 emisă de A.N.A.F. – D.G.S.C. a fost respinsă contestația ca neîntemeiată, reținându-se în esență că potrivit dispozițiilor art. 92 și 96 din Regulamentul C.E.E. nr. 2913/92 al Consiliului din 12 octombrie 1992 de instituire a Codului Vamal Comunitar și art. 114 și 115 C. vam., titularul de tranzit vamal este principalul obligat, respectiv SC R. SA, care avea obligația de a prezenta la biroul vamal de destinație mărfurile de identificare adoptate de autoritățile vamale.

Având în vedere că principalul obligat nu a confirmat operațiunea de tranzit, biroul vamal de plecare, prin adresa nr. 430 din 23 ianuarie 2007 a solicitat acestuia transmiterea informațiilor și documentelor care pot dovedi că regimul de tranzit a fost efectiv încheiat, în conformitate cu prevederile pct. 103 din Ordinul Vicepreședintelui A.N.A.F. nr. 9327/2006 și urmare a răspunsului transmis de SC R. SA, reprezentanții biroului vamal de plecare au procedat în conformitate cu prevederile de la Capitolul 2. În ceea ce privește cererea de chemare în garanție, instanța de fond a respins-o, ca neîntemeiată, neexistând un raport juridic legal sau convențional de garanție între reclamantă, în calitate de principal obligat și titular al declarației vamale de tranzit și SC T. SRL Botoșani, în calitate de exportator și SC M.S.T.

SRL, în calitate de transportator al mărfurilor de export de tranzit, pentru ca aceștia să fie obligați la plata sumelor stabilite cu titlu de TVA și majorări de întârziere, aceștia neputând achita sumele stabilite cu titlu de taxe în locul reclamantei, care, prin confirmarea legalității actului administrativ-fiscal, este debitorul obligației de plată a sumei către bugetul statului, potrivit titlului executoriu. Împotriva acestei hotărâri, reclamanta SC R. SA București, prin sucursala Iași, a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Ulterior, recursul a fost însușit de succesoarea în drepturi SC S.R. SA, sucursala Iași. Înainte de a analiza motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc.

civ., excepția necompetenței materiale invocată, din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (6) va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția contencios administrativ și fiscal.

Pentru a ajunge la această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate: Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acțiunii judiciare.

Actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naștere, modificând sau stingând raporturi juridice.

Competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal este reglementată de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.

Deci, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reglementează competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal, prin derogare de la prevederile Codului de procedură civilă în raport cu organul emitent al actului și în funcție de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat. În cauza de față se contestă Decizia nr. 25 din 31 ianuarie 2008 emisă de A.N.A.F. – D.G.A.M.C. prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, contestația formulată de reclamantă pentru suma totală de 31.692 lei din care 24.097 lei reprezintă TVA și suma de 7.595 lei reprezentând majorări de întârziere aferente. Prin urmare, cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat este sub 500.000 lei, astfel că instanța competentă să soluționeze cauza în primă instanță este Tribunalul București, secția contencios administrativ și fiscal.

În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 3 și art. 312 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința recurată și pe cale de consecință va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de SC R. SA București, prin Sucursala Iași, recurs însușit de succesoarea în drepturi SC S.R. SA, sucursala Iași, împotriva sentinței civile nr. 1317 din 27 martie 2009 a Curți de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 martie 2010.