ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1194/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta SC

R. SA București, prin

sucursala Iași a

chemat în judecată pe pârâții A.N.

A.F.

– D.G.A.

M.C. și D.J.A.

O.V. Botoșani

solicitând anularea deciziei nr.

25 din 31

ianuarie 2008 emisă de D.G.A.M.C. prin care a fost respinsa contestația,

anularea

Deciziei pentru regularizarea

situației nr. 5107 (194) din 26 noiembrie 2007 emisă de D.J.A.A.O. Botoșani cu

exonerarea reclamantei de la plata obligațiilor suplimentare

de plată stabilită prin aceasta și a celor

calculate în continuare până la data încasării

acestora de către autoritatea vamală în contul R. SA, sucursala

Botoșani.

De asemenea,

reclamanta a chemat în garanție pe SC T. SRL

Botoșani, în calitate de

exportator și SC M.S.T. SRL, în calitate de transportator al mărfurilor de

export de tranzit, pentru ca aceștia să fie

obligați la plata sumelor stabilite prin Decizia pentru

regularizarea situației nr.

5107 (194) din 26

noiembrie 2007 emisa de D.J.A.A.O. Botoșani și a accesoriilor și majorărilor

la

aceste sume, în situația în care actele a căror nulitate a solicitat-o nu vor

fi

anulate, motivat de culpa acestora

pentru neîncheierea în termen a tranzitului

mărfurilor exportate de la Botoșani.

În motivarea, în fapt, a cererii

reclamanta a arătat că nu datorează nici un fel de taxe bugetului de stat român

față de împrejurarea că, așa cum rezultă din înscrisurile anexate, mărfurile

exportate din Botoșani-România au ajuns la

destinația

Equimoda SL Spania, nemaiexistând temeiuri de fapt și de drept care

să justifice încasarea de la principalul obligat

a unor obligații suplimentare de

plată, în caz contrar înregistrându-se

o îmbogățire fără just temei a statului român.

În ceea ce

privește cererea de chemare în garanție, reclamanta a arătat că

exportatorul

mărfii în tranzit SC T. SRL Botoșani, a ordonat

comisionarului în vamă de la

destinație să predea actele mărfii către transportatorul

SC M.S.T. SRL

din a căror culpă nu s-a încheiat în termen

operațiunea de tranzit, prin adresa

din 31 ianuarie 2008 adresată B.V. Botoșani

SC T. SRL Botoșani recunoscând că a

omis înscrierea mențiunii

T2L pe factură.

De asemenea,

transportatorul SC M.S.T. SRL răspunde

pentru transportul mărfurilor de

tranzit și prezentarea acestora la biroul vamal de

destinație, fapt nerealizat de

transportator.

Prin sentința civilă nr. 1317 din 27

martie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a respins contestația formulată de reclamantă si a r

espins cererea de chemare în garanție ca

neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța

de fond a reținut că prin Decizia pentru regularizarea situației privind

obligațiile de plată suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 5107 (194)

din 26 noiembrie 2007 s-a stabilit în sarcina contestatoarei de plată, suma de

31.962 lei, din care 24.097 lei TVA iar suma de 7595 lei majorări o întârziere,

reținându-se că, în data de 05 ianuarie 2007, principalul obligat, SC R. SA, sucursala

Iași, Punct de lucru Botoșani, depune operațiunea de tranzit T1 nr. MRN 07ROIS

160000000038, conținând 2474 colete cu confecții textile, unde B.V. Botoșani

acordă un termen de 8 zile. Până la data întocmirii procesului-verbal de

control, tranzitul în cauză nu a fost confirmat de biroul vamal de destinație,

neprimindu-se mesajele „Aviz de sosire” și „Rezultatele controlului", în

conformitate cu art. 53 alin. (1) și (2) din Ordinul A.N.V. 9327/2006, precum

și a unei dovezi de încheiere a regimului, în conformitate cu art. 104 alin. (1)

din acest ordin.

Prin decizia nr. 25731 din 1

ianuarie 2008 emisă de A.N.A.F. – D.G.S.C. a fost respinsă contestația ca

neîntemeiată, reținându-se în esență că potrivit dispozițiilor art. 92 și 96

din Regulamentul C.E.E. nr. 2913/92 al Consiliului din 12 octombrie 1992 de

instituire a Codului Vamal Comunitar și art. 114 și 115 C. vam., titularul de

tranzit vamal este principalul obligat, respectiv SC R. SA, care avea obligația

de a prezenta la biroul vamal de destinație mărfurile de identificare adoptate

de autoritățile vamale. Având în vedere că principalul obligat nu a confirmat

operațiunea de tranzit, biroul vamal de plecare, prin adresa nr. 430 din 23

ianuarie 2007 a

solicitat acestuia

transmiterea informațiilor și documentelor care pot dovedi că regimul de

tranzit a fost efectiv încheiat, în conformitate cu prevederile pct. 103

din Ordinul Vicepreședintelui A.N.A.F.

nr.

9327/2006 și urmare a răspunsului transmis de SC R. SA, reprezentanții biroului

vamal de plecare au procedat în conformitate cu prevederile de la Capitolul 2.

În ceea ce

privește cererea de chemare în garanție, instanța de fond a respins-o, ca

neîntemeiată, neexistând un raport

juridic legal sau

convențional de garanție

între reclamantă, în calitate de principal obligat și titular

al declarației vamale de tranzit și SC T. SRL Botoșani,

în calitate de exportator și SC M.S.T. SRL, în calitate de transportator al

mărfurilor de export de tranzit, pentru ca

aceștia să fie obligați la plata sumelor

stabilite cu titlu de TVA și majorări de întârziere, aceștia neputând

achita sumele

stabilite cu titlu de

taxe în locul reclamantei, care, prin confirmarea legalității actului

administrativ-fiscal, este debitorul obligației

de plată a sumei către bugetul statului,

potrivit titlului executoriu.

Împotriva acestei hotărâri,

reclamanta SC R. SA București, prin sucursala Iași, a declarat recurs,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Ulterior, recursul a fost

însușit de succesoarea în drepturi SC S.R. SA, sucursala Iași.

Înainte de a analiza motivele de recurs

invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile

art. 137 C. proc. civ., excepția necompetenței materiale invocată, din oficiu,

constată că hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă,

astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ.,

motiv pentru care va admite recursul, iar în temeiul dispozițiilor art. 312 alin.

(6) va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția contencios administrativ și fiscal.

Pentru a ajunge la această soluție,

Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:

Contenciosul administrativ este

definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca

fiind activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios

administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel

puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie

din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul

acestei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul

nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim,

astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acțiunii

judiciare.

Actul administrativ este actul

unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în

vederea executării ori a organizării executării legii, dând naștere, modificând

sau stingând raporturi juridice.

Competența materială a instanței de

contencios administrativ și fiscal este reglementată de dispozițiile art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora „Litigiile privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene,

precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale,

precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în

fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și

cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și

accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de

secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin

lege organică specială nu se prevede altfel”.

Deci, art. 10 alin. (1) din Legea nr.

554/2004, reglementează competența materială a instanței de contencios

administrativ și fiscal, prin derogare de la prevederile Codului de procedură

civilă în raport cu organul emitent al actului și în funcție de cuantumul sumei

ce formează obiectul actului administrativ contestat.

În cauza de față se contestă Decizia

nr. 25 din 31 ianuarie 2008 emisă de A.N.A.F. – D.G.A.M.C. prin care a fost

respinsă, ca neîntemeiată, contestația formulată de reclamantă pentru suma totală

de 31.692 lei din care 24.097 lei reprezintă TVA și suma de 7.595 lei

reprezentând majorări de întârziere aferente.

Prin urmare, cuantumul sumei ce

formează obiectul actului administrativ contestat este sub 500.000 lei, astfel

că instanța competentă să soluționeze cauza în primă instanță este Tribunalul București,

secția contencios administrativ și fiscal.

În consecință, pentru considerentele

arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 3 și art. 312 alin.

(6) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința recurată

și pe cale de consecință va trimite cauza spre competentă soluționare la

Tribunalul București, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de SC R. SA

București, prin Sucursala Iași, recurs însușit de succesoarea în drepturi SC S.R.

SA, sucursala Iași, împotriva sentinței civile nr. 1317 din 27 martie 2009 a Curți de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite

cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția contencios

administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 3 martie 2010.