ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2833/2007

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la 10 august 2005 reclamanta SC L. SA Botoșani, cheamă în judecată pe pârâta SC

S.D.V.S. România SRL București solicitând instanței ca prin hotărârea ce va

pronunța să oblige pârâta să-i plătească suma de 42.248,98 Euro (1.673.651.094

lei ROL) reprezentând contravaloarea mărfii încredințate pentru a fi

transportată și predată beneficiarului din Casablanca Maroc, respectiv

societății R., marfă nepredată destinatarului, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 498 din 27

septembrie 2005, Tribunalul Botoșani, secția comercială și de contencios

administrativ, admite acțiunea reclamantei și obligă pe pârâtă să-i plătească

suma de 42.248,98 Euro în echivalent în lei la data plății reprezentând

contravaloare marfă, cu 10.728,88 lei (RON) cheltuieli de judecată, reținând,

în acest sens, că pârâta, în calitate de cărăuș, este răspunzătoare de marfa

încredințată spre transport, din momentul în care a primit marfa și până la

momentul predării ei destinatarului și emiterea de către acesta a documentelor

originale de transport, fiind, totodată, răspunzătoare „pentru faptele

subordonaților săi, ale tuturor cărăușilor succesivi și de ale oricărei alte

persoane căreia dânsul i-a încredințat efectuarea transportului” (art. 423 C.

com.), precum și că pârâta recunoaște că a eliberat marfa în portul de

destinație fără a primi actele originale, respectiv factura, packing-listul și

conosamentul, acte ce permiteau ridicarea containerului cu marfa din portul de

destinație.

Apelul declarat de pârâtă

împotriva sentinței instanței de fond este respins prin decizia nr. 8 din 1

februarie 2006 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, contencios

administrativ și fiscal, prin care sunt respinse și excepțiile invocate de

apelantă privind prescripția extinctivă a dreptului reclamantei intimate la

acțiune, a lipsei calității procesual pasive a apelantei și a încălcării

dreptului la apărare.

Reține instanța de apel,

pentru a decide astfel, că apelanta a fost legal citată pentru termenele de

judecată, că cererea de amânare a judecării cauzei formulată de apelantă a fost

primită o zi după termenul de judecată, ea neîndeplinind nici cerințele art. 156

alin. (1) C. proc. civ., că în cauză nu este incident termenul de 6 luni,

prevăzut de art. 4 lit. e) din Decretul nr. 167/1958, ci termenul de

prescripție de un an, prevăzut de art. 32

1

din Decretul nr. 451/1972,

suspendat, la data de 2 iunie 2004, prin introducerea reclamației

administrative, noul termen de prescripție de un an începând să curgă de la

data de 23 februarie 2005, data răspunsului la reclamația menționată, precum și

că pârâtul apelant, în calitate de cărăuș, are calitate procesuală, fiind

chemat să răspundă pentru neîndeplinirea obligațiilor sale conform art. 423 C.

com., coroborat cu art. 421 și 425 C. com.

Mai reține instanța de

control judiciar culpa pârâtei constând în predarea containerului fără a primi

de la beneficiar originalele actelor opozabile semnate, în lipsa cărora banca

plătitoare a refuzat plata, fapt recunoscut de pârâtă prin răspunsul dat

reclamației administrative din 2 iunie 2004 prin adresa din 23 februarie 2005,

containerul cu marfa fiind eliberat fără a fi fost returnate în schimb actele

însoțitoare ale mărfii, respectiv factura, packing-listul și conosamentul,

semnate de reprezentantul legal al firmei beneficiare.

Împotriva deciziei instanței

de apel și a sentinței instanței de fond pârâta declară recurs solicitând, cu

invocarea motivelor prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ.,

admiterea acestuia și, în principal, anularea deciziei instanței de apel și a

sentinței instanței de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare în fond în

vederea formulării cererii de chemare în garanție și administrării

probatoriilor, iar, în subsidiar, casarea hotărârilor atacate și, pe fond,

respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

În fundamentarea recursului

său pârâta recurentă critică instanța fondului pentru încălcarea dreptului său

la apărare întrucât, la primul termen de judecată, deși formulase cerere de

amânare a judecării cauzei pentru lipsă de apărare, nu a înțeles să dea curs

cererii, încălcând dispozițiile art. 156 C. proc. civ., aspect invocat și în

fața instanței de control judiciar care nu a considerat critica întemeiată.

Invocând motivul prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta reproșează instanței de apel abuzul de

folosință a forței coercitive a statului prin omisiunea de a aplica sancțiunea

legală a prescripției, arătând că, în condițiile în care instanța de fond nu a

invocat din oficiu excepția prescripției extinctive, pârâta, fiind o excepție

de ordine publică, a invocat-o în apel întemeindu-se pe dispozițiile art. 4 lit.

e) din Decretul nr. 167/1958, dar instanța de control judiciar a respins-o.

Recurenta critică instanța

de apel pentru greșita aplicare a legii, respectiv a Convenției C.M.R. de la

Geneva care nu era incidentă întrucât contractul de transport în cauză este

încheiat între două societăți de naționalitate română, iar componenta sa

rutieră s-a desfășurat exclusiv pe teritoriul României, în cauză aplicându-se,

în opinia recurentei, dispozițiile Decretului nr. 167/1958 și Titlul XII,

Cartea I, respectiv Titlul II Cartea IV C. com. și eventual C.N.U. privind

transporturile pe mare din 1978, dispoziții potrivit cărora cererea reclamantei

ar fi trebuit îndreptată împotriva ultimului cărăuș (societatea S.M.), care

este răspunzător, atât față de expeditor cât și față de cărăușul anterior, dacă

ar fi predat marfa fără a pretinde depunerea sumei stabilite ca preț al mărfii

și, respectiv, transportului, iar pentru mărfurile aflate în păstrarea

transportatorului maritim în portul de încărcare Constanța, pe timpul

transportului și în porturile de descărcare, răspunderea revine cărăușului M.S.C.

SA – Geneva, răspunderea recurentei încetând, la data de 24 noiembrie 2003,

când marfa se găsea încărcată la bordul navei M.S.C.S. și încredințată

cărăușului maritim menționat. Recurenta critică instanța de apel și pentru

greșita aplicare a dispozițiilor Convenției privind transporturile pe mare din

1978 care limitează răspunderea cărăușului la 2,5 DST/kg. marfă, suma acordată

de instanță reclamantei fiind incorect stabilită la 42.248,98 E.

Invocând motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta critică instanța de fond

pentru a nu fi administrat probe de natură să dovedească raporturile

contractuale cu societatea R.C. – Maroc și prețul corect al mărfii, pretins de

reclamantă, omițând să verifice calitatea procesuală a părților și pronunțând o

sentință contradictorie prin care, deși reține că transportul a fost efectuat

la termen și în bune condițiuni de către pârâta recurentă, o obligă totuși pe

aceasta la plata prețului mărfurilor fără a fi fost demonstrat prejudiciul

suportat de reclamantă.

Prin întâmpinarea depusă la

dosar intimata reclamantă solicită respingerea recursului, ca nefondat, cu

cheltuieli constând în onorariu de avocat.

Recursul nu este fondat.

Sub motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta reia în fapt critica

formulată și în apel, ridicând din nou excepția încălcării dreptului său la

apărare prin neacordarea de către instanța de fond a unui nou termen de

judecată pentru lipsă de apărare, excepție examinată și respinsă întemeiat de

instanța de apel, care a reținut corect că recurenta pârâtă a fost citată legal,

la data de 29 august 2005, pentru termenul din 27 septembrie 2005, având timpul

necesar pentru formularea apărărilor, și că scrisoarea cuprinzând cererea

pentru acordarea unui nou termen a parvenit instanței după termenul de

dezbateri în fond.

Și excepția lipsei calității

procesuale pasive a recurentei pârâte a fost corect respinsă de instanța de

apel, aceasta reținând ca incidente în cauză dispozițiile art. 423 și ale art. 425

C. com.

Din actele dosarului se

reține că soluția instanței de apel a fost corectă, dar nu în temeiul

dispozițiilor art. 421, art. 423 și ale art. 425 C. com., ci în baza art. 406 alin.

(2) C. com., conform căruia „comitentul nu are acțiune în contra persoanelor cu

care a contractat comisionarul și nici acestea nu au vreo acțiune în contra

comitentului”; cum recurenta pârâtă este o casă de expediții, contractul

încheiat de intimata reclamantă cu aceasta este, deci, un contract de expediție

de mărfuri pentru transport în trafic combinat, contract nenumit în codul

comercial român, care va fi, deci, supus dispozițiilor ce reglementează

contractul de comision cu care are o esență comună, expediționarul având figura

comisionarului față de reclamanta, comitent; de altfel containerul încărcat cu

marfa vândută a fost remis pârâtei tocmai spre a fi expediat cumpărătorului din

Maroc.

Se constată, de asemeni, că

instanța de apel a respins corect și excepția prescripției extinctive invocată

de pârâta recurentă, deși s-a raportat, eronat, la dispozițiile Convenției de

la Geneva din 1956 referitoare la contractul de transport internațional de

mărfuri pe șosele, instrument interstatal la care România a aderat prin

Decretul nr. 451/1972, dar care nu este incident în cauză.

În mod corect a stabilit

instanța că în cauză nu are incidență termenul de prescripție de 6 luni

prevăzut de art. 4 lit. e) din Decretul nr. 167/1958 care avea aplicabilitate

numai raporturilor dintre organizațiile socialiste de stat, acesta fiind caduc

în condițiile actuale ale economiei de piață, așa cum a stabilit expres Curtea

Constituțională prin decizia nr. 72 din 5 iulie 1994. Astfel fiind, între

părțile în litigiu existând un contract de expediție de mărfuri pentru

transport în trafic combinat, care nu poate fi identificat cu însuși contractul

de transport, care s-a încheiat de către pârâta expediționist cu

transportatorul rutier și cu transportatorul maritim, termenul de prescripție

al dreptului la acțiune al reclamantei intimate față de recurenta pârâtă este termenul

de drept comun de 3 ani, care curge de la data la care reclamanta era

îndreptățită să primească de la cumpărătorul din Casablanca contravaloarea

mărfii, ca urmare a predării acesteia de către cărăuș contra exemplarelor

originale ale documentelor de transport, factură, packing-list și conosament,

respectiv, din luna aprilie 2004, astfel că la data de 4 iulie 2005, data

acțiunii, termenul de prescripție nu era împlinit. Cum în cauză părțile nu au

probat că ar fi convenit să aplice normele standardizate elaborate sub egida U.S.E.R.,

procedura reclamației administrative prealabile nu era obligatorie, deși

reclamanta a înțeles să o urmeze, fără însă a putea fi luate în considerare

dispozițiile în materie ale Convenției C.M.R. care nu sunt incidente în cauză.

Curtea nu va lua în considerare nici dispozițiile Convenției de la Hamburg din

1978 privind transportul de mărfuri pe mare, ratificată atât de România cât și

de Maroc, întrucât acestea vizează contractul de transport încheiat de

recurenta pârâtă cu transportatorul naval M.S.C. SA Geneva și nu contractul de

expediție de mărfuri pentru transport încheiat cu reclamanta intimată.

Cum din corespondența

purtată de părți rezultă că recurenta pârâtă a recunoscut că biroul său din

Casablanca, ca destinatar al transportului, are culpa de a nu fi cerut,

potrivit instrucțiunilor reclamantei, exemplarul original al documentelor de

transport spre a elibera containerul cu marfă cumpărătorului R. din Casablanca

și s-a angajat să depună diligențe pentru a recupera contravaloarea mărfii de

42.248,98 euro, în mod corect instanța de control judiciar a validat obligarea

pârâtei la plata către reclamantă a menționatei sume.

Astfel fiind, cu motivarea

suplimentară de mai sus, recursul recurentei pârâte împotriva deciziei instanței

de apel urmează a fi respins, ca nefondat, făcându-se aplicarea art. 312 alin. (1)

C. proc. civ.

Cu aplicarea dispozițiilor art.

274 alin. (1) C. proc. civ., recurenta urmează a fi obligată să plătească

intimatei reclamante suma de 5.300 lei cu titlu de cheltuieli de judecată

constând în onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâta SC S.D.V.S. România SRL București împotriva deciziei nr. 8 din 1

februarie 2006 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta pârâtă SC S.D.V.S.

România SRL București să plătească intimatei reclamante SC L. SA Botoșani suma

de 5.300 lei, cheltuieli de judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 septembrie 2007.