ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2833/2007

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 10 august 2005 reclamanta SC L. SA Botoșani, cheamă în judecată pe pârâta SC S.D.V.S. România SRL București solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să oblige pârâta să-i plătească suma de 42.248,98 Euro (1.673.651.094 lei ROL) reprezentând contravaloarea mărfii încredințate pentru a fi transportată și predată beneficiarului din Casablanca Maroc, respectiv societății R., marfă nepredată destinatarului, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 498 din 27 septembrie 2005, Tribunalul Botoșani, secția comercială și de contencios administrativ, admite acțiunea reclamantei și obligă pe pârâtă să-i plătească suma de 42.248,98 Euro în echivalent în lei la data plății reprezentând contravaloare marfă, cu 10.728,88 lei (RON) cheltuieli de judecată, reținând, în acest sens, că pârâta, în calitate de cărăuș, este răspunzătoare de marfa încredințată spre transport, din momentul în care a primit marfa și până la momentul predării ei destinatarului și emiterea de către acesta a documentelor originale de transport, fiind, totodată, răspunzătoare „pentru faptele subordonaților săi, ale tuturor cărăușilor succesivi și de ale oricărei alte persoane căreia dânsul i-a încredințat efectuarea transportului” (art. 423 C. com.), precum și că pârâta recunoaște că a eliberat marfa în portul de destinație fără a primi actele originale, respectiv factura, packing-listul și conosamentul, acte ce permiteau ridicarea containerului cu marfa din portul de destinație.

Apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței instanței de fond este respins prin decizia nr. 8 din 1 februarie 2006 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, prin care sunt respinse și excepțiile invocate de apelantă privind prescripția extinctivă a dreptului reclamantei intimate la acțiune, a lipsei calității procesual pasive a apelantei și a încălcării dreptului la apărare. Reține instanța de apel, pentru a decide astfel, că apelanta a fost legal citată pentru termenele de judecată, că cererea de amânare a judecării cauzei formulată de apelantă a fost primită o zi după termenul de judecată, ea neîndeplinind nici cerințele art. 156 alin. (1) C. proc.

civ., că în cauză nu este incident termenul de 6 luni, prevăzut de art. 4 lit. e) din Decretul nr. 167/1958, ci termenul de prescripție de un an, prevăzut de art. 32 1 din Decretul nr. 451/1972, suspendat, la data de 2 iunie 2004, prin introducerea reclamației administrative, noul termen de prescripție de un an începând să curgă de la data de 23 februarie 2005, data răspunsului la reclamația menționată, precum și că pârâtul apelant, în calitate de cărăuș, are calitate procesuală, fiind chemat să răspundă pentru neîndeplinirea obligațiilor sale conform art. 423 C. com., coroborat cu art. 421 și 425 C. com.

Mai reține instanța de control judiciar culpa pârâtei constând în predarea containerului fără a primi de la beneficiar originalele actelor opozabile semnate, în lipsa cărora banca plătitoare a refuzat plata, fapt recunoscut de pârâtă prin răspunsul dat reclamației administrative din 2 iunie 2004 prin adresa din 23 februarie 2005, containerul cu marfa fiind eliberat fără a fi fost returnate în schimb actele însoțitoare ale mărfii, respectiv factura, packing-listul și conosamentul, semnate de reprezentantul legal al firmei beneficiare. Împotriva deciziei instanței de apel și a sentinței instanței de fond pârâta declară recurs solicitând, cu invocarea motivelor prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc.

civ., admiterea acestuia și, în principal, anularea deciziei instanței de apel și a sentinței instanței de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare în fond în vederea formulării cererii de chemare în garanție și administrării probatoriilor, iar, în subsidiar, casarea hotărârilor atacate și, pe fond, respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată. În fundamentarea recursului său pârâta recurentă critică instanța fondului pentru încălcarea dreptului său la apărare întrucât, la primul termen de judecată, deși formulase cerere de amânare a judecării cauzei pentru lipsă de apărare, nu a înțeles să dea curs cererii, încălcând dispozițiile art. 156 C. proc. civ., aspect invocat și în fața instanței de control judiciar care nu a considerat critica întemeiată.

Invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta reproșează instanței de apel abuzul de folosință a forței coercitive a statului prin omisiunea de a aplica sancțiunea legală a prescripției, arătând că, în condițiile în care instanța de fond nu a invocat din oficiu excepția prescripției extinctive, pârâta, fiind o excepție de ordine publică, a invocat-o în apel întemeindu-se pe dispozițiile art. 4 lit. e) din Decretul nr. 167/1958, dar instanța de control judiciar a respins-o. Recurenta critică instanța de apel pentru greșita aplicare a legii, respectiv a Convenției C.M.R. de la Geneva care nu era incidentă întrucât contractul de transport în cauză este încheiat între două societăți de naționalitate română, iar componenta sa rutieră s-a desfășurat exclusiv pe teritoriul României, în cauză aplicându-se, în opinia recurentei, dispozițiile Decretului nr. 167/1958 și Titlul XII, Cartea I, respectiv Titlul II Cartea IV C. com.

și eventual C.N.U. privind transporturile pe mare din 1978, dispoziții potrivit cărora cererea reclamantei ar fi trebuit îndreptată împotriva ultimului cărăuș (societatea S.M.), care este răspunzător, atât față de expeditor cât și față de cărăușul anterior, dacă ar fi predat marfa fără a pretinde depunerea sumei stabilite ca preț al mărfii și, respectiv, transportului, iar pentru mărfurile aflate în păstrarea transportatorului maritim în portul de încărcare Constanța, pe timpul transportului și în porturile de descărcare, răspunderea revine cărăușului M.S.C. SA – Geneva, răspunderea recurentei încetând, la data de 24 noiembrie 2003, când marfa se găsea încărcată la bordul navei M.S.C.S. și încredințată cărăușului maritim menționat.

Recurenta critică instanța de apel și pentru greșita aplicare a dispozițiilor Convenției privind transporturile pe mare din 1978 care limitează răspunderea cărăușului la 2,5 DST/kg. marfă, suma acordată de instanță reclamantei fiind incorect stabilită la 42.248,98 E. Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta critică instanța de fond pentru a nu fi administrat probe de natură să dovedească raporturile contractuale cu societatea R.C. – Maroc și prețul corect al mărfii, pretins de reclamantă, omițând să verifice calitatea procesuală a părților și pronunțând o sentință contradictorie prin care, deși reține că transportul a fost efectuat la termen și în bune condițiuni de către pârâta recurentă, o obligă totuși pe aceasta la plata prețului mărfurilor fără a fi fost demonstrat prejudiciul suportat de reclamantă.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata reclamantă solicită respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli constând în onorariu de avocat. Recursul nu este fondat. Sub motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta reia în fapt critica formulată și în apel, ridicând din nou excepția încălcării dreptului său la apărare prin neacordarea de către instanța de fond a unui nou termen de judecată pentru lipsă de apărare, excepție examinată și respinsă întemeiat de instanța de apel, care a reținut corect că recurenta pârâtă a fost citată legal, la data de 29 august 2005, pentru termenul din 27 septembrie 2005, având timpul necesar pentru formularea apărărilor, și că scrisoarea cuprinzând cererea pentru acordarea unui nou termen a parvenit instanței după termenul de dezbateri în fond.

Și excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentei pârâte a fost corect respinsă de instanța de apel, aceasta reținând ca incidente în cauză dispozițiile art. 423 și ale art. 425 C. com.

Din actele dosarului se reține că soluția instanței de apel a fost corectă, dar nu în temeiul dispozițiilor art. 421, art. 423 și ale art. 425 C. com., ci în baza art. 406 alin. (2) C. com., conform căruia „comitentul nu are acțiune în contra persoanelor cu care a contractat comisionarul și nici acestea nu au vreo acțiune în contra comitentului”; cum recurenta pârâtă este o casă de expediții, contractul încheiat de intimata reclamantă cu aceasta este, deci, un contract de expediție de mărfuri pentru transport în trafic combinat, contract nenumit în codul comercial român, care va fi, deci, supus dispozițiilor ce reglementează contractul de comision cu care are o esență comună, expediționarul având figura comisionarului față de reclamanta, comitent; de altfel containerul încărcat cu marfa vândută a fost remis pârâtei tocmai spre a fi expediat cumpărătorului din Maroc.

Se constată, de asemeni, că instanța de apel a respins corect și excepția prescripției extinctive invocată de pârâta recurentă, deși s-a raportat, eronat, la dispozițiile Convenției de la Geneva din 1956 referitoare la contractul de transport internațional de mărfuri pe șosele, instrument interstatal la care România a aderat prin Decretul nr. 451/1972, dar care nu este incident în cauză.

În mod corect a stabilit instanța că în cauză nu are incidență termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 4 lit. e) din Decretul nr. 167/1958 care avea aplicabilitate numai raporturilor dintre organizațiile socialiste de stat, acesta fiind caduc în condițiile actuale ale economiei de piață, așa cum a stabilit expres Curtea Constituțională prin decizia nr. 72 din 5 iulie 1994. Astfel fiind, între părțile în litigiu existând un contract de expediție de mărfuri pentru transport în trafic combinat, care nu poate fi identificat cu însuși contractul de transport, care s-a încheiat de către pârâta expediționist cu transportatorul rutier și cu transportatorul maritim, termenul de prescripție al dreptului la acțiune al reclamantei intimate față de recurenta pârâtă este termenul de drept comun de 3 ani, care curge de la data la care reclamanta era îndreptățită să primească de la cumpărătorul din Casablanca contravaloarea mărfii, ca urmare a predării acesteia de către cărăuș contra exemplarelor originale ale documentelor de transport, factură, packing-list și conosament, respectiv, din luna aprilie 2004, astfel că la data de 4 iulie 2005, data acțiunii, termenul de prescripție nu era împlinit.

Cum în cauză părțile nu au probat că ar fi convenit să aplice normele standardizate elaborate sub egida U.S.E.R., procedura reclamației administrative prealabile nu era obligatorie, deși reclamanta a înțeles să o urmeze, fără însă a putea fi luate în considerare dispozițiile în materie ale Convenției C.M.R. care nu sunt incidente în cauză. Curtea nu va lua în considerare nici dispozițiile Convenției de la Hamburg din 1978 privind transportul de mărfuri pe mare, ratificată atât de România cât și de Maroc, întrucât acestea vizează contractul de transport încheiat de recurenta pârâtă cu transportatorul naval M.S.C. SA Geneva și nu contractul de expediție de mărfuri pentru transport încheiat cu reclamanta intimată.

Cum din corespondența purtată de părți rezultă că recurenta pârâtă a recunoscut că biroul său din Casablanca, ca destinatar al transportului, are culpa de a nu fi cerut, potrivit instrucțiunilor reclamantei, exemplarul original al documentelor de transport spre a elibera containerul cu marfă cumpărătorului R. din Casablanca și s-a angajat să depună diligențe pentru a recupera contravaloarea mărfii de 42.248,98 euro, în mod corect instanța de control judiciar a validat obligarea pârâtei la plata către reclamantă a menționatei sume. Astfel fiind, cu motivarea suplimentară de mai sus, recursul recurentei pârâte împotriva deciziei instanței de apel urmează a fi respins, ca nefondat, făcându-se aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. Cu aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurenta urmează a fi obligată să plătească intimatei reclamante suma de 5.300 lei cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC S.D.V.S. România SRL București împotriva deciziei nr. 8 din 1 februarie 2006 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurenta pârâtă SC S.D.V.S. România SRL București să plătească intimatei reclamante SC L. SA Botoșani suma de 5.300 lei, cheltuieli de judecată în recurs. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 septembrie 2007.